Dacă ai 40+ îți vei aminti cu siguranță că această boală a fost marea spaimă a generației noastre

Foto: Getty Images

„Totuși, în mediul urban și informat, adolescenții erau conștienți și stresați de riscurile acestei boli. Eram tineri și ne înfierbântam ușor, iar problemele care decurgeau de aici erau complicate”.

---

Vă mai amintiți de SIDA?

Eu da. Cum aș fi putut s-o uit? Am 45 de ani și fac parte din generația celor care își amintesc Revoluția de la televizor, pentru că, cam pe atunci, își făceau buletinul. SIDA a fost marea spaimă a generației noastre. Dacă o asociați cu serialul Dallas sau cu succesul echipei naționale de fotbal, înseamnă că faceți parte din această generație matură, frustrată și plină de nostalgiile tinereții. Pentru noi, inclusiv amintirea SIDA are o umbră de nostalgie.

Desigur, dacă astăzi avem problemele pe care le avem cu conștientizarea pericolului unei boli transmisibile și posibil letale, îmi imaginez că pe atunci ignoranța oamenilor era și mai mare. Sunt realist și știu că există și români care au trăit bine-mersi fără să audă, în viața lor de SIDA. Totuși, în mediul urban și informat, adolescenții erau conștienți și stresați de riscurile acestei boli.

Eram tineri și ne înfierbântam ușor, iar problemele care decurgeau de aici erau complicate. În primul rând, generația noastră a fost prima care s-a confruntat frontal cu o paradigmă nouă, numită prezervativ, instrument care mai existase până atunci doar în cultura populară și doar la nivel de concept. Adică, se știa că există prezervative, însă puțini văzuseră în realitate vreunul. A fost greu pentru unii dintre noi să facă parte din colectivul pionierilor protecției, un prim pas mărunt, dar o piatră de moară la baza fundației educației sexuale de la noi. Părerile erau împărțite și atunci, iar reticența cuiva la prezervativ părea rezonabilă, dacă nu era partenerul tău. „Treaba ta!”, era feed-back-ul cel mai frecvent la proclamațiile celor, nu puțini, care se lăudau că nu folosesc niciodată prezervativul.

Informarea generală era bineînțeles deficitară. Internetul nu exista încă. S-au făcut câteva campanii sociale, însă ONG-urile erau încă mici, sărace și dezorganizate, iar statul s-a comportat în primii ani de parcă nici nu știa existența bolii. Confuzia comunicării dublei denumiri HIV/SIDA ar merita un articol în sine. Religia, cea atât de influentă și pe atunci, mai mult a amplificat problema, opunându-se fățiș prezervativului, la fel ca și celorlalte forme de contracepție. Sexul în afara căsătoriei era descurajat și aspru judecat sub cupolele bisericii ortodoxe, la fel ca și acum. Ca și în alte cazuri, cum erau homosexualitatea sau sarcinille juvenile, SIDA era doar o mizerie, iar locul ei era sub preș. Mass-media a fost singura care a încercat câte ceva, în acei ani, dar era tocmai perioada degradării credibilității presei, iar comunicarea care a rezultat a fost haotică. În vechiul stil comunist, s-a exagerat mult, atât de mult, încât publicul n-a mai crezut nimic. Vă reamintesc că publicul de atunci era mai puțin informat decât cel de astăzi. 

Bolile cu transmitere sexuală existaseră și până la noi, dovadă era însuși Eminescu. Toți băieții știam cauza morții Poetului-Nepereche, cu mult dinainte să ajungem să memorăm ultima strofă din Luceafărul. Totuși, nici la școală și nici în familie nu se vorbea despre sexualitate, subiectul era un tabu, cauzat de rușinea tradițională. Despre BTS-uri, băieții învățau pe stradă, de la cei mai mari. Unii adulții mai încercați se străduiau uneori să braveze cu aventurile lor, pentru a stârni invidia adolescenților. Era un motiv de laudă sa fi trecut prin boli venerice, iar aventura vindecării fiecăruia avea proporții epice. Astfel, un BTS, luat la timpul lui, părea o încercare bărbătească, un examen de maturitate.

Până la apariția SIDA, problema cea mai gravă cu care se puteau confrunta cuplurile de îndrăgostiți era sarcina nedorită, iar BTS-urile urmau pe plan secund. SIDA a răsturnat această ierarhie. Sarcina a devenit problema mai ușoară, fiind una cel puțin rezolvabilă, după revoluție. Pe atunci SIDA era sinonimă cu moartea, iar asta nu numai la noi, dar și pe străzile din Philadelphia. Celebritatea supremă a câștigat-o atunci când l-a luat pe Freddy Mercury, cel pe care generația mea abia îl descoperise. Cu toții ne-am temut de SIDA, iar conștientizarea existenței sale, printre noi, a temperat puțin elanul relaxării moravurilor, de după ieșirea din comunism.

Acum SIDA ne pare ca o spaimă mare, care a trecut miraculos. Parcă a fost un vis urât, care nu se mai poate concretiza, în jurul nostru. Tratamente de încetinire a ritmului evoluției bolii funcționează deja în lume, iar riscul major de infectare s-a transferat de la sexul neprotejat, către seringile narcomanilor. În câțiva ani, boala sexului neprotejat a devenit boala drogaților, apoi veștile pozitive despre îmbunătățirea tratamentelor ne-au cam liniștit pe toți. Când Magic Johnson, un baschetbalist american celebru și bogat, s-a recuperat miraculos, vestea a dat apă la moară conspirațiilor, iar percepția asupra riscului s-a diluat și mai mult.

Acum, pare că SIDA a fost și a trecut. Totuși 36 de milioane de oameni au murit de această boală, iar încă pe atâția suferă în prezent de ea. Este adevărat că mai mult de jumătate dintre bolnavi se găsesc în Africa de Sud-Est, ceea ce mută, în mare măsură atenția opiniei publice de pe gravitatea actuală a aceseti pandemii, aproape uitate. Și e normal să fie așa. Știrea că țara cu cea mai mare rată de infecție din lume (27% din populație) este Eswatini, te duce mai degrabă către întrebarea: Există țara asta?

Eu cred că mai mult hazardul și mai puțin protecția eficientă a făcut ca pandemia de SIDA să ocolească România în anii 90, producând doar un număr relativ mic de victime. Cu circa 15,000 de persoane infectate (estimare din 2018), România se situează acum mult sub media europeană. Și este un aspect pozitiv îmbucurător, având în vedere nivelul redus de conștientizare a riscului, reflectat prin nivelul de testare și alți indicatori statistici, care este considerabil mai mic decât în alte țări. Aparent, românilor nu le place să se testeze, de parcă le e atât de frică de ce ar putea afla, încât preferă să nu știe.

Eu am fost sa-mi fac primul test HIV târziu, prin anul 2000, iar atunci doar din motive birocratice, adică pentru a-l putea atașa la un dosar. Lucram mult pe atunci, ca orice multinaționalist din anul 2000, și pur și simplu îmi era greu să-mi găsesc „o fereastră” pentru a-mi recolta sânge. Am reușit să fug pentru o oră de la serviciu și am ajuns la cabinetul unde îmi aranjase mătușă-mea să intru peste rând, dacă era coadă. Pe atunci se recoltau 4 sau 5 fiole mari cu sânge pentru orice banalitate, apoi trebuia să stai vreo 5 minute cu mâna ridicată în sus, să nu leșini. Am plecat de acolo amețit, direct la o prezentare de marketing, din care nu am mai înțeles nimic. Rezultatele testului se ridicau personal, după vreo 3 zile, așadar a trebuit sa merg din nou, să-mi iau hârtiile respective de la cabinet. De data asta aveam timp, eram relaxat și cam indiferent la traficul imposibil al capitalei pe care trebuia sa o traversez. Atunci mi-a trecut pentru prima oară prin cap întrebarea de baraj, pe care cred că și-au pus-o toți cei care și-au făcut vreodată testul: Cum ar fi să am SIDA?

Nu aveam, bineînțeles, însă ora aia pe drum m-a consumat îngrozitor. Nu îmi trecuse prin cap vreodată că aș fi putut fi infectat, iar dacă m-ai fi întrebat oricând aș fi spus că riscul mi se părea mai mic de 1%. Însă în ora aia, am devenit paranoic, iar șansele le vedeam 50/50. M-am gândit, bineînțeles la toate scenariile, unele mai negre decât altele, și mi-am imaginat cum ar fi să fiu invitat înăuntru, să mi se dea o veste proastă. Am ajuns la cabinet epuizat de stres și stors de emoție.

Dar vestea a fost pozitivă, iar rezultatul sero-negativ.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp