În vară a avut loc un incendiu impresionant în centrul Bucureștiului care a marcat cartierul prin violența sa neașteptată. În timpul zilei, un mic apartament din fața Sălii Palatului a ars în totalitate, în timp ce locuitorii săi erau în vacanță. Câteva zile mai târziu, întâlnindu-mă total întâmplător cu Anca Coller, o prietenă artistă, aflam că fusese vorba de atelierul ei, care se transformase în scrum. Dacă mulți ar fi rămas paralizați de șoc în locul ei, Anca Coller a găsit curajul să lase trecutul în urmă și motivația să creeze un proiect expozițional pe care l-a numit simbolic „Cenușa Memorie”.
Anca Coller ar putea câștiga detașat mai multe premii la întrebarea cum poți folosi un event dramatic ca să te resetezi ca om și artist. Când astă-vară am văzut norii grei de fum deasupra blocului de pe strada Câmpineanu și o mulțime de mașini de pompieri care a blocat cartierul, nu mi-aș fi imaginat o clipă că poate fi vorba de locuința unei prietene.
Șocul a fost atât de mare când am vorbit cu Anca Coller, încât nu știam cum să reacționez sau să o ajut. Declanșat de un scurtcircuit, cum avea să se constate, incendiul a transformat tot atelierul ei într-un maldăr de cenușă. Toate lucrăriile ei, tot ce făcuse de când se știa, deveniseră amintiri în cărbune.
Crescând cu și printre artiști plastici, știu ce înseamnă așa un loc, cât de intim este și câtă energie și creativitate poate să conțină. Un atelier este un loc privilegiat în care vei înțelege și întâlni vulnerabilitatea unui om pe care ai senzația că-l cunoști.
Dacă toată identitatea ei ca artistă a plecat în flăcări, Anca Coller a găsit curajul și voința să transforme întâmplarea devastatoare într-un act creativ prin care să-și ia rămas bun de la trecut într-un fel poetic și personal.
Proiectul expozițional semnat de Anca Coller a fost găzduit în spațiul Carol 53, într-o clădire veche parcă croită pe măsură. Iar demersul ei m-a impresionat așa de tare încât am rămas să mă uit minute în șir la bucățile de cărți din care s-au păstrat ironic părți din titluri, o bibliotecă enormă desfigurată de foc, lucrări înnegrite sau colecția de obiecte pe care Anca Coller le strânsese de o viață.
Alegând să transforme tot incidentul într-un act creativ pozitiv, Anca Coller a considerat incendiul o etapă dureroasă, dar necesară prin care să se reinventeze. Sau cum mi-a zis mai devreme, a avut nevoie de un proces devastator pentru o resetare profundă și urgentă de care era perfect conștientă, dar pe care nu ar fi făcut-o singură din comoditate.
Expoziția se poate vedea doar până la sfârșitul lunii, așa că nu o ratați – Anca Coller vă așteaptă și vorbește atât de frumos despre întâmplare și proiectul ei, încât ar fi păcat să nu-i faceți o vizită.
Anca Coller – Cenușa Memorie
Acum câteva luni, atelierul tău situat la Sala Palatului a ars în timp ce erai plecată în vacanță cu copiii. Cum ai aflat de incident și care a fost reacția ta?
Am aflat cu o zi întârziere, deoarece nu aveam semnal la telefon. Aveam un sms de la fratele meu: „Sună urgent!!!” M-am speriat, credeam că a pățit ceva rău cineva din familie… în mod absurd, vestea în prima fază a fost o ușurare. Apoi desigur, a urmat șocul incidentului, apoi și mai puternic, șocul imaginii de la fața locului, absolut devastator. Era o imagine incredibilă a distrugerii, tot ce îți era mai aproape de suflet și toată munca ta fusese înghițită și decimată. Era un hău negru care se căsca în locul oazei tale de spațiu-timp creativ. Ceva nu dureros, era dincolo de orice imaginație, un hău rupt în interiorul tău.
Vorbind la expoziție cu fiica ta, Smaranda, care are 8 ani, despre clipul pe care-l propui in cadrul proiectului „Cenușa memorie”, am aflat că ziua în care a avut loc incendiu începuse ciudat și fusese cumva prevestitoare. Ce s-a întâmplat mai exact?
În dimineața zilei în care am primit vestea, am văzut pe malul mării cormorani morți din doi în doi metri, arăta absolut sinistru. Numai cormorani. Asta în condițiile în care cu două-trei zile în urmă găsisem un cormoran care părea că nu se simte bine și abia mișca. Îi dădusem apă și niște pâine, dar când am mers să vedem cum se simte a doua zi, dispăruse. Fetița mea a tras concluzia optimistă că își revenise și a zburat, si l-am botezat împreună Evia, ca idee a renașterii din cenușă.
Înainte de a merge la mare, am fost în Moldova, unde am declarat că cele mai frumoase sunt bisericile negre, afumate, care încă nu au fost curățate de restauratori. Nu mai vorbesc de toate căutările mele artistice mele, din 2019, făceam urne și canope, o temă reluată, pe care am început-o în 2014. Acum par toate ca niște premoniții…
Oricum tot discursul meu artistic este foarte coerent despre transformare, reinventare, renaștere în altă formă, expresivitatea perimării… aproape înspăimântător.
Obiectele adunate de Anca Coller în ani de zile, reașezate în proiectul „Cenușa memorie”, octombrie 2021
Anca Coller, expozitia „Cenușa memorie”, octombrie 2021
Un artist are o relație foarte intimă si specială cu atelierul său, laboratorul secret in care se întâmplă tot și unde își cultivă creativitatea. De câtă vreme aveai atelierul și ce a însemnat să deschizi ușa și să vezi totul devenit cenușă și cărbune?
În primul rând nu am avut ce ușă să deschid, fusese spartă de pompieri. Am intrat în locul meu intim ca într-un spațiu părăsit și abandonat.
Lucram în acel spațiu din 2008 și mai serios din 2014, după ce avusesem al doilea copil, divorțasem, mă reconectasem mai puternic la traseul meu artistic. Investisem foarte mult în acel spațiu, atât material cât mai ales spiritual și emoțional, era locul meu de liniște, de retragere. Am preluat atelierul în 2008 într-o stare de mizerie si degradare de neimaginat, l-am recondiționat de la tencuit, zugrăvit, anti igrasie, schimbat țevi, calorifere până la prize sau instalații sanitare. Totul din bani proprii. Devenise un loc civilizat și foarte plăcut.
Nu aveam nicio suspiciune că ar exista posibilitatea producerii unui astfel de dezastru. Am rămas cu un mare gol în suflet și am rămas fără munca mea și uneltele cu care lucram, sunt pagube ce depășesc 50.000 de euro. Partea artistică (sute de lucrări) nici nu poate fi evaluată.
Am avut puternica senzație că tot ce a existat acolo există în continuare, doar că sub altă formă, o reîntoarcere în haos, de unde au supraviețuit niște martori (fragmentele lucrărilor arse). Toate rămășițele vorbeau despre transformare ca esență a ființei noastre, în care și momentele de fermitate, privite într-un context mai larg, devin doar etape ale unui parcurs transformator.
Mulți ar fi fost paralizați de situație în locul tău, dar tu ai găsit un motiv de a crea. În ce moment și cum te-ai hotărât să transformi accidentul acesta într-un proiect expozițional?
Inițial a fost o nevoie a mea de a mă conecta la noua realitate și de a integra artistic ceea ce trăiam. Nu puteam accepta ca acest moment să fie unul blocator pentru mine, eram într-o perioadă foarte activă, aveam multe proiecte începute, multe lucrări în curs de lucru sau finalizate în ultimii doi ani, eram în vervă și mă simțeam bine cu munca mea. De aceea, văzând acele imagini șocante, dar foarte puternice, am decis să le documentez, să le folosesc.
Ideea de performance de vindecare a fost prima pe care am accesat-o. Am demarat filmările acestuia în prima săptămână de când am aflat despre incident. Filmul exprima transformarea sufletească în paralel cu cea a materiei pentru a accesa un nivel mai profund de conștientizare a sensului propriei ființe. Pe măsură ce făceam acea arheologie personală, căutând în cenușa ce a mai rămas din munca mea de artist, am văzut cât de efemere sunt toate aceste urme.
Fragment dintr-o lucrare arsă, „Cenușa memorie”, Anca Coller, octombrie 2021
Anca Coller: “Ideea de performance de vindecare a fost prima pe care am accesat-o.”
Canope, Anca Coller – Cenusa memorie, octombrie 2021
Masa de lucru, Anca Coller, „Cenușa memoriei”, octombrie 2021
Am avut „șansa” să mă privesc din exterior, ca și cum trecuseră niște sute de ani și să chestionez valoarea trecerii mele și sensul ei. Fragmentele de lucrări, în mare parte ceramică sau teracotă, exact cum ne-au rămas și din antichitate, erau ca niște idoli ritualici, transformați prin acest ceremonial al focului și ulterior al apei.
Am avut puternica senzație că tot ce a existat acolo există în continuare, doar că sub altă formă, o reîntoarcere în haos, de unde au supraviețuit niște martori (fragmentele lucrărilor arse). Toate rămășițele vorbeau despre transformare ca esență a ființei noastre, în care și momentele de fermitate, privite într-un context mai larg, devin doar etape ale unui parcurs transformator. Distrugerea, degradarea, reintegrarea sunt specifice vieții pe pământ și adesea putem admira frumusețea acestora. În ciuda durerii pe care o resimțeam privind rămășițele atelierului meu, vedeam frumusețea noilor forme care au rezultat, acestea fiind și singurul material de lucru pe care îl mai aveam la dispoziție.
Ai dus rămășițele fostului tău atelier în spațiul Carol 53 unde ai recreat atelierul. Cum ai reușit să te organizezi, atât fizic cât mai ales emoțional, să găsești motivația și curajul ca să duci ideea până la capăt?
Știam că va ieși un proiect puternic din punct de vedere vizual. Nu am recreat atelierul propriu-zis, am realizat un fel de muzeu personal, un tribut adus atelierului meu defunct, o variantă de a-mi purta acest doliu creator. Știam că lumea va rezona cu această imagine puternică a vulnerabilității noastre, a efemerității tuturor lucrurilor pe care am crede că le deținem.
În contextul pandemiei, deja este foarte chestionată ideea de siguranță, de investiție, de certitudine. Este un proiect care ilustrează perfect starea artei și condiția artistului în societatea românească (și nu numai), un proiect despre efortul, greutatea, dar și frumusețea existenței noastre. Conexiunile, interpretările sau deschiderea sunt multiple.
Lucrul la această expoziție mi-a dat echilibrul necesar pentru a rezista tuturor presiunilor generate de această dramă.
Toate lucrările și obiectele din locul tău de creație au ars, dar tu ai ales să consideri totul ca pe un reset, devastator ca să folosesc cuvântul tău, dar absolut necesar. Ce a rămas și ce crezi ca a făcut bine să plece in flăcări?
Da, a fost ca o curățare, pe care o efectuam deja de ceva timp, dar era doar o curățare spirituală. O încercare de a lăsa în urmă lucrurile inutile, sentimentele negative, blocatoare, cărate de noi de-a lungul anilor, deși adesea nu ne aparțin sau toate moștenirile care mă țineau în loc.
Practic această curățare s-a extins și asupra obiectelor din atelier. Repornesc la drum în variantă simplificată. Purificată. Nu pot spune că a făcut bine să plece ceva… pentru noi, artiștii, lucrările sunt ca niște ființe vii, sunt purtătoare de suflet.
Dar probabil a plecat tot ce era negativ ca energie în acel spațiu al atelierului, tot trecutul lui cu care eu simțeam că nu am nici o legătură și nici nu mă reprezenta.
Bucăți arse, unele parcă ironic – „Cenușa memorie”, Anca Coller, octombrie 2021
Anca Coller în expoziția sa „Cenușa memoriei”, octombrie 2021
Mi se pare foarte relevant, pentru situația în care trăim azi, când spui că incendiul a fost pentru tine mijlocul forțat dar potrivit de a pune punct definitiv trecutului și unei perioade dificile ca să-ți poți crea un nou context și identitate, lucru pe care nu l-ai fi făcut altfel din comoditate. Este prea devreme să te întreb cum ți-ai ales noile direcții de creație și cum este, ce o definește pe noua Anca Coller?
Nu este ca în fashion, noile tendințe… Eu nu am știut niciodată exact cum va arăta viitorul sau următoarea mea lucrare, norocul meu! Am intuit cu acuratețe mai mare sau mai mică, dar există mereu o deschidere acolo. Posibilitatea transformării, iată, cu care am lucrat mereu. Încerc să intuiesc o cale mai luminoasă de data aceasta, pentru că plec la drum cu mult negru… Deși, cu negrul aproape niciodată nu dăm greș.
Actualmente continui proiectele începute anul trecut. Experimentez, de exemplu, o nouă tehnică în care pictez cu rugină, tot un elogiu al degradării și frumusețea ei.
Cât de deschise au fost instituțiile și oamenii pe care i-ai abordat în perioada asta în ideea de a face o expoziție, cum au întâmpinat propunerea ta și cine te-a ajutat?
Oamenii au fost deschiși să empatizeze, chiar dacă cel mai des a fost la nivel de reacție. Pentru expoziție, nu au fost foarte mulți care au putut ajuta efectiv, dar în mod surprinzător, cei mai mulți au fost oameni străini, cu care nu interacționasem niciodată, sau oameni cu care discutam foarte rar spre deloc, cunoștințe conjuncturale.
Am putut pune pe picioare această expoziție cu ajutorul lui Lucian Sandu Milea, unul din fondatorii mișcării artistice care a gravitat în jurul spațiului de la Carol 53, un spațiu neconvențional deschis pentru artă. El m-a sunat și mi-a spus că i se pare foarte interesant proiectul meu și ar putea să îl găzduiască în Casa Carol.
Au fost destule piedici materiale pe care le-am putut depăși cu ajutorul donațiilor pe care oamenii le-au făcut pentru susținerea proiectelor mele. Și desigur, o mână de prieteni apropiați și mai ales un om foarte special, pe care sunt foarte norocoasă să îl am alături, au lucrat din greu mai mult de o lună de zile la realizarea proiectului „Cenușa memorie”.
Le mulțumesc tuturor, inclusiv celor care au urmărit postările mele și au găsit timp în aceste zile dificile să ajungă la expoziție. A însemnat foarte, foarte mult pentru mine.
Cum au fost primite până acum proiectul și expoziția ta și care au fost reacțiile celor care au venit să o vadă?
A existat un interes mult mai mare decât aș fi anticipat, mai ales că proiectul era destinat Nopții Albe a Galeriilor care nu s-a mai ținut anul acesta. Spațiul de la Carol 53 nu era foarte cunoscut, mai ales că, din cauza pandemiei, nu au prea avut evenimente ultima vreme.
Lumea a fost atrasă, de poveste, de imagini, au fost curioși să vadă. Expoziția poate fi experimentată din multe puncte de vedere. Unii rămân ancorați în ideea dezastrului și a distrugerii și sunt impresionați, dar intenția mea a fost tocmai transcenderea și am observat că funcționează în majoritatea cazurilor. Pleacă gânditori, dar direcția este optimismul, traversarea Văii Plângerii către lumină.
Ideea de performance de vindecare a fost prima pe care am accesat-o. Am demarat filmările acestuia în prima săptămână de când am aflat despre incident. Filmul exprima transformarea sufletească în paralel cu cea a materiei pentru a accesa un nivel mai profund de conștientizare a sensului propriei ființe. Pe măsură ce făceam acea arheologie personală, căutând în cenușa ce a mai rămas din munca mea de artist, am văzut cât de efemere sunt toate aceste urme.
Fragmente dintr-o expoziție, Anca Coller – „Cenusa memorie”, octombrie 2021
Anca Coller si fiica ei, Smaranda – „Cenusa memorie”, octombrie 2021
De asemenea, m-a interesat să fie perfect validă ca „produs artistic” și cred că am reușit, deoarece am fost întrebată adesea de oameni care nu citiseră povestea dacă am ars intenționat obiectele sau dacă lucrez demult „în acest stil”. Am mai ars eu lucruri artistic, așa, dar niciodată cu asemenea intensitate. Nu mi-ar fi ieșit… și nu aș fi avut resurse la astfel de dimensiuni.
Dar da, este o ardere, la propriu și la figurat, și cum observa ieri cineva, este foarte vie expoziția. Pulsează de detalii și direcții.
Am înțeles că atelierul ars aparține UAP (Uniunii Artiștilor Plastici). Care a fost reacția și poziția lor față de ceea ce s-a întâmplat? Care este acum situația ta?
Nu a existat nicio reacție. În mod surprinzător, nu m-a căutat nimeni să mă întrebe ce s-a întâmplat sau dacă sunt bine, cum fac față. După mai mult de două săptămâni, văzând că nu am niciun semn, am mers eu acolo să aflu poziția lor vis-à-vis de incident. Toată lumea a dat din umeri și mi-au spus că nu au bani. Se simțeau încurcați, unii dintre ei înțelegeau în ce situație mă aflu.
Dialogul a fost scurtat de o doamnă director care a venit mai târziu și m-a pus la zid cum că „singurică” am semnat contractul și nu sunt capabilă să înțeleg că trebuie să rezolv, repar toate daunele, în spațiul atelierului și în afara lui. Apoi i-a certat pe cei de față că îmi dau speranță, că nu am de ce să dorm liniștită la noapte. Recunosc că nu găsesc nimic capabil să mă incrimineze nici în contract și nici în raportul oficial al pompierilor.
Prima comunicare oficială din partea UAP a venit la două luni de la incident pe email, unde sunt întrebată când „am de gând” să încep și să termin reparațiile. Practic UAP, instituția care ar trebui să îmi fie alături, să mă sprijine și să caute soluții constructive alături de mine mă atacă… este ca o boală autoimună, atacă propriul organism. Foarte trist.
Momentan aceasta este situația, am fost găzduită temporar de cei din Casa Carol. Voi vedea ce îmi rezervă viitorul.
Știu că încerci să-ți găsești un nou spațiu pentru un atelier.ÎIn urma postării mele din social media am primit numeroase întrebări de la oameni care își doresc să te ajute. Care sunt prioritățile tale de azi și cum pot face cei care vor să te susțină?
Da, este adevărat, îmi caut un nou spațiu de lucru. Am deja proiecte în minte. Chiar și în situația vechiului atelier am idei de continuare pentru a menține acel loc în circuitul cultural. Este nevoie de finanțare mai serioasă, desigur, pentru a reabilita acel spațiu. Dacă există oameni dornici să ajute la reabilitarea fostului atelier ca spațiu cultural, le pot prezenta și ideea mea de proiect aferentă acelui spațiu.
Momentan am făcut un cont bancar unde cei care au dorit să mă susțină au putut dona o sumă de bani. Ajutorul lor mi-a permis să fac „Cenușa memorie”, lucru pentru care le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat și încurajat. Singura mea prioritate este să rămân lucidă și să îmi păstrez sănătatea, pentru a-mi continua munca așa cum știu eu să o fac. Pentru restul problemelor sigur există soluții. constructive.
Credit foto: Anca Coller, Code Noir Style
Articol preluat de pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.