Dacă încă aș fi locuit în Belgia, sunt aproape sigură că nu mi-ar fi trecut prin minte să salut modul de desfășurare al unui act medical banal, o operaṭie de apendicită, dar locuiesc și muncesc în Brașov, astfel că mă simt datoare să scriu rândurile următoare.
Istoria mea medicală de până la 31 de ani s-a rezumat la controalele de rutină făcute anual și la virozele din sezonul rece. În luna mai, în plină pandemie, medicul de familie mi-a transmis, la telefon, să ajung rapid la spital. Suspecta o apendicită acută.
Locuind foarte aproape de Spitalul Județean am ajuns rapid la UPU. La intrare, un paznic își făcea datoria și încerca să organizeze coada de persoane de afară.
În câteva minute, o doamnă care făcea parte din personalul medical de la UPU a ieşit să verifice dacă există noi pacienți. I-am povestit situația, mi-a oferit rapid un scaun pe care să mă așez și mi-a luat cartea de identitate pentru înregistrare. După aproximativ 45 de minute, timp în care au sosit trei ambulanțe, am fost înregistrată.
Imediat după, un brancardier a venit către mine, împingând un scaun cu rotile și m-a condus către zona galbenă a unității.
Forfotă mare acolo, toate paturile pe care le vedeam în jurul meu erau ocupate. Cu toate acestea vibe-ul era unul pozitiv.
Știți vorba cu „omul sfințește locul”?! Omul din această zonă galbenă era o doamnă doctor care își coordona cu o măiestrie de invidiat medicii rezidenṭi și asistenṭii medicali. Vocea ei puternică și hotărâtă ghida și încuraja rând pe rând persoanele din jurul dumneaei. Media de vârstă a personalului medical nu cred că depăşea 35-40 de ani.
Mi s-a luat sânge pentru analize, mi s-a făcut un test Covid și am fost consultată de către un medic rezident. Suspiciunea era de peritonită. Am fost trimisă la ecografie, după care revenind în UPU, medicul rezident de pe secția Chirurgie, care era de gardă mă aștepta. Diagnosticul final a fost pus după încă o consultație amănunțită.
Operația avea să se întâmple imediat ce medicul rezident chirurg va fi terminat cu cea deja planificată.
Am fost internată în secția de covid, având în vedere că nu aveam schema completă de vaccinare (lipsea rapelul). Am primit și pijamale, pentru că ale mele erau acasă.
Asistentele medicale m-au vizitat de câteva ori pentru perfuzii şi pentru a-mi verifica starea generală, însă mi-au oferit și un device cu ajutorul căruia să le sun în caz de nevoie.
În jurul orei 3 dimineața, brancardierul a venit să mă ducă în sala de operație, unde tot procesul a durat aproximativ o oră.
A doua zi, după vizita medicală, primind rezultatul testului covid am fost mutată pe secția non covid. Salonul cu cinci paturi, saltele noi, baie proprie și jaluzele albastre la geam m-a surprins plăcut. Tot etajul părea să fi fost renovat de curând. În decursul celor patru zile de internare, absolut toată lumea a fost empatică și mereu la dispoziția mea și a celorlalte persoane din salon.
Singurul aspect la care se mai poate încă lucra este mâncarea. Nu sunt o pretenṭioasă, însă mi s-a părut ciudat că la micul dejun să primesc o franzelă albă, feliată, de 500 de grame, în fiecare zi.
La externare, am plecat cu zâmbetul pe buze și încrezătoare că suntem pe mâini bune. Sunt conștientă că existe persoane cu experiențe nu la fel de fericite, însă articolul acesta vreau să fie despre „așa da”. Condiṭii bune, un proces bine pus la punct și personal care oferă informații clare, pe înțelesul pacientului.
P.S. Nu am dat șpagă nici măcar un leu sau o ciocolatǎ personalului medical sau auxiliar. În primele douǎ zile nici nu le-am putut zâmbi, însă mereu le-am mulṭumit pentru tot ce făceau. Da, se poate și la noi chiar și într-un spital de stat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.