Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Războaiele împotriva BNR (fierbinți ori reci) au istorie

BNR - Foto Inquam Photos / Octav Ganea)

Foto Inquam Photos / Octav Ganea

Votul de încredere dat Băncii Naționale la începutul acestei luni, exprimat prin scorul de 300 la 15 cu care Parlamentul a prelungit cu încă cinci ani mandatele guvernatorului, prim-viceguvernatorului, al încă unui viceguvernator și a doi membri ai Consiliului de Administrație, a pus capăt unui război fierbinte ce a durat patru ani. Imediat însă, dezamăgiți de acest rezultat, inamicii BNR au pornit războiul rece. Nu e însă vreo noutate. Așa o tot ducem din 1991, de când a intrat în vigoare cea dintâi dintre legile menite să ordoneze viața băncii noastre centrale în noile împrejurări istorice de după decembrie 1989, urmată de o lege din 1988 și de alta din 2004. De atunci, din 1991, vreme de 29 de ani fără întrerupere, tot alternează războaiele împotriva BNR – când fierbinți, când reci. Istoria acestor războaie merită să fie rememorată. Și, mai cu seamă, analizată detaliu cu detaliu. 

Casus belli: schimbul valutar

De ce asaltul împotriva BNR a început abia în 1991 și nu încă din 1990? Fiindcă în primul an de după decembrie 1989 au fost puține schimbări în viața acestei instituții fundamentale a țării. Și prea puțin semnificative. Am pornit la drum, atunci, cu un curs tot oficial, ca până în 1989, stabilit tot prin decizie administrativă. Preţul iniţial: 1 dolar = 21 lei. Curs stabilit la 1 februarie 1990.

Nu era, însă, un curs adevărat. Era, de fapt, o „cotaţie” arbitrară, care nu ţinea seama nici de puterea de cumpărare a leului, nici de raportul real leu-dolar, care să exprime mersul economiei româneşti. Această cotație, oficială, nu deranja prea multe interese. Era acceptată, chiar încurajată, atât timp cât România nu se alinia practicii țărilor cu economie de piață.

De mai mulţi ani, scrâşnind din dinţi, marile pieţe abandonaseră „cursurile fixe”, acceptând „flotarea” liberă. Acceptaseră, deci, stabilirea preţului fiecărei monede naţionale pe piețele valutare, la nivelul la care „se împăca”, în raport cu realitățile concrete, cererea şi oferta de bani. Zilnic, pe baza confruntării cererii şi ofertei, se făceau tranzacţii valutare. Banca centrală, în fiecare ţară, calcula media acestor tranzacţii şi comunica zilnic cursul. La noi, în schimb, în anul 1990, s-a păstrat vechiul sistem: cursul fix.

Au avut loc, totuşi, încă două devalorizări oficiale. După prima, 1 dolar se vindea cu 35 de lei. Cea de-a doua a urcat cursul: 1 dolar era egal cu 60 lei. Dar nici măcar acest curs, de 60 de lei, nu era adevărat.

La adevărul cursului de schimb s-a ajuns treptat, în anii ce au urmat. Vom înţelege mai bine acest proces când vom ajunge la momentul 18 februarie 1991. Pentru că atunci, abia, a reînceput să funcţioneze în România – după o întrerupere de 41 de ani, din 1948 până în 1989 – piaţa liberă a valutelor. A fost un act de liberalizare făcut la timpul potrivit, după trei luni și jumătate de la liberalizarea prețurilor, la 1 noiembrie 1990, așa parțială cum a fost. 

Ne-am obișnuit greu cu ideea că rata de schimb leu-dolar o face piața

Inițial, în februarie 1991, procesul schimburilor valutare pleca la drum cu două tipuri de cursuri: unul de piață și altul oficial. Abia după ceva timp, în toamna lui ’91, cursurile valutare au fost unificate. Iluzia dolarului ieftin, dar mincinos – ce le dădea multor întreprinderi senzaţia că sunt rentabile, în timp ce ele risipeau resurse – a început să se risipească şi ea, treptat. A fost faţa sănătoasă a medaliei. Reversul era problema: societatea noastră, în general, căpătase o sensibilitate accentuată, bolnăvicioasă chiar, faţă de mişcarea cursului de schimb al leului. Mai ales că societății românești nu i-a fost deloc uşor să înțeleagă și, totodată, să se obișnuiască cu o realitate inedită: aceea că rata de schimb leu-dolar o stabilește piaţa, ţinând seama de condiţiile interne şi externe dintr-un anumit moment.

În aceste împrejurări, neobișnuite pentru noi, s-a format primul front împotriva Băncii Naționale. Frontul celor care nu înțelegeau de ce, în condițiile pieței, leul se deprecia puternic în raport cu dolarul. Și nici nu acceptau așa ceva. Revoltați, strigau că BNR umilește moneda națională. De la tribuna Parlamentului s-a cerut ca, zilnic, cursul de schimb să fie stabilit de Corpul Legiuitor. În astfel de împrejurări, desigur dificile, a luat totuși avânt reforma băncii centrale și a sistemului bancar.

Ceea ce se înțelegea însă greu, în esență, ori nu se înțelegea deloc, era adevărul că porniserăm la drum, în decembrie ’89, cu un leu anemiat. A fost principalul motiv pentru care liberalizarea preţurilor, ce a demarat la 1 noiembrie 1990, a coincis cu explozia inflaţiei. Populaţia a avut nevoie, an de an, de tot mai mulţi lei ca să cumpere tot mai puţine mărfuri. Cursul leului, pe piaţa valutară, alerga numai la galop.

Soluția cea mai grea era accesul la valută. După ’89, intrările de capital străin în România au continuat să fie nesemnificative. Instituţiile publice, presa, o bună parte a populaţiei, dar în primul rând operatorii economici priveau zilnic, cu îngrijorare, ceasul pieţei valutare. Iar pe această piaţă cânta un cor ce-şi făcuse un reflex din a ataca Banca Naţională pentru tot ce se întâmpla cu moneda noastră. Temele preferate erau trei: supravegherea bancară, dobânzile şi cursul. Mai ales cursul de schimb nu înceta să fie cal de bătaie.

Populiștii au declarat război Băncii Naționale

O întrebare obsedantă se făcea deseori auzită: „De ce trebuie să dăm atât de mulţi lei pentru un dolar?”... Răspunsul era simplu: fiindcă România importa cu mult mai mult decât exporta şi cererea noastră de valută creştea fără încetare. Dacă ar fi fost invers – şi prin urmare n-am fi avut nevoie de valută – problema n-ar fi existat. Dar problema exista şi societatea românească avea o nevoie stringentă de dolari. Calea de a reduce substanţial preţul valutei era imposibilă: Banca Naţională să fi stabilit un curs fix, ca înainte de 1990. Ar fi putut hotărî: 1 dolar =14 lei. Dar cine ar fi înghiţit minciuna şi ar fi venit aici să ne vândă dolari cu 14 lei bucata?! Dacă însă toate celelalte mărfuri se scumpeau, de la pâine la curentul electric, preţurile fiind libere, cum să fi fost menţinut dolarul la preţ fix?

O remarcă privindu-i pe inamicii de atunci ai Băncii Naționale. Dintr-o luptă cu adversari obiectivi, postaţi pe poziţiile economiei de piaţă, Banca Naţională ar fi ieşit chiar întărită. De prea multe ori însă, în România acelui timp într-o mai mare măsură decât astăzi, la decizii raţionale se răspundea cu idei „populiste”. Indiferent cum îşi formulau punctele de vedere, era limpede că „populiştii” voiau bani mulţi şi ieftini. Ca să le ajungă pentru egalizarea veniturilor cu preţurile, pentru păstrarea surplusului de personal în societăţile cu capital de stat şi pentru a menţine în viaţă întreprinderile nerentabile. Din ’91, de când a redobândit rolul de bancă centrală, BNR şi-a asumat ca principal obiectiv întărirea leului. Fără să sfideze raportul dintre monedă, ca parte a economiei naționale, şi economia reală însăși.

Faptul că, deseori, politica monetară a BNR era criticată nu putea fi în esenţă un lucru rău. Dimpotrivă, putea fi chiar un lucru foarte bun. La urma-urmei, erau situaţii în care poate că şi Banca Naţională greşea. Iar atunci când greşea era normal să fi fost criticată. Cu o condiţie: critica să fi fost dreaptă şi racordată la mersul lumii. BNR avea parte şi de astfel de critici. Din nefericire însă, de foarte multe ori, deciziile ori ideile ce exprimau gândirea Şcolii de la Banca Naţională erau lipsite de şansa de a fi judecate de curţi de apel care să se fi constituit în numele prezentului şi al viitorului. Mai degrabă, ele se înfăţişau ca un punct terminal al trecutului. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • BNR-ul a fost imediat dupa 89" (impreuna cu presedintia si guvernul) institutia care a pus bine umarul la saracirea tarii. Hotii de la guvernare de atunci avand nevoie de bani, au hotarat ca pornirea tiparnitei e cea mai usoara cale, ca in toate tarile bananiere sau semibananiere. Iar domnul Isarescu a executat. Oricum am fi avut inflatie,chiar si la o masa monetara constanta, dat fiind faptul ca productia tarii scadea, . Dar nu, nu a fost destul. Masa monetara a crescut, ducand la o inflatie de aproape 300% si populatia la sapa de lemn. Si astazi o gramada de naivi il privesc pe Isarescu ca om de dreapta, inamicul PSD-ului, cand de fapt, ei opereaza dupa aceleasi idei interventioniste destructive, astia de la BNR- fiind doar mai moderati.
    • Like 0


  • Pai se pare ca romanii au fost adversarii, nicidecum alte natii. Interesant, nu?
    Si uite asa sub umbrela unei inflatii devastatoare, BNR nu a mai ''tiparit'' moneda ingropand economia tarii. Si dupa vreo 23 de ani auzim; ''bai, gata, nu mai dati credite in euro, o dam pe lei''. Pai cine oprea BNR in anii '90 sa dea credite in lei?
    O tara mica ca Romania nu ar fi putut niciodata sa tina o moneda proprie in echilibru decat cu masuri extreme, un control ridicat al importirilor si un monopol al pietei schimbului valutar. Voi va aduceti aminte de anul 1999 cand bulgaria a avut o inflatie de 1000% in doua saptamani? Cum se poate intampla asta? Un joc perfid al marilor bancheri; cumperi leva intr-un an de zile si vinzi tot in 5 zile. Bancherii or fi pierdut 4-500 000 000 de dolari dar au ingropat bulgaria.
    Oare BNR ar putea sa nu mai imprumute bancile cu lei pentru ca acestea nu sustin economia ci crediteaza statul? Ar putea? Desigur, dar BNR vrea sa ingroape Romania in datorii. Din ce bani vom face autostrazi cand va trebui achitate credite imense catre banci?
    Parerea mea ca razboaiele reci sau calde nu sunt initiate de populisti, ci BNR lupta impotriva natie, creditand aiurea.
    • Like 0
  • BNR putea să pună piciorul în prag din timp , eventual chiar din 1991 adică niște dobânzi real pozitive și atunci nu se mai presau cereri pe dolar pentru că firmele de stat nu-și mai puteau plătii salariile din credite ieftine în timp ce produceau pe stoc. Salariile se plătesc din încasări nu din credite ieftine ( în 1990 dobânda era undeva la 5 %) . Deși au trecut 30 de ani de atunci singura noastră resursă de competitivitate rămâne un leu slab, iar exportatorii nu sunt competitivi decât la un leu foarte slab ceea ce arată că ei de fapt nu sunt competitivi în general. Dacă dorința noastră e aderarea la euro ar trebui atunci să schimbăm puțin filozofia competitivității prin salarii mici cu cea bazată pe inovare altfel când vom trece la euro nu mai merge cu devalorizarea.
    • Like 1
    • @ Rusu Liviu
      Usor superficial: as sugera mai intai sa produci tu ceva la costuri romanesti, iar mai apoi sa te pronunti versus valoarea exportatorilor romani. La teorie stam bine, la productie, vai mama noastra!
      • Like 0


Îți recomandăm

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult