Sari la continut

De șapte ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

La 59 de ani am descoperit că am avut ADHD toată viaţa

femeie contempland - Foto: Getty Images

Foto: Getty Images

De cȃnd mă ştiu am avut probleme cu atenţia – că uit efectiv de la mâna pȃnă la gură tot ce nu notez şi nu e extraordinar de important (iar pe cele importante oricum am învăţat să le notez în primul rȃnd), că de cȃte ori scriu un text, fac un raport sau vreun calcul sigur lipsesc litere, sau unu şi cu unu mai fac şi cinci uneori – asta ar fi cum ar fi, dar niciodată nu am ținut minte cum se ajunge din punctul A în punctul B decȃt după zeci de repetări de traseu, iar despre carnet de conducere nu s-a pus vreodată problema: atenţia mea distributivă nu e varză doar pentru că lipsește cu desăvârșire.

Despre ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder sau Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate) am aflat, în treacăt, cȃnd am trecut prin facultatea de psihologie (adică începând cu 53 de ani, pȃnă atunci fiind eu doar inginer chimist), dar suficient de superficial încȃt să asociez asta doar cu problematica copilăriei şi – cum nu aveam în plan să lucrez vreodată cu copii - nu am investigat mai departe. Asta pȃnă cȃnd, după încă nişte ani de trudit în aria psihoterapiei, am primit în cabinet un client cu diagnostic de ADHD la vȃrsta adultă. Fiind eu o distrată conștiincioasă, m-am pus pe citit şi ... surpriză! M-am recunoscut punct cu punct în descrierea simptoamelor.

Dintr-odată uituceala şi zăpăceala mea au căpătat un nume. A căpătat o explicaţie și faptul că, toată copilăria mea, părinţii se enervau cȃnd eu nu ştiam să ajung nicăieri, deşi „am fost împreună acum două luni, este lângă spital (sau al doilea colț după biserică)" – pentru mine tot ce ţine de recunoaşterea unor locuri e nebulos, cam ca în zilele de răceală, cȃnd tot capul pare să-ți fie într-un strat gros de ceață, cu diferenţa că la mine e aşa tot timpul.

Am mai recunoscut şi faptul că niciodată nu am avut răbdare, mereu m-am grăbit, niciodată nu mi-am verificat nici lecțiile, nici conţinutul tezelor sau al subiectelor de examen, înainte de a le preda; norocul meu că reușeam să scriu mult şi repede, dar şi cu destul conținut, încȃt să fi avut succes şcolar. Am înţeles citind despre ADHD la adulţi şi de ce mă tot foiesc, inclusiv în şedinţe sau săli de spectacol, de ce vorbesc mult şi nu de puţine ori îi întrerup pe cei din jur, deşi nu ar trebui. Şi mai ales am înţeles de ce mi-e atȃt de greu să-mi controlez comportamentele impulsive, inclusiv cele dăunătoare, cum ar fi abuzul de nicotină sau cheltuielile prea mari şi nejustificate.

Toate acestea au o explicaţie neurobiologică, ţin de o biochimie uşor diferită a creierului. Primele studii datează cam din 1900, dar, în mod serios, ADHD a început să fie studiat abia începȃnd cu 1970; în Romȃnia mult mai tȃrziu, pentru că, dacă vă amintiți, psihologia a fost desființată în 1977 şi repusă în drepturi abia în 1990. Studiile statistice au arătat însă că între 8 şi 10% dintre copii suferă de ADHD, iar dintre aceştia o parte continuă să aibă aceste manifestări şi ca adulţi (aici cifrele variază mult de la un studiu la altul, dar se pare că pȃnă la 5% din populaţia adultă manifestă în continuare acest deficit de atenţie şi/sau probleme de hipermotricitate).

Care sunt problemele adulților cu ADHD? Unele vin din copilărie, mai ales în cazul în care nu a existat un diagnostic, deci nici unul din adulții din jur nu a înţeles despre ce e vorba. Copiii au fost catalogați drept neatenți, leneși, turbulenți, zurbagii şi, nu de puţine ori, au primit pedepse de toate felurile, din ce în ce mai aspre, pentru că nu păreau să „se potolească". În cazul multora, care tot încercau, dar nimic din ce puteau face ei nu părea să fie de ajuns, criticile astea au fost interiorizate, iar copiii, ajunși adulţi, au căpătat o părere despre sine foarte proastă, s-au consolat că nu vor ajunge nicăieri şi nici nu au mai încercat. Mai mult, pe fondul dificultății de control a impulsurilor, specifică ADHD, mulţi au dezvoltat o dependenţă de un tip sau altul (de droguri, de alcool, de sex, de jocuri video, de jocuri de noroc sau cȃte altele), care le-a făcut viaţa şi mai grea.

Cine a reuşit cumva să-şi păstreze cȃt de cȃt stima de sine, s-a adaptat, mai mult sau mai puţin intuitiv, aşa cum am descoperit că am făcut-o eu: fie că e vorba de a-mi recunoaşte greșelile mărunte şi a încerca onest să le repar, fie ținând liste peste liste, ca să mă organizez, fie studiind obsesiv harta înainte de a merge undeva, fie dezvoltând un mod de a vorbi care, chiar dacă întrerupe, nu e considerat agresiv, ci mai degrabă simpatic. Pȃnă la urmă, greșelile sunt omenești şi dacă oamenii chiar văd că tu faci tot ce se poate să le îndrepți înainte de a provoca mari pagube, pot fi trecute cu vederea. Şi agitația poate fi îmbrăcată într-o formă acceptabilă social, dacă o asociezi cu umorul şi cu oferte de a face ceva pentru ceilalţi, dacă tot simţi nevoia să te miști. Cu dependențele e mult mai greu, ce-i drept, dar şi acestea pot fi ținute sub control de un adult responsabil.

Ce aş vrea însă să spun aici este că, deşi poate părea paradoxal, dacă acum mi-ar fi oferită o soluţie-minune care să mă scape de ADHD, eu una aş refuza fără să stau o clipă pe gȃnduri. Pentru că deşi este categorisit ca o tulburare, deci o afecțiune, ADHD este de fapt un mod alternativ de funcționare al creierului, care aduce nu doar ponoase, ci şi avantaje. Asupra acestora aş vrea să mă opresc un pic, nu de alta, dar poate printre cititori unii s-au recunoscut în părțile mai degrabă critice şi poate s-au simţit cumva condamnați.

Primul „dar" care vine la pachet cu ADHD-ul este energia deosebită. Mulţi sportivi de performanţă au ADHD şi iată că au folosit asta pentru a ajunge pe podium. În ceea ce mă priveşte, nu aş renunţa la faptul că am putut şi pot şi acum, la 60 de ani, să fac atȃt de multe lucruri şi totuşi, la sfȃrşitul zilei, să nu mă simt epuizată.

Al doilea avantaj este hiperfocalizarea: cȃnd unui ADHD-ist îi place ceva foarte mult, sau cȃnd este sub presiunea urgenței, mintea pare să îşi concentreze toată atenţia pe subiect şi sarcinile se rezolvă rapid. E drept că de multe ori hiperfocalizarea merge spre activităţi aparent neproductive; secretul meu în utilizarea hiperfocalizării a fost să-mi aleg mereu domenii de activitate care să mă pasioneze, aşa că l-am folosit ca să fac mai mult ... şi mai bine.

Al treilea avantaj, strâns asociat cu incapacitatea menținerii atenţiei concentrate prea mult pe un subiect, este acela al abilității de a face lucruri foarte diferite; şi uite aşa am ajuns să fiu eu în paralel cadru didactic într-o universitate tehnică şi psihoterapeut după orele de program. Cum nu am avut atenţie distributivă încă din copilăriile, m-am adaptat învăţȃnd să îmi comut rapid atenţia, iar acum pot să „duc" două profesii aparent fără mare legătură între ele, dar să am şi multe activităţi ținând de viaţa personală, care şi ele sunt foarte variate.

Tot la avantajele ADHD intră şi o doză serioasă de creativitate, care dacă este bine folosită poate aduce mari satisfacţii personale.

Poate că tot ce am scris pare prea optimist, poate că lucrurile par prea simple: nu sunt deloc aşa, adaptarea la ADHD implică eforturi serioase şi pe termen lung. Dar cam toate lucrurile importante în viaţă cer efort; drept care, adulții cu ADHD mai degrabă ar putea să se gândească cum să folosească plusurile, în loc de a se lăsa copleșiți de minusuri.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Draga Livia,
    Citind din intamplare articolul tau m-am regasit in el de la inceput pana la sfarsit. Am 53 de ani sunt de profesie inginer chimist si sunt in momentul in care simt ca pot sa fac si altceva decat am facut pana acum. Am descoperit ADHD cand fata mea avea 10 ani (acum are 25 de ani) si am observat atunci toate simtomele unui copil cu ADHD (neliniste, deficit de atentie, nerabdare de a duce lucrurile la bun sfarsit si tendinta de a face orice altceva decat trebuia sa faca la scoala ). Am fost cu ea la psiholog si timp de 1 an a luat si tratament pentru aceasta afectiune cumulat cu teste si chestionare pe care le completam si eu si invatatoarea .Colegi nu intelegeau si cred a avut ceva probleme cu ei ulterior, dar eu nu aflam nimic de la ea ci doar daca aflam cumva indirect, Am mutat-o la alta scoala dar ea a dezvoltat ulterior un comportament rebel probabil pentru asi creste stima de sine. Ani de zile am crezut ca mutarea a ajutat-o ca sa aflu abia cand a implinit 25 de ani si am avut o discutie intamplatoare sa aflu ca m-am inselat amarnic si ca ea si-a ascuns toate frustarile in tot acest timp . Doctorita care i-a stabilit diagnosticul atunci a spus ca ar putea fi ereditar si atunci mi-am adus aminte de toata copilaria mea .M-am adus aminte cat de greu reuseam sa ma concentrez la orice faceam si da, orice vroiam sa fac imi lua de 3 ori mai lut timp ca altora.La facultate trebuia sa citesc de 3 ori un curs si sa-l scriu ca sa retin ceva (si era ceva ce imi placea totusi) pe cand colega mea de camera il citea odata si retinea tot .M*era ciuda pe mine de ce nu pot si eu sa ma concentrez si sa ma focalizez pe curs si de ce imi zboara gandul aiurea cateodata. Cand eram copil nu aveam liniste de multe ori si pentru ca nu puteam sta locului dadeam mereu din picioare chiar si cand dormeam .Incepeam multe activitati extrascolare dar le abandonam destul de repede .
    Acum lucrez in domeniul care imi place, conduc o echipa de 9 oameni pe care a trebuit sa-i formez de la 0 pentru ca au intrat in echipa un numar de 7 persoane care erau fara experienta la inceput. Imi este destul de dificil sa ma concentrez pe problemele pe care trebuie sa le rezolv eu si sa stea in spatele meu cel putin 2-3 persoane care sa ma intrebe ce sa faca cum sa rezolve o anumita problema . Imi pare rau ca trebuie sa ii aman de cele mai multe ori pentru ca nu pot avea atentie distributiva . Uneori in urma faptului ca sunt distrasa de atat de multe ori , constat ca la mijlocul zilei nu am facut nimic pana la final din ceea ce mi-am propus dimineata si mi-e ciuda pe mine. Am un sentiment de revolta pe afectiunea asta si tare as vrea sa stiu cum o pot transforma in beneficiu. Ce ma doare mult e faptul ca uit multe lucruri ,ca daca plec de acasa si incui usa ma intorc o data sau de doua ori sa verific daca e incuiata . E timp pierdut si nu e ok.Am o energie debordanta cand ma pasioneaza ceva si da, ma focalizez atat de mult pe lucrul ala incat nu mai exista nimic in jur iar pentru colegi sunt "absenta". Cateodata mintea-mi zboara in atatea locuri imaginative incat simt nevoia sa scriu pentru ca altfel nu ma pot elibera .
    • Like 0
  • Foarte interesant ce am citit aici!! Nu știu dacă am ADHD dar mă gândesc că unele din stările descrise aici mi s-ar cam potrivi. Sunt o persoana tot timpul în mișcare, nu pot sta să mă relaxez fără să fac nimic. Și nici cu orientarea în spațiu nu stau deloc bine. Dar ce-ar mai fi de făcut. M-am obișnuit cu felu meu de-a fi și cei din jurul meu.
    • Like 2
    • @ Mariana Gheorghe
      Eu cred ca nu exista un mod de a fi "recomandat"; personal cred ca fiecare om ar trebui sa incerce sa fie cea mai buna versiune a sa.
      • Like 0
  • mRNA check icon
    Cand creierul are mai multi neuroni decat poate gestiona atunci apar probleme. La nastere fiecare creier e altfel.
    Excesul de neuroni trebuie sa dispara.
    Aceasta se realizeaza in primii ani de viata si in copilarie cand copilul descopera viata si isi adapteaza organismul la realitatea inconjuratoare.

    Lipsa de miscare fizica si fortarea copiilor sa stea locului si sa studieze/invete teorii cand de fapt ei au nevoie de miscare fizica face ca excesul de neuroni sa ramana.

    Biologia elimina excesul in mod natural .... prin oboseala. Copilul/omul trebuie sa oboseasca ca sa-si aseze corpul in ordine.

    Oamenii confunda oboseala cu stresul. In ziua de azi copii nu se mai obosesc dar se streseaza.

    Asa ca au o gramada de probleme ..... iar copilul devine adult purtand cu sine problemele nerezolvate.
    • Like 3
    • @ mRNA
      Nu e vorba de a omori neuroni - acest lucru se intampla, din pacare, odata cu atingerea unor varste inaintate sau asociat unor boli, si aduce reducerea drastica a capacitatilor cognitive. Asta nu anuleaza pledoaria dvs spre odihna sau spre activitati cu continut educativ.
      • Like 0
    • @ Livia Butac
      mRNA check icon
      Marirea capacitatii creierului e o tema ce intereseaza. Se pune problema cum se poate face aceasta.
      1. Marirea gabaritului creierului.
      2 Marirea densitatii neuronilor in creier

      Problema care a aparut se refera la bilantul energetic.

      Corpul nu poate sustine energetic creierul peste anumite limite. 20-30 % din energie o consuma doar creierul.

      Raportul dintre energia necesara creierului si a celorlalte organe (muschi) se optimizeaza cu timpul astfel incat organismul sa functioneze in conditiile mediului inconjurator. Nu suntem doar creier. Avem nevoie si de picioare, brate etc pe care creierul trebuie sa le miste.

      Cand copilul face sport si efort fizic consuma energia. Creierul nu mai primeste energie in exces iar neuronii in exces care mai mult incurca mor din lipsa energie.

      Dementa se refera la moartea neuronilor necesari si nu a celor in exces.
      • Like 0
  • Exceptional!!! Chiar si fara ADHD declarat, multi dintre noi avem procente din acest diagnostic, dupa cum exista oameni paranoizi sau schizoizi, ca nuanta predominanta, Aspergeri, psihopati cu o doza mica de lipsa de empatie, etc...Categoric ca educatia ii poate ajuta pe toti sa fie oameni utili societatii si sa scoata din ei chiar oameni cu calitati si priceperi exceptionale. Cred ca grija pentru educatie poate face minuni, desigur ca si vizite la psihologi nu strica, dar, daca se poate, fara stigmatizari pe viata. A gasi fiecaruia preocupari si hobby-uri poate ajuta enorm. Tot ce ne dorim cu totii este sa nu pierdem vremea de pomana si sa facem lucruri utile si placute pentru noi, sa ne traim onorabil viata.
    • Like 4
    • @ Adriana Negruti
      Un om echilibrat are cate putin din toate. Si chiar daca cineva are mai mult din "ceva", conteaza mult cum foloseste asta: constructiv sau destructiv in raport cu sine si cu ceilalti
      • Like 1
    • @ Livia Butac
      Conteaza educatia, dar si amprenta divina din el care-l face responsabil...
      • Like 0
  • vorbind cu fata mea i-am spus: atunci când eram mic cred că aveam ADHD.
    Tati! de ce spui aveai?!…
    • Like 3


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult