Pe strada pe care am eu biroul, în centru, sunt mai multe instituții publice și multe locuri de parcare rezervate pentru directorii lor. Trei angajați cu normă întreagă se asigură în fiecare zi că locurile lor de parcare nu sunt ocupate. Trei paznici, nici nu contează dacă sunt angajați direct la stat sau la o firmă care are contract cu statul, tot din bani publici sunt plătiți. Pentru ce? Ca directorii lor să parcheze, la Universitate, fix în fața clădirii.
Uite, mie asta mi se pare că ar trebui să se discute la Cotroceni.
Nu ne crește deficitul de la trei salarii de paznici, dar avem o reală problemă de poziționare a angajaților de la stat față de cei de la privat.
Aceste privilegii ceaușiste: să fie tratat regește dom’ director, în timp ce noi, „oamenii simpli”, ne descurcăm să ajungem la birou cu metroul, troleibuzul, cu Uber sau cu mașina – plus că plătim parcarea.
Și eu sunt directoare. Nu la stat, ci în propria mea firmă mică, unde am patru salarii de plătit, chirie, facturi și toate grijile antreprenoriatului. Nu numai că nu-mi ține nimeni locul de parcare, dar mă trezesc mai devreme ca să prind un loc – oricum plătit – sau vin cu troleibuzul, cu laptopul în rucsac și cu agenda în brațe. Diferența dintre noi nu e doar mijlocul de transport, ci și întreaga filozofie despre muncă, efort și responsabilitate.
Statul nu e „prea mare” în mod absolut, dar e dezechilibrat. În spitale, în școli sau în direcțiile de asistență socială, personalul lipsește. În schimb, avem ministere suprapopulate, agenții fără obiect clar, instituții redundante. În România, circa 1,3 milioane de persoane lucrează la stat, adică aproximativ 23% din totalul angajaților – un procent peste media Uniunii Europene, dacă îl raportăm la eficiență și la calitatea serviciilor oferite. Iar în sectorul privat lucrează 4,2 milioane de oameni. Ei susțin sistemul.
Discuția despre deficitul bugetar a fost întoarsă pe toate părțile zilele acestea. Ce se propune? Creșteri de taxe. Paradoxal, exact PNL – partidul care se revendică liberal – a venit cu ideea de a mări impozitul pe dividende și pe profit. Adică, în loc să tăiem risipa sau să eficientizam aparatul de stat, mai bine penalizăm cei care chiar generează valoare. E ca și cum i-ai pedepsi pe oamenii care au construit o casă, pentru că alții nu și-au făcut ordine în gospodărie.
Nu poți cere mai mulți bani de la mediul privat, fără să arăți că faci eforturi reale în zona cheltuielilor. E o chestiune de încredere. Când vezi câte instituții se calcă pe picioare în aceleași atribuții, când vezi directori care parchează pe trotuar sub protecția unor paznici plătiți din banii tăi, când vezi clădiri goale, dar sporuri grase, nu mai ai răbdare să ți se spună că trebuie „să contribuim cu toții”.
Și dacă tot am epuizat ideile de taxe, poate că următorul pas ar fi să muncim și sâmbăta. Nu mai au de unde să ne ia bani, dar dacă am lucra mai mult, poate reușim să susținem toate voucherele, sporurile, locurile de parcare gratuite ale statului. Eventual să facem și un fond special pentru preșul de la intrarea în biroul domnului director.
Poate că adevărata reformă începe tocmai cu lucruri aparent mărunte. Ca acel loc de parcare blocat în fiecare zi de trei oameni care nu știu exact de ce sunt acolo, dar sunt convinși că nu trebuie să întrebe. Sau poate începe cu întrebarea simplă: câți dintre angajații la stat ar rezista o lună în privat?
Dacă vrem o țară în care economia să funcționeze sănătos și deficitul să fie ținut sub control, trebuie să ne uităm sincer la structura statului. Și să avem curajul să spunem: nu taxele sunt prima problemă. Ci ce facem cu banii din ele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Eu vad anumite joburi mai "decorative" sa zicem ca pe un venit minim garantat. Ca pe o retributie sau compensație sociala, data de cei care au vândut companiile la fier vechi și care au făcut din noi țară de bejanie, de furnizat materie prima și câteodată brațe de munca pe la sparanghel și căpșuni. E o compensație pentru halul în care guvernanții ne-au adus prin trădări succesive, prin lașitate. Și o forma de a face sa nu întram în colaps. Pentru ca să dai afară niște zeci, sute de mii de angajați, asta s-ar repercuta asupra tuturor. Inclusiv asupra firmelor mici cu 4 sau mai mulți angajați. Suntem într-un lanț. Niște zeci de mii de disponibilizări înseamnă o nouă criză socială, înseamnă putere de cumpărare scăzută, incapacitate de rambursare la credite etc.
In domeniul in care activez (si nu este singurul) - este o lipsa acuta de resurse. Se incearca o acoperire cu resurse externe, dar inca departe de necesar. Si cand spun lipsa - ma refer la orice nivel. Calificari ce se regasesc si in zona bugetarilor. Salarii decente spre foarte bune. Singura diferenta - volumul de munca. In aparatul bugetar sunt o parte care muncesc pe branci - pentru a tine alta parte care... (completati dumneavoastra). In zona privata - nu prea exista asa ceva (as minti daca as zice ca este complet eliminata problema).
Concluzie: nu cred in marota cu "unde se vor indrepta cei disponibilizati". Nu mai suntem in anii '90, cand - daca nu exista loca de munca la stat - nu se gaseau alternative.
pună dinții?), dar nu au bani nici de intervenții mult mai prețioase pentru sănătate. Stau cu cataracte neoperate ani de zile, iar unii efectiv mor cu zile (cazul unei vecine, cu septicemie de la o rană la deget). De ce? Ca nu au bani de transport, nu au bani de atenții, nu au bani de analize și RMN-uri etc.
Deci efectiv nu va înțeleg comentariul, nu inteleg ce are una cu alta. Eu nu am negat ca nu s-ar închide unități private. Tocmai asta e buba. Ca ele se închid, ca nu sunt suficiente. Ca micul antreprenoriat e o glumă bună. La mine la bloc, la parter, sunt 2 spatii care stau la închiriat, goale, de aproape 3 ani de zile. Unul a fost, pe rând, aprozar, florărie, casă de pariuri. Toate afacerile au rezistat mai puțin de 2 ani. Deci despre ce vorbim? Da, exista și povesti de succes în România, dar foarte mulți se zbat de pe o zi pe alta. Cine însă scrie articole din București, din bula sa, probabil nu are acces decât la o perspectiva.