Da, am fost furaţi la gimnastică, dar nici noi n-am fost foarte buni

Foto: Francisco Seco/ AP/ Profimedia

După vreo 20 de ani de „secetă”, răstimp în care am mai luat câte o medalie răzleaţă acolo la Jocurile Olimpice, de data asta a venit vremea să re-simţim şi noi, românii, emoţiile celei mai importante competiţii sportive. Aproape uitasem cum este să tremuri de emoţie, de nerăbdare, de frica de eşec. Şi am avut prilejul s-o facem la această ediţie a Olimpiadei din plin: după serile superbe de înot pe care ni le-a oferit David, băiatul ăsta care s-a lipit de inimile noastre „ca marca de scrisoare”, am tremurat, ne-am bucurat şi am suferit şi pentru fetele şi băieţii de la canotaj, le-am ţinut pumnii şi concurenţilor de la box, tenis de masă, atletism, lupte greco-romane, polo, yachting. Dar iată că luni am avut parte şi de alt fel de emoţii, mai precis de draci şi nervi pentru că fetele noastre, Ana Bărbosu şi Sabrina Voinea, au fost clar nedreptăţite în finala la sol a concursului de gimnastică. Uneia i s-a scăzut în mod nejustificat nota de plecare a exerciţiului şi a fost depunctată pentru o ieşire din covor inexistentă, iar cealaltă a fost lăsată să creadă că a obţinut ea medalia de bronz, numai pentru a fi dată în mod crud jos de pe podium în urma unei contestaţii a americancelor. Nu voi intra aici în detalii pentru că nu toată lumea e familiarizată cu vocabularul tehnic al gimnasticii, dar e evidemt chiar şi pentru un nespecialist că ceva nu a fost în regulă: în vreme ce contestaţia noastră a fost respinsă fără drept de apel şi fără niciun motiv, contestaţia americanilor pe un exerciţiu mediocru a fost admisă imediat, sportivei care ocupase, iniţial, locul al cincilea mărindu-i-se nota suficient cât s-o întreacă pe Ana Bărbosu. Sabrina nici nu mai intra în discuţie pentru că ea fusese oricum depunctată drastic pe un exerciţiu pentru care, chiar cu o execuţie ceva mai slabă în calificări, obţinuse o notă mai mare. 

Au urmat apoi emoţiile, interviurile înecate în lacrimi, decizia mamei Sabrinei de a-şi retrage fiica din competiţiile de gimnastică şi, aşa cum era şi de aşteptat, reacţiile viscerale ale românilor, care au început să strige „Furt!” şi să invoce existenţa unei conspiraţii universale împotriva noastră. Unii şi-au amintit chiar cu nostalgie momentul când Nicolae Ceauşescu a decis cu „demnitate” retragerea, în timpul concursului, a gimnastelor participante la Campionatul European de la Praga din 1977 pe motiv că arbitrele le dădeau note mult mai mici decât credea el că ar fi meritat. Chiar şi premierul Marcel Ciolacu a anunţat că, în semn de protest faţă de situaţia de la Paris, nu va mai participa la ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice.

Furt, prostie sau rea-voinţă?

Aşa cum se întâmplă de obicei în cazuri controversate, românii, care dovedesc un acut complex de inferioritate sau de provincialism, au tendinţa de a sări în sus şi de a se victimiza, reacţionând la cald fără a trece puzderia de informaţii ce vin spre ei în acele momente prin filtrul raţiunii. Recunosc că şi eu am fost tentat să fac la fel imediat după concurs. Totuşi, aşa cum spunea şi Mihai Covaliu, preşedintele COSR, „furt” e un cuvânt prea dur şi s-ar cuveni să-l utilizăm cu ceva mai multă parcimonie atunci când nu avem probe. Mi se va spune că sunt, totuşi, probe, unele furnizate chiar de televiziunea NBC. Da, dar acelea sunt probe că exerciţiul Sabrinei a fost depunctat fără motiv, nu că arbitrele ar fi făcut-o intenţionat. S-ar putea să fi fost şi furt, deşi e greu de crezut că la acest nivel e posibil aşa ceva. A fost americanca favorizată din rea-voinţă faţă de româncă? O fi fost, dar asta nu e ceva nou în gimnastică, unde există grupuri masive de interese: în trecut, la putere erau ruşii, acum sunt americanii şi, cum gimnastica e o disciplină unde rezultatele nu sunt decise de cronometru, ci de arbitri, întotdeauna subiectivitatea acestora va putea fi invocată drept un factor favorizant pentru cei care par a fi „puternicii” zilei. O fi fost prostie? E foarte probabil ca arbitrele să fie mai uşor impresionabile la o contestaţie a americanilor decât la una a românilor şi din prostie să facă un lanţ de greşeli care duc la un scandal precum acesta.

Adevărul gol-goluţ

Însă, dincolo de toate aceste întrebări, ipoteze şi umori, rămâne un adevăr fundamental, pe care cei mai mulţi compatrioţi, inclusiv mama şi antrenoarea Sabrinei Voinea, orbiţi de furie, refuză să-l rostească sau recunoască ca atare: gimnastele noastre – cu toată durerea şi simpatia pentru ele o spun – au avut evoluţii mediocre, nici foarte slabe, dar nici strălucitoare, au fost acolo în pluton, n-au impresionat pe nimeni, n-au dat pe spate pe nimeni printr-un element foarte dificil sau original, n-au creat nicio emoţie publicului. Desigur, e meritoriu că, după 12 ani, avem, în sfârşit o echipă la Olimpiadă, dar, aşa cum s-a văzut şi în finala pe echipe, e mai degrabă o oaste de strânsură, formată din nişte fete care fără îndoială au dat tot ce-au putut. Problema – şi e o foarte mare problemă – este că nu pot mai mult. Dacă noi am fi avut la sol şi la bârnă nişte exerciţii ca ale Cătălinei Ponor la Atena sau ale Sandrei Izbaşa la Beijing, să fiţi convinşi că luam aurul. Mânăriile şi aranjamentele nu se pot face când joci în liga mare, când eşti atât de bun, încât nu are nimeni ce să-ţi facă. Comparaţi exerciţiul la sol al Cătălinei Ponor de la Atena din 2004 cu exerciţiile fetelor de ieri şi veţi vedea cu ochiul liber diferenţa de clasă. Nici nu poate fi vorba de o comparaţie. Comparaţi exerciţiul la sol al Andreei Răducan de la finala la individual-compus de la Sydney din 2000 cu ce-aţi văzut ieri: ce diferenţă de atitudine, de execuţie! Când eşti atât de bun, nu mai stă nimeni să te caute la călcâie. A fost o vreme când un exerciţiu ca al Sabrinei sau al Anei nici nu ar fi prins finala olimpică, atât era de dificilă competiţia şi atât erau ale noastre de bune. 

Păi ar fi stat Octavian Bellu şi Mariana Bitang, aceşti „tirani” ai gimnasticii româneşti, cum au fost pe nedrept numiţi de presă şi de o ţară nerecunoscătoare, să-şi piardă vremea certându-se cu arbitrele pe călcâie şi pe glezne? Niciodată. Pentru că ei gândeau mare, aveau obiective mari şi se băteau la aur, nu la un „amărât” de bronz. Când eşti exceptional, cum am fost noi odată, nu te mai caută nimeni la zecimi şi călcâie ieşite din covor. Sigur că s-au schimbat multe în gimnastică, iar realitatea este că astăzi, cu materialul existent, nici ei nu cred că ar mai putea face mare lucru. Ana Bărbosu şi Sabrina Voinea sunt încă tinere, au timp să-şi îmbunătăţească exerciţiile, să le crească gradul de dificultate, dar ce-am văzut ieri nu m-a mulţumit şi mai ales discursurile lor nu m-au mulţumit: ele nu văd că au o problemă, nu înţeleg că nu te poţi bate la medalii cu exerciţii bunicele sau mediocre, trebuie ceva mai mult de-atât. Dar când antrenoarea ta, în loc să te motiveze să vrei să faci de zece ori mai bine data viitoare, îţi încurajează complexul persecuţiei, al victimei, al provincialului care nu e lăsat la masa bogaţilor, nu poţi progresa. România a fost o forţă în gimnastică. Nedreptăţi s-au mai întâmplat şi pe vremea lui Bellu şi Bitang, dar aceştia aveau întotdeauna grijă să le responsabilizeze pe sportive, să le inducă sentimentul că pot şi trebuie să fie mai bune. Iată ce spunea ieri o fostă mare gimnastă, Ecaterina Szabo, multiplă campioană olimpică şi mondială de care azi am cam uitat, cum facem cam cu toţi marii campioni, „Antrenorii mei tot timpul îmi spuneau « Cati, tu tot timpul trebuie să te pregăteşti pentru 15 ca la concurs să iei 10 ». Şi aşa şi este, trebuie să fii deasupra lor cu 10 puncte ca să ai o medalie. Fiindcă suntem români. Poate că americanii au mai multă şansă, nu ştiu ce să spun. Dar trebuie să ne pregătim mult mai mult, să fim de 15 ca să luăm 10”. Acesta este un discurs de învingător, aceasta este atitudinea corectă, indiferent că vii din România, Brazilia, Franţa sau Statele Unite. Desigur, nu putem fi întotdeauna perfecţi şi excepţionali şi ideal ar fi să fim arbitraţi corect şi când nu suntem perfecţi, dar eu nu vorbesc aici de realitate, care poate fi perfectibilă, ci de mentalitate. La noi aici s-a produs ruptura: fetele şi antrenorii noştri nu mai sunt şi nu mai gândesc ca nişte campioni. Singurele excepţii în sportul românesc sunt Elisabeta Lipă, care oricum e formată în şcoala veche, şi David Popovici, deşi mă tem că David e o excepţie fericită în generaţia tânără. Ca să fii mare campion trebuie să-ţi doreşti să fii, nu bun, ci excelent şi să te gândeşti zi de zi şi ceas de ceas cum să ajungi la acest deziderat. E foarte bine că Nadia, Covaliu, Lipă se bat pentru Sabrina şi Ana, cineva trebuie să le ţină şi lor spatele – de demersul lui Ciolacu nu ştiu ce să zic – şi, evident, trebuie să arătăm că nu acceptăm nedreptăţile şi erorile flagrante, dar, dincolo de asta, noi avem o problemă pentru care nu văd o rezolvare pe termen scurt: avem o generaţie fără valoare la gimnastică, o generaţie antrenată greşit şi fără perspective de evoluţie în actualul context de pregătire. Ştiu că vorbele mele vor revolta pe mulţi, dar e mai bine să spunem adevărul şi să nu ne mai îmbătăm cu apă rece.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp