Cursul leu-euro între rațiunile pieței valutare și emoțiile publicului

 Foto Inquam Photos / Octav Ganea

Vineri, 21 februarie, cursul leu-euro a sărit peste un prag pe care numeroși comentatori, inclusiv unii analiști, l-au numit psihologic: patru lei și optzeci de bani. De la paritatea de 4,7834 lei la un euro, din 20 februarie, la “4,8”. Imediat, s-a scris și s-a spus pe mai multe voci: “maxim istoric”.

Da, leul s-a depreciat față de euro, în ziua de 21 februarie, cu... 0,4 la sută. E mult? E puțin? Pe piețele valutare internaționale, inclusiv pe piața euro-dolar, întâlnim frecvent deprecieri zilnice chiar și de 1 la sută. De ce, atunci, pe piața noastră valutară, o depreciere a leului cu numai 0,4 la sută, ceea ce echivalează cu mai puțin de doi bani, a stârnit atâta vâlvă? Pentru că la noi, nu de acum, ci încă din februarie 1991, de când avem piață valutară, mișcările cursului de schimb – la început leu-dolar, în vremea în care în importurile și exporturile României predominau plățile în dolari, și pe urmă leu-euro, din martie 2003, după ce moneda unică europeană a monopolizat plățile în schimburile noastre cu străinătatea – criteriile raționale apar riguros doar în analizele din documente oficiale sau în studii de specialitate. Publicul și, din păcate, formatorii de opinii percep mișcările cursului dintr-o cu totul altă perspectivă. Luând ca repere, cu deosebire, disconfortul altfel firesc al celor pe care și o depreciere de câțiva bani îi obligă să suporte unele pierderi la nivelul averii lor individuale: depozitele în valută câștigă în valoare, dar și rata la bancă a împrumuturilor lor în valută crește (nu are nicio importanță cu cât) iar chiriile, nota la telefonul mobil, prețurile la alimente, la țigări, la energie termică sau la transportul urban ori aerian suportă presiunea deprecierii monedei.

Acesta e, în mare, bilanțul revărsării emoțiilor, cu activele și pasivele lui. Și cu un cont de pierderi impresionant dar nedrept la nivelul încrederii în moneda țării. Există însă și o altă abordare, cea a argumentelor raționale.

Dacă analizăm cele două luni care s-au scurs din prima zi de lucru a acestui an (3 ianuarie) și până luni (2 martie) vom vedea cealaltă față a monedei. Piața valutară a funcționat normal în cele 41 de zile bancare. În tot acest timp, numărul zilelor în care leul s-a apreciat față de dolar a fost de 24, iar deprecieri s-au înregistrat în numai 17 zile. Piața funcționând în zig-zag, aprecierile dominând deprecierile, a făcut dovada sănătății sale. De altfel, piața noastră valutară nu și-a pierdut stabilitatea nici în vremea crizei, nici după criză și nici în acest început al anului 2020.

Un tablou cu deosebire semnificativ îl oferă și perioada 20 februarie – 2 martie, ce a debutat cu trecerea cursului de schimb peste așa-zisul prag psihologic de “4,8”. Când judecăm însă mișcările din piața noastră valutară, analiza nu poate fi ruptă de realitățile din patrulaterul care reprezintă regiunea noastră: România, Cehia, Polonia, Ungaria. Or, ce vedem? Că, din 20 februarie până în 2 martie, toate monedele acestor patru țări au cunoscut deprecieri: zlotul cu 1,18 la sută; forintul cu 0,71 la sută, coroana cu 2,27 la sută și leul cu... 0,66 la sută. Nota Bene: calculele nu se rezumă la fotografia făcută zilnic fixingului, ci se extind la filmul unor mișcări care surprind realitatea pieței în dinamica ei. Mai mult: dacă luăm ca reper valorile minime și pe cele maxime între 20 februarie și 2 martie, la orele 13,50 (ora României) ale fiecăreia dintre cele opt zile, bilanțul total al deprecierilor se prezintă în felul următor: zlotul – 1,6 la sută, forintul 1,3 la sută, coroana 2,4 la sută și leul... 0,8 la sută. La masa comună leul înregistrează pe toate planurile cea mai mică depreciere.

Sigur, cu toții am vrea să vedem leul apreciindu-se. Iar arcul ceasului care dă ora exactă pe piața valutară, întins mai mult decât ne-am fi dorit în acest început de an, să sară înapoi către un curs care să nu ne dea dureri de cap. A gândi însă că, pe oricare piață, fie ea de bani, de bunuri fizice ori de servicii, o înșiruire a prețurilor trebuie să respecte dorințele noastre ar fi împotriva oricărei logici economice. Și a legităților economice. Prețurile au tendința legică să penduleze către valori în jurul cărora se împacă oferta cu cererea. Mai ales pe piața valutară, unde contează întâi și întâi câtă valută e cerută, câtă monedă locală e oferită la schimb, până unde a urcat deficitul balanței comerciale și al contului curent. Aici sunt cauzele obiective ale deprecierii leului, cea de dinaintea zilei de 3 ianuarie, de după această zi și de după 21 februarie. Și tot aici se reflectă politica valutară și monetară a Băncii Centrale.

 Acțiunile Băncii Naționale, menite să tempereze tendințele de depreciere a leului față de euro, se desfășoară pe un front larg: alegerea unui nivel adecvat al dobânzii de politică monetară; calmarea inflației; dozajul optim al cantităților de lei cu care operează băncile pentru a fi evitate atât surplusul cât și deficitul de lichiditate; cotele rezervelor minime obligatorii; și, nu în ultimul rând, asigurarea unor raporturi corecte bănci-bănci și bănci-clienți pe piața valutară și pe cea monetară. Astfel de acțiuni, care de altfel sunt la vedere, s-au produs și se produc în raport direct cu cerințele de pe piețele financiare și au făcut ca paritatea leu- euro să n-o ia razna. Și asta într-o țară în care balanța importurilor o depășește copleșitor pe cea a exporturilor. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp