Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Cum servește un handicapat locomotor

În urma articolului despre înfrângerea echipei de tenis feminin a României în întâlnirea cu Germania, văd reacții care se leagă exclusiv de propoziția „a servit ca o handicapată locomotor” cu privire la ratarea victoriei de către Monica Niculescu în confruntarea cu Andrea Petkovic, de la două mingi de meci consecutive.

Deslușesc trei tipuri de atitudine:

1. Activiști ai „corectitudinii politice”, care țipă că aș fi jignit astfel jucătoarele de tenis și pe oamenii cu dizabilități din întreaga lume.

2. Inși ținuți în viață de ura la adresa subsemnatului, care au mai prins o ocazie să mă înjure.

3. Persoane sincer îndurerate de ce-am scris.

Primele două categorii le consider intratabile. Răspund celei de-a treia.

Cuvântul handicapat sună disprețuitor doar pentru cei care nu știu exact ce înseamnă: ființă umană dezavantajată din start, din cauze independente de voința ei. E un rău care apasă asupra cuiva, nu o insultă. Am compătimit cu Monica Niculescu spunând asta, nici gând s-o jignesc.

Singura întrebare de bun-simț care mi s-ar fi putut pune era: de unde știu cum servește un handicapat locomotor?

Răspuns: pentru că sunt eu însumi un handicapat locomotor care joacă tenis.

Am ambii genunchi aproape distruși de artroza degenerativă. Merg cu dificultate, în special când e frig. Ca să pot juca, îmi pun orteze plasto-metalice masive pe ambele picioare, ceea ce le transformă într-un soi de butuci.

Din pricina asta, nu pot să îndoi genunchii la serviciu, mișcare foarte importantă pentru această lovitură. Prin urmare, servesc chinuit, forțând din braț și din rotația umerilor – aș fi putut să spun că Monica Niculescu a servit de două ori ca mine.

Apoi mă deplasez pe teren cam ca un pinguin grăbit. După un sfert de oră de joc, durerile se atenuează.

Totuși, tovarășii mei de concursuri pentru seniori zic că alerg mai bine decât merg.

Să mă operez înseamnă un an pe tușă, ceea ce, la vârsta mea, e sfârșitul. Așa că voi continua să joc până mă rup de tot.

În mai, la a doua ediție a Turneului FRT-ITF Bucharest Open Wheelchair Tennis, mă voi duce să schimb mingi cu jucătorii în scaun rulant.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.


Îți recomandăm

Cristian Tudor Popescu

Un bătrân de 70 de ani stă pe nisip, cu picioarele încrucișate, după moda asiatică, lângă niște cercuri trasate de el cu bățul. Din când în când, se ridică și se uită la cercuri de sus și învârtindu-se în jurul lor. Din depărtare, se aud catapultele Siracuzei, îmbunătățite de moșneag ca să lovească mai precis și mai departe, dar și mai aproape, când navele romane ajungeau la câteva stadii distanță de zidurile cetății.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Copil furios / sursa foto: Profimedia

Școala românească, deși ar trebui să fie primul spațiu de siguranță, a devenit un loc al performanței mecanice, unde succesul se măsoară în note, nu în caractere. Absența educației emoționale lasă copiii fără cuvinte pentru a-și exprima frustrarea, frica sau nevoia de apartenență, transformând aceste stări în pumni sau în agresiuni online.

Citește mai mult