Cine a fost, de fapt, Eugen Simion

În câte și, mai ales, în ce cuvinte, ai putea cuprinde viața unui om? Citeam undeva îndemnul de a ne strădui să ne facem simțită nu atât prezența, cât, mai ales, absența. Las deoparte obiecțiile sau completările (pertinente) la acest adagiu și vă invit să reflectăm la el. Cum ar simți ceilalți absența noastră, să spunem, temporară? Ca pe o ușurare, ca pe o indiferență? Ca pe o liniște? O absență de critici, reproșuri, vigilențe prea mari ce dau prea repede în mustrare? Sau ca pe un dor? Lipsa unei lumini, a unei mângâieri sau a unui model de putere și curaj? Absența lui Eugen Simion, survenită de câteva zile (decedat pe 18 octombrie a.c.), se simte dureros și acut. Locul a rămas gol, mic și bicisnic, cum spunea Preda despre grădina din care fusese doborât marele salcâm moromețian. A rămas un alt gol în cultura și societatea românească, așa cum ni s-a întâmplat când i-am pierdut pe istoricul Dan Berindei (2021) sau pe Alexandru Paleologu (2005). 

Foto: Inquam Photos / George Călin

Vineri, 21 octombrie, am ajuns la cimitirul Bellu, la slujba de înmormântare. Deși audiența era destul de numeroasă, nelipsind mari personalități ale culturii și oficialități, totuși am resimțit cu tristețe lipsa tinerilor (mici excepții) și a unui public mai larg, în afara lumii cultural-literare. O amiază de vineri, în zi de școală/universitate și lucru, ar fi putut totuși reuni mai multe persoane la această întâlnire unică, în duh, cu un mare om. Poate mai importantă decât orice curs universitar la Litere sau Istorie ar fi fost venirea in corpore a studenților aici, pe aleile de la Bellu, nu departe de mormântul lui Eminescu. 

Poate au fost invitați studenții (așa cum și eu am sugerat elevilor mei), dar niciunul nu a putut veni. Bucureștiul mileniului III nu prea mai are timp de înmormântări, deși într-un cimitir înveți mai multe despre viață și despre respectul pentru ea, decât în orice loc ți s-ar părea că celebrezi aceeași viață, prin divertisment. Iar în România mileniului III, în afara comunităților rurale, cortegiile funerare încep să se restrângă la membrii familiei. Tinerețea are cruzimea ei superbă și nepăsătoare, dar nici bătrânețea nu stă mai bine: culcușită în justificările ei (propriile boli și necazuri), nici generația în vârstă nu mai este suficient de solidară, încât să facă un drum, pentru un prieten, într-un cimitir urban. De un priveghi („mă duc cu lumânare”, zicea bunica mea), ce să mai vorbim.

Lumina unei toamne blânde cade printre teii încă înfrunziți în galben, poposind apoi pe același galben, al crizantemelor dominante printre florile aduse ca omagiu. Garda militară dă o solemnitate aparte slujbei, ca și mulțimea de preoți, de coroane, de personalități pe care le recunosc de la televizor sau de la conferințe. Lângă mine se așază o distinsă doamnă; mi-ar plăcea să ajung la vârsta ei, în mod similar - elegantă, fără nimic studiat (pălărie discretă, pantofi impecabili, un poncho din stofă bună). Prietenoasă, fără amabilități onctuoase. Miroase frumos și discret. Are în mână o candelă aprinsă și încearcă să caute ceva în geantă. Mă ofer să o ajut, să îi țin candela. Îmi spune că, de vreme ce îmi ofer ajutorul, ar vrea să fac câteva fotografii, deoarece sigur mă pricep mai bine ca dânsa. Îmi dă telefonul și îmi cere să îl păstrez mai mult timp, pentru alte cadre (și de afară, de după slujbă). Mă uimește puțin că nu mă simt studiată, ca pentru a-mi cântări integritatea: mă îndepărtez de ea pentru un unghi mai bun, dar nu e panicată că aș putea dispărea cu telefonul său performant. În tot, niciun pic de crispare sau de înverșunare. O seninătate de pe altă latitudine de mentalitate și din alte timpuri - cele contemporane și lui Eugen Simion. 

Se termină slujba religioasă și încep micile discursuri. O doamnă dă citire a două mesaje în limba franceză, ale confraților din Academia Franceză. Urmează cele în română, dintre care cel mai mult mă impresionează cuvântarea lui Paul Cernat, adresată la persoana a II-a, în autentic duh creștinesc: pentru că dacă credem în veșnicie, credem și că celălalt ne aude, este printre noi în primele zile, până la judecata particulară din a patruzecea zi. Dumneavoastră ați fost un centru de greutate al culturii, spune tânărul critic literar Cernat. Vorbește despre misionarismul cultural al lui Simion, despre puterea sa de creație și hotărârea de a face binele, personal și instituțional (ca președinte al Academiei, sau ca director al Institutului G. Călinescu). Se reține și un fel de apăsare, a datoriei de a purta mai departe o ștafetă, de a călca în urmele lăsate de pașii marelui om de cultură. Greu spre imposibil, nu doar pentru că fiecare om este unic, ci și pentru că, deși printre cei tineri sunt vârfuri incontestabile, părem incapabili, ca societate și cultură, să mai punem în loc, în același ritm și în același număr, oameni de valoare. Este, dacă vreți, ca în teatru, fotbal sau gimnastică, unde ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de generația de aur de odinioară. De ce este așa, putem lăsa sociologii să ne spună. I-am pierdut pe mulți prin această hemoragie demografică a emigrărilor. Alții, rămași aici, și-au risipit energiile și talentul în lupte politice, în zbateri vremelnice, sau în provocări ale vieții.

Și totuși, cine a fost Eugen Simion? Dincolo de cariera sa de critic literar (zeci de cărți, nenumărate studii, monografii, recenzii, articole), de profesor universitar, de membru și mai apoi de președinte al Academiei Române (1998-2006), Eugen Simion a fost un mare om. Putem învăța de la el atât de multe, printre care hărnicia și dorința de a duce lucrurile până la capăt. Iată ce scria în jurnalul parizian, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”: „Avem o mare fervoare în a proiecta și o mică voință de a duce lucrurile până la capăt. Cel puțin în cultură, adamismul nostru este proverbial. Puține proiecte au fost încheiate, opera multor scriitori de primă mărime este o sumă de proiecte abandonate. Nu inițiativa ne lipsește, ci forța de a finisa.” Consecvent cu vorbele sale de tinerețe (anul 1970), Eugen Simion a încercat și a reușit să ducă la capăt atât proiecte personale, cât și unele instituționale, ale Academiei. Uneori, cu riscul de a fi contestat, așa cum se întâmplă aproape de fiecare dată aceluia care nu alege calea inactivității și a inerției. Unul din cele mai cunoscute scandaluri este cel al publicării în facsimil a manuscriselor eminesciene. 14 000 de pagini de manuscris, fotocopiate cu tehnică performantă, cu un contrast mărit pe pagină (pentru a spori lizibilitatea) și legate în 40 de volume. S-au publicat 750 de exemplare (a câte 40 de volume), majoritatea fiind oferite marilor biblioteci din țară. Manuscrisele eminesciene fiind clasate (au devenit atât de friabile, încât nu mai pot fi consultate), demersul era unul obligatoriu atât pentru eminescologi, cât și pentru posteritate. O datorie națională de care Constantin Noica vorbise înainte cu câteva zeci de ani. Ei bine, cu toate acestea, s-a găsit o mână de binevoitori care să critice inițiativa lui Eugen Simion, în special cu reproșul de proastă folosire a banului public. 700.000 de euro li s-a părut unora mult pentru Eminescu. Dar întrebarea care se ridică este de ce acest proiect a avut nevoie de atâția ani. De ce, înainte de 2004 și de Eugen Simion, nu s-a găsit nimeni care să publice în mod mai înțelept, mai chibzuit și mai eficient financiar, manuscrisele eminesciene? În schimb, post factum, s-au găsit câțiva care să ne atragă atenția despre banul public, cam așa cum atrăgeau alți binevoitori atenția lui Titu Maiorescu, privitor la bursa acordată lui Mihai Eminescu, pentru studierea la Viena și Berlin. Orz pe gâște, cum ar veni, din moment ce poetul a fost acolo doar student audient, fără dreptul de a-și da examenele. Revenind la Eugen Simion, este de apreciat (și de imitat-cine poate!), augusta lui stăpânire de sine, calmul său, refuzul de a zăbovi în polemici sterile. Câinii latră, ursul trece. Deși a oferit explicații (de fiecare dată când s-a trezit ținta unui atac), nu a insistat în argumentări nesfârșite. Invitat la televiziuni, nu a readus în discuție rivalități sau mici dispute. Un om solar, cald, dar cu o afabilitate distantă, tocmai prin discreția ei. Părea că nu vrea a se impune prin nimic, prin nicio stridență: nici prin locvacitate (adesea era incredibil de tăcut, pentru un om de Litere), nici prin imixtiune, nici prin dominarea partenerului de discuție. Mă gândesc la meleagurile buzoiene în care a copilărit - impresionează și astăzi dealurile în pantă dulce, cu un râu peste care trece, lung, suspendat și unduind pe brațe de fier și lemne, câte un pod pietonal. Într-o discuție, Eugen Simion părea acel pod de comunicare din ținuturi (star)chiojdene; căuta acel liant cu interlocutorul său, într-un tihnit taifas. 

În încheierea acestui articol, invit spre lectura jurnalului deja amintit, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”. Veți găsi pagini tonice, de mare umor: portrete hazlii, întâlniri savuroase, povestea mersului la cumpărături cu Marin Preda, care probează toate pălăriile dintr-un magazin de lux, ducând la exasperare o domnișoară vânzătoare, de o răbdare mai curând sclifosită. Și ca să nu cumpere, până la urmă, niciuna. A doua zi, Eugen Simion îl reîntâlnește pe Preda, purtând de astă dată o pălărie de la același magazin, unde revenise, singur, în acea dimineață, semn că noaptea e un sfetnic bun. Ce vom mai găsi în acest jurnal? Enorm de mult bun simț și de echilibru. Veți afla, cred, singurele pagini bine documentate scrise de un român (la fața locului) despre mai ’68 și revoluția studențească pariziană. Sunt alte pagini pline de umor, deoarece Simion, venit din austera Românie, nu înțelege nemulțumirile tineretului francez. Vorbind cu Cioran, acela îi spune, cu umor și cinism, că e vorba de o criză de supraalimentație. Oameni cărora li s-a urât cu binele. Simion notează devizele revoluției ’68, antistatală, antiuniversitară, antifamilială, antipatriarhală: Il est interdit d’interdire. Societatea este o floare carnivoră. Tinere fete, încetați să alienați oamenii: oferiți-vă revoluției. Enragés de tous les pays, unissez-vous! Nu lucrați niciodată: Spontaneitate = Creativitate.

Dar poate cele mai frumoase pagini din jurnalul parizian sunt cele de portret. Fără a fi un cusurgiu sau un judecător nemilos, a scris totuși câteva portrete negative. Îl voi reda pe cel mai dur, urmat de unul din cele mai frumoase portrete de femeie (pe care o mamă cred că ar trebui să îl predea fiicei sale, ca model de feminitate și umanitate):

„M-am întâlnit, azi, în Cartierul Latin, cu un profesor român care predă la o universitate franceză din sud. Emfatic și tembel. Se laudă tot timpul și, bineînțeles, înjură pe alții. O ură mediocră. Și apoi, după ce debitează toate mizeriile din lume, râde ca prostul. Spectacol detestabil. O zi completamente ratată. O pagină de doliu în acest jurnal. Sunt momente eșuate ce trebuie lăsate să se piardă în neant… Această secătură îngâmfată și lucrativă m-a scos, pur și simplu, din fire cu laudele și duplicitățile lui. Simt nevoia de penitență. Nu voi nota nimic timp de o săptămână în caietele mele ca să mă învăț minte.”

Și acum și portretul pozitiv (sunt zeci de portrete admirative, de la Mihail Șora, Eliade, Cioran, Preda, până la simpli anonimi ai Parisului) al unei tinere doamne. Copleșită de necazuri, are puterea de a organiza serate cu invitați, de a zâmbi, de a munci pentru copiii săi, de a-și păstra dulceața și feminitatea, refuzând să se înăcrească:

„J.M., cu care mă retrag într-un colț, îmi prezintă pe scurt invitații din această seară. Nu toți au o existență strălucitoare. (…) Nici J.M. nu stă pe roze, are dificultăți, poziția ei la editura Tchou este nesigură, în familie s-a produs o ruptură. S-a născut și a crescut în Algeria și, stabilită la Paris, se simte încă o intrusă. (…) Căsătoria n-a schimbat mare lucru. Câțiva prieteni în plus, vacanțe petrecute împreună și atât. După un număr de ani, menajul n-a mai mers, bărbatul a părăsit casa și trăiește o idilă cu soția unui mare industriaș parizian. O femeie care nu mai este tânără. Înțelegi? Înțeleg, dar mă abțin să comentez. Chestiuni intime, nu mă bag.

Confesându-se J.M. devine tristă, e limpede că e îngrijorată. Are două fete, un apartament mare de întreținut, în fine, necazuri. Încearcă să le uite, se scuză pentru ceea ce mi-a povestit, apoi zâmbește și figura ei se luminează. J.M. este trecută de 30 de ani, este ceea ce se cheamă o femeie coaptă, arată bine, inspiră încredere și simpatie. Elegantă fără să aibă lucruri scumpe pe ea. Spune, când spune, lucruri inteligente, are păreri literare, fără să pară snoabă. Bune studii clasice, traduce din poeții latini, pregătește acum o culegere din moraliștii vechi. Studiul nu stingherește prea mult vocația ei feminină. J.M., în pofida atâtor preocupări și responsabilități copleșitoare, rămâne o femeie splendidă. Când râde, se deschid cerurile… (…) J.M. nu este o femeie mistificată de cultură, una din acele snobinete insuportabile care nu ratează niciun colocviu, nicio reuniune intelectuală și vorbesc toată ziua despre tensiunile conflictuale, complexe, frustrări. J.M are o bunătate inteligentă, este mândră fără să fie arogantă, e tandră și vitală, cu o personalitate puternică. De ar fi multe ca ea, lumea ar fi mai bună. Cine a spus că o femeie poruncește și în genunchi? J.M. nu poruncește, îmblânzește doar lucrurile din jur și descurajează, prin feminitatea ei misterioasă, orgoliul viril.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp