Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Cutremure de suprafață

6,9 pe scara Richter

De la Dolce far niente (1998) încoace, a treia dimensiune a filmelor lui Nae Caranfil, profunzimea, s-a micșorat continuu. Dacă în Closer to the Moon mai sunt momente încărcate cu o emoție tușantă pentru spectator, 6,9 pe scara Richter e redus cu totul la 2 D. E un superficiu, adică suprafață plus artificiu.

Totodată, e un musical, dar nu pentru că în el se cântă și se dansează. Toate momentele vocal-coregrafice sunt diegetice, un vis, o reverie, un spectacol, se întâmplă în povestire, personajele nu se apucă să-și cânte replici și situații, ca în clasicele genului. Sentimentele puse pe ecran de Nae Caranfil sunt musicale.

Adică lacrima, râsul, căderea pe gânduri, disperarea, dragostea, moartea, supărarea și împăcarea nu sunt regizate ca să creeze vreun sentiment asemănător în spectator. În ciuda titlului, nu are loc niciun cutremur interior. Nu poți decât să surâzi, din când în când. 

Personajul declanșator al quiproquó-urilor amoroase, Daddy, tatăl revenit de nicăieri al tânărului actor Tony, pe care l-ar fi abandonat cândva, e neverosimil. Cum neverosimilă e și relația patern-filială care ia naștere instant între cei doi, pe baza exhibării unei simple fotografii din copilăria lui Tony. Regizorul-scenarist Nae Caranfil ne cere să încheiem cu el un contract de ficțiune la puterea a doua: nu să ne suspendăm în mod voluntar și real incredulitatea, ci să ne facem că am crede.

Să ne facem că luăm de bună marea dragoste dintre Tony și Kitty, cu toate că Laurențiu Bănescu și Maria Obretin, în ciuda eforturilor interpretative separate, nu fac nicicum „priză” ca iubiți. Cu toată bunăvoința, momentul în care Tony i se adresează din scenă, cu vorbele lui Orfeu către Euridice, peste umărul actrițucii Lorena, lui Kitty aflată în sală, care ar fi trebuit să fie un climax emoțional, e un cât se poate de convingător rateu.

Nu (cu)tremuri nicio clipă la gândul că Kitty s-ar putea sinucide, din gelozie depresivă, deși regizorul se vede că dorește asta.

Cum nu-l crezi pe Daddy când anunță că va muri curând, căci are cancer – moartea înseamnă profunzime, exclusă din film de la bun început – și aștepți întorsătura grotescomică. Care vine, cu asupra de măsură – pentru prima dată de când îl știu, urechea textuală fină a lui Nae Caranfil lasă să scape obscenități jenante prin inadecvare: Daddy retrăgându-se voios în dormitor cu studenta Bambi și anunțând că vor face un performant 69, sau același pensionar de 65 de ani (vârstă pe care Teodor Corban nu are cum s-o arate, altă inadecvare) „trăgându-i-o” entuziast pe la spate lui Bambi (altfel, o plăcută surpriză actoricească, Simona Arsu).

 Pe scurt, ce și cui se întâmplă interesează prea puțin în scenariul lui Caranfil. Secvențele cele mai reușite sunt cutremurele în vis, „deraiate” în muzică, cu versuri, ironie și melodie memorabile despre „infernul” căsniciei sau interludiul din parc, noaptea, iarăși cântat, la o votcă și un fum, al lui Tony și Kitty cu studenții de la Teatru.

O scenă de teatru în film, cu Ovidiu Niculescu în rolul stăpânului morților, Hades, care, la indicațiile nervosului regizor interpretat de Gelu Colceag, trage repetat dintr-o pipă enormă, tarantiniană, și o ia razna din pricina „ierbii” îndesate în loc de tutun de colegii puși pe farse, e momentul comic de vârf.

Toate acestea apar ca precursoare ale finalului, Grand Finale, în stil Hollywood clasic. Coregrafia, scenografia, muzica, versurile, pe tema iadului mitologic și iadului lumii contemporane, prin care rătăcește un Orfeu buimac și dezamăgit, zgâlțâit de obsesia cutremurului, a bulinei roșii, agățat de iubire ca ultimă speranță, fac un spectacol demn de istoria mare a filmului românesc. Doar niște împrumuturi din All that Jazz, al lui Bob Fosse, nu foarte bine ghilimetate, ar putea să deranjeze.

Întorcându-ne la începutul lui 6,9 pe scara Richter, tot o referință filmarescă anticipează și rezumă actuala stare de creație a lui Nae Caranfil: parodiind celebra mișcare „telekinetică” a paharelor pe masă din Călăuza lui Tarkovsky, autorul lui E pericoloso sporgersi ne anunță că nu mai vrea niciun pas în adânc, va face film aidoma păianjenului mergând pe apă.

În calitate de naefil, sper să nu fie acesta finalul. 

(FILM – revista Uniunii Cineaștilor din România, nr. 4/2016)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Ciolacu și Grindeanu

PSD-ul refuză să mai fie progresist. A fost destul progres acolo ca să vină și timpul unei stagnări binemeritate, nu? Nu se poate nici cu progresul constant! Iar rezultate au tot fost și au culminat în vremea lui Ciolacu, când PSD-ul chiar a progresat serios și a reușit să vâre cel mai adânc ghearele în fondul de rezervă, oferind o imagine clară și definitorie a ceea ce poate însemna o guvernare pesedistă determinată. Foto: George Călin/Inquam Photos

Citește mai mult

Vegeterra

Etica muncii e sfântă pentru dl. Szocs Jozsef: „Degeaba ai pământ dacă nu îl muncești”. De altfel, în zonă puține suprafețe de teren zac necultivate. „Pe aici nu prea sunt pământuri lăsate pârloagă”.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Cabana perfectă:

Cine nu s-a visat măcar o dată într-o cabană de munte cu vedere la pădure, cu miros de lemn proaspăt și liniștea aceea curată, ruptă de agitația orașului? Chiar dacă nu trăim permanent la altitudine, putem aduce atmosfera aceea în propriul nostru spațiu- fie că e o casă de vacanță, fie un apartament urban care vrei să respire mai mult aer de natură. Stilul de cabană modernă e o combinație rafinată între confort rustic și funcționalitate contemporană, o invitație de a trăi mai simplu, dar cu gust.

Citește mai mult