Dacă aș fi crescut într-o lume cu mai mulți ca Papa Francisc, poate n-aș fi devenit atee

La mine drumul a fost un pic invers. Din atee, am devenit credincioasă, practicanta. Ce îmi amintesc din perioada mea de ateism (nu generalizez la toți ateii, totuși) este un sentiment de mândrie, de aroganță, ca și încăpățânare și dorința de a ma compara și detașa de ceilalți. La mine drumul spre credință nu a fost nici prin cineva inspirațional (deși probabil aveam astfel de oameni credincioși în jur, cum ar fi bunicii din partea tatei, pe care ii iubeam, dar și desconsideram pentru simplitatea lor), nici prin vreun eveniment personal tulburător (vreo boala sau vreo vindecare, sau alt seism existențial). Nu, drumul a fost treptat - cel al conștiinței. Țin minte că îmi priveam mâinile și aveam un sentiment ca în "Greața" lui Sartre. Cum de există mâinile astea? Cum de exist eu? Cum am apărut? Era în unele momente o mirare în fața existenței, a minunii vieții, pe care simțeam că nu o poate explica o știință evolutionista. Dar drumul cel mai important a fost drumul conștiinței. Efectiv ca un glas, care se auzea când făceam ceva rău (cumva blând mustrator), care se auzea când îmi era teamă (atunci cu incurajare), sau când aveam îndoieli, tristeți. Era acolo acest glas, în surdina, dar era. Și am început sa îl ascult. Țin minte apoi ca m-am dus la mama, care era în bucătărie și i-am spus că eu m-am răzgândit și am ajuns să cred în Dumnezeu. Cred că eram în clasa a unsprezecea. Îmi era teama să îi spun, pentru că era un pic jenant ca din ateism (militant, în dialoguri) sa merg spre creștinism. Mama și ea mă susținea în ateismul meu. Deci îmi era teama sa nu o dezamăgesc. Din fericire, ea a zis ca e în regula, că nu are nimic. Ideea este însă că a spus așa atunci, pe moment, pentru că nu a înțeles nimic din ceea ce avea să urmeze. Adică nu a prevazut că mă voi schimba mult, că voi ajunge să țin posturile și ca filosofia mea de viață va fi cu totul alta. Ca să înțelegeți, înainte de asta, îmi doream să dau la Jurnalism sau la Litere, dar în niciun caz ca să fiu profesoara. Voiam sa lucrez la un consulat sau la un institut cultural în străinătate și sa călătoresc mult, organizand evenimente culturale. De asemenea, având de mica "lipici" cumva la sexul opus, eram foarte expansiva și voiam sa am o mulțime de prieteni (iubiți). Iar despre viata matrimoniala credeam ca e plictisitor sa ai un singur soț, deci mi se părea palpitant sa îmi imaginez ca voi divorța și apoi ma voi recăsători, retraind măcar încă o data acei primi fiori de la începutul unei relații. Asta era sinonim în mintea mea cu ideea de femeie implinita: o cariera efervescenta, cu multe deplasări, cu întâlnirea a mulți oameni, îmbrăcată frumos, cu reflectoarele pe mine, cumva. Deci asa gândeam și trăiam cam până pe la finalul liceului, când m-am schimbat. Și, în mod ciudat, schimbarea asta a fost de profunzime. Am început să am răbdare mai multă, să fiu mai puțin grăbită, expansiva și arogantă. Am început sa îl iubesc pe tata (mereu militaros și mai serios, dar pentru că era diferit de personalitatea mea nu văzusem înainte ca e de fapt un om bun). Am început să nu mai caut cu orice chip veselia aia ca de festival, superficialitatea, zgomotul. Am început să mă rog și să merg duminica la biserici și mănăstiri. Relația mea cu băieții s-a schimbat și ea. Deși continuam sa fiu, sa zicem, apreciata, au început să scadă și prilejurile (ieșeam mai puțin la terase etc), iar eu am devenit mult mai selectivă. Și apoi am mers la facultate, am terminat și masterul și am devenit profesoara - nu din eșec, ci din dorință sincera, ca primă opțiune. Mama a început să se îngrijoreze ca nu mai sunt la fel de înfiptă, de ambițioasă cum mă știa, a început sa se îngrijoreze și că nu mă voi căsători din pricina faptului ca acum credința adăuga și ea niște criterii de selecție pe listă (nu mai acceptam în viata mea băieții miștocari, aroganți, materialisti, sarcastici). Și a avut dreptate mama să se îngrijoreze, în sensul că da, am așteptat poate mai mult înainte de a-mi găsi acel suflet cu care sa ma înțeleg (dar care a depășit așteptările mele). M-am căsătorit mai târziu, iar din afară probabil se vede altfel viața mea - nu duc întocmai acea existență imaginata de mine inițial, si mi se pare că am găsit un pic mai mult sens și poate chiar și un pic mai multa iubire. Paradoxul este că am ajuns totuși să am o parte din cariera visata atunci în liceu - am ajuns și să scriu, și să organizez evenimente culturale, implicata în proiecte care nu au legătură cu școala. Dar s-a întâmplat totul fără să o caut neapărat. Desigur, as fi putut rămâne un om credincios, fără ca asta să afecteze opțiunea mea principală de cariera (nu e nimic greșit cu profesiile la care visam eu inițial și la care am ajuns în mod ocolit) și nici felul în care vedeam poate relațiile cu ceilalți (deși a fost minunat sa îl descopăr pe tata, să ajung la el). Doar ca asa s-a întâmplat în cazul meu, ca trecerea de la ateism la credință să modifice nu doar înțelegerea rațională a lumii, felul meu de a o percepe, ci a ajuns să îmi modifice gusturi (nu îmi mai plăcea ce îmi plăcea înainte) și opțiuni.

..cea mai frumoasă metaforă, pe care am citit-o despre Isus, e că a fost ca o lumânare. A luminat și s-a consumat în același timp..
Papa Francisc e printre puținii care au ales să urmeze această pildă.

Altfel, despre acel dincolo nu știm mare lucru. Sunt o sumedenie de mituri despre facerea lumii, dar toate poartă amprenta inconfundabilă a gândirii umane. Poate că au exsistat acele revelații. Posibil ca în mintea marilor profeți ai umanității să se fi proiectat ceva dintr-o realitate pe care nu o putem cunoaște. O înlănțuire accidentală, dar fericită de neuroni, care-au procesat ceva din vibrația subtilă a unei lumi pur energetice.

Important e ce s-a ales de acele profeții. Se spune că o filosofie e importantă, în măsura în care oferă o cale de urmat. Iar Creștinismul a făcut-o. Semnele de dincolo au continuat să apară. S-au ivit noi profeți.
Sau stigmatele, care i-au apărut pentru prima dată Sfântului Francisc de Assisi, cel care-a ales calea sărăciei și modestiei, urmând pilda lui Isus.

Mai spre zilele noastre, Petrache Lupu de la Maglavit a avut și el o "viziune". Spunea că l-a văzut pe Moșul și că acesta i-a poruncit să vorbească în numele Lui.
Și uite-așa, un cioban modest, surd și gângav, a-nceput să cuvânteze, îndemnând lumea spre bună purtare, așa cum i se poruncise.
Lumea a dat năvală la Maglavit în așteptarea unor minuni. Alții l-au contestat, crezânu-l nebun sau farsor(puțin probabil în cazul lui).

Dacă admitem că Platon, Democrit și neuroștiințele la zi, au dreptate, atunci e foarte posibilă existența unei realități absolute/abstracte, dincolo de capacitățile noastre cognitive. Realitatea în logica căreia trăim fiind doar o proiecție materială, pe care o percepem senzorial și care este guvernată de legile fizicii, așa cum le cuoaștem.
O umbră pe peretele peșterii, cum spunea Platon. Un set de iluzii/senzații, cum spunea Democrit.
Deși e liniște și beznă în interior, totul e în creier, spun neuroștiințele..

Drept pentru care am devenit reticent în a cataloga ca neverosimile mărturiile celor care au avut norocul unor experiențe ieșite din comun.
Iar Biblia luată metaforic, e ok. Am o rezervă totuși față de instituționalizarea relației cu divinul, cu acea lume imaterială și enigmatică, care-ar putea apărea uneori în vis.

Ateii, dar și credincioșii de suprafață au o înțelegere greșită a învățăturilor creștine. O dovadă e chiar articolul de față. Titlul acestui articol mi-a adus aminte de filmul ”Omul lui Dumnezeu”, în care e vorba de sfântul Nectarie din Eghina. Pentru cine nu știe, părintele Nectarie a fost un mitropolit care a ajuns să fie persecutat de Patriarh și acoliții săi, în cazul acestora din invidie, iar în cazul Patriarhului din frica de a-și pierde scaunul. Sfântul Nectarie însă era un om cu totul deosebit. Trăia ”ca un înger în trup”, total depărtat de ispitele lumești și de dorința de mărire, dar cu o bunătate și o iubire de aproape exemplare. A suportat exilul impus de Patriarh și toate persecuțiile și calomniile incredible cu demnitate, smerenie și cel mai important, fără să i se diminueze credința în Dumnezeu și iubirea de semeni. Unde vreau să ajung cu povestea? Spre sfârșitul vieții, când era bolnav grav, apropiatul și fidelul său Kostas i-a spus că dacă ar fi pățit el persecuțiile la care a fost supus Nectarie, el n-ar mai fi călcat în Biserică și că e uimit de credința sa mai presus de prigoană. Însă viitorul sfânt Nectarie i-a răspuns genial: ”vai mie dacă credința mea depinde de oameni!” Iar asta mă face pe mine să pun în balanță acest răspuns plin de miez cu superficialitatea din titlul articolului de față.
Față de Papa Francisc am și eu toată considerația pentru bunătatea sa, smerenia sa, modestia sa și pentru iubirea sa de aproape. A fost o lumină printre creștinii de toate felurile. Dar.... cred că din prea multă bunătate și smerenie și toleranță a mai dat și în extrema cealaltă, aceea de a accepta și ceea ce nu ar fi trebuit acceptat. Din dorința de a nu judeca alt om, normală pentru un creștin (”cine sunt eu să-i judec?”) a confundat uneori ideea de a judeca cu ideea de OBSERVA și a DEFINI păcatul. Cazul cu persoanele LGBT e antologic. Da, NU TREBUIE să-i judecăm noi, ci să lăsăm asta în sarcina Domnului, care ne va judeca PE TOȚI cu dreaptă măsură dar și milă. Însă a nu judeca NU înseamnă să nici nu vezi păcatul și să nu-l consideri ca atare. Judecata înseamnă să dai o SENTINȚĂ cu PEDEAPSĂ. Nu e deci vorba de vreo pedeapsă, ci de o APRECIERE a ceea ce e bine și ceea ce e rău. Dealtfel Papa s-a pronunțat (adică în înțelesul său a JUDECAT) cum stau lucrurile în cazul avortului, pe care l-a definit clar ca OMUCIDERE. Dacă mergea cu logica din cazul LGBT putea să spună din nou ”cine sunt eu să le judec pe cele care fac avort?” Deci se poate și chiar se impune să luăm atitudine față de păcat. Numai că Papa aparent NU considera practicile LGBT ca fiind păcate. Iar asta e o extindere a toleranței dincolo de morala creștină. Nu zice nimeni că persoanele LGBT ar trebui ”înfierate” sau ”excomunicate” de Biserică. NU, ele ar trebui îndrumate, iubite, înțelese, tolerate etc Dar NU trebuie făcută confuza dintre persoană și păcatul ei. Persoana trebuie iubită, dar păcatul ei trebuie condamnat. Creștinismul e împotriva multor aspecte imorale, de exemplu e chiar împotriva relațiilor sexuale normale dar în context imoral (curvia, preacurvia). Nu reneagă nimeni nicio persoană, dar trebuie condamnat păcatul, desigur. Și mai ales persistența în păcat, neurmată de îndreptare și smerenie. Știu că pentru oamenii moderni preceptele creștine sunt grele și poate frustrante, iar când vine cineva ca Papa Francisc, care mai ”slăbește șurubul” constrângerilor morale (dincolo de dogmă), devine automat ca un părinte iubit fiindcă e mai puțin strict. Dar poate că un părinte mai strict în principii (dar la fel de iubitor) e, finalmente, mai bun și mai corect.

Îmi plac articolele dinspre partea atee sau a credincioșilor neangajați, nepracticanți. Impactul asupra lor vorbește cel mai bine despre valoarea unui lider religios, iar mărturiile lor sunt importante și pentru credincioșii practicanți. Dacă suntem receptivi, au puterea să ne trezească din superficialitate și formalism, să trezească umanitatea adevărată din noi.
După Francisc, următorul papă nu va putea simula omenia și bunătatea. Dacă nu le are și nu le pune mai presus de afirmarea autorității, credința va slăbi în lume.