Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Dacă noua strategie de locuire va începe cu intenții și se va încheia cu promisiuni nu va fi decât o utopie. E nevoie de credite multe și inițiative îndrăznețe

Ne preocupă decalajele externe, cele dintre noi și celelalte țări din Uniunea Europeană, dar suntem periculos de indiferenți la marele decalaj intern: ce împărțim în fiecare an, noi, cei 20 de milioane de români, este cu vreo sută de miliarde de euro mai puțin decât împarte, la numai 5 milioane, Danemarca. Avem locul 7 ca număr de locuitori și locul 27 ca mijloace de trai. Acesta este contextul în care guvernul gândește o nouă strategie de locuire.

Criza ne-a reamintit că e o măsură în toate

Pretutindeni în lume, astăzi, în politicile economice și sociale, i se acordă prioritate raportului între locuitori și locuire. Și nu sunt puține țările – Statele Unite ale Americii ocupând în această privință primul loc – unde nevoia disperată de îmbunătățire a stării de locuire a împins guvernele să sfideze legităților economice. Deși nici băncile nu au fost niște mirese virgine. Profitând de un astfel de climat social și politic, au uitat de măsură tocmai pe itinerariile banilor. 

De grijă pentru măsură e nevoie și la noi. Numai că, la noi, starea locuirii exprimă una din cele mai dureroase fațete ale decalajului intern: un deficit de un milion de locuințe și cele mai rele condiții de locuire din Uniunea Europeană. Realitate marcată și în măsurătorile făcute de instituțiile comunitare. Numai recunoscând acest diagnostic, România poate răspunde cu o strategie de locuire adecvată!

Acum, bunăoară, BNR pregătește un nou regulament de creditare. Sănătoasă. Ne-o cere Uniunea Europeană, pentru ca, în toate cele 28 de țări din club, să fie acomodate cele mai bune practici de creditare. Plecăm, așadar, de la un dat. De la reguli stricte de creditare care să nu difere, în România, de cele din Germania, din Franța ori din Danemarca. Și mai departe?...

…Mai departe, va fi la fel ca pe orice drum european: aceleași reguli de circulație pentru bolizi și pentru mașinuțele familiale. Acest stil de circulație trebuie să fie respectat și pe arterele din piețele de credit. Pentru România este și mai greu, starea locuirii fiind parte a raportului dezorganizat între numărul locuitorilor și nivelul de trai, cu o clasă de mijloc „diluată”, cu avuții născute peste noapte și cu o mare parte a populației pentru care un trai mai bun pare o utopie. Acesta este datul nostru, căruia Guvernul încearcă să-i atașeze o nouă strategie de locuire. Suntem forțați la un proces de armonizare a contrariilor: pe de o parte, reguli stricte de creditare, pe de alta nevoia de cât mai multe credite pentru locuințe. După un model care să ni se potrivească.

Ei bine, România a avut un astfel de model în anii interbelici.

Un necesar recurs la anii interbelici

Deîndată ce Marea Criză din 1929-1933 se stinsese, într-un București revitalizat, pentru tot mai mulți oameni, nevoia unei locuințe proprii se întâlnea fericit cu o nouă politică de locuire, necunoscută până atunci.

De unde bani? Din credite. Numai că nu se împrumuta la bănci numai populația, care avea și atunci puține bonități și băncile nu puteau să nu țină seama de riscul de a nu le fi plătite datoriile. Așa că băncile dădeau cu deosebire împrumuturi colective, pe întreprinderi, pe instituţii, şi oamenii îşi construiau case. Şi astăzi mai sunt în picioare, în bună stare, casele cu mici grădini în jur construite pentru ceferişti, pentru lucrătorii Poștei, pentru alte categorii, în anii interbelici. Priviţi şi casele vechi din alte cartiere. Era semnul unei societăţi în dezvoltare. Era bucuria micului funcţionar, a muncitorului, de a avea propria-i casă. Apăreau case noi şi în mahalale, liniile de tramvai ajungeau până acolo, împreună cu lumina electrică, cu apă curentă şi cu alte forme de civilizaţie. Toate făcute din credite…Din împrumuturi luate de la bănci de cei care aveau bonități: patroni ai companiilor vremii, regii de utilități publice, inclusiv investitori străini.

Cel dintâi avantaj al creditului ipotecar, în dezvoltare atunci, era acela că o bancă nu împrumuta de două ori: o dată pe antreprenor, ca să facă locuinţe şi să le scoată în vânzare; și încă o dată pe cei ce voiau să cumpere aceste locuinţe. Creditul ipotecar simplifica fluxul. Banca dădea un singur împrumut, în contul cumpărătorului, pe 20, pe 25 sau pe 30 de ani; banii, îi primea antreprenorul, care înălţa casa sub supravegherea băncii: de la proiect şi materiale până la calitate şi preţ. Cumpărătorul se alegea cu casă, antreprenorul avea front de lucru şi locuri de muncă, iar societatea își îmbogăţea fondul locativ şi PIB-ul.

Virtutea îmbogățirii sănătoase 

După Marea Criză, lumea toată îşi luase avânt. Numărul bogaţilor creştea vizibil. Ceea ce înseamnă că pe planetă interveniseră mari schimbări, ilustrate de o veritabilă explozie a bogăţiei nu numai în Europa şi în America de Nord, ci şi în Asia şi în America Latină. Şi cum numărul de milionari, în multe ţări, era un indice de dinamism, capitalismul ieşit din criză dădea semne că îi mergea bine. Bani se scoteau din oţel, din petrol, din automobile, din imobiliare, din băuturi. La originea multor patrimonii erau noile fabrici, lanţurile de magazine, băncile,…chiar și moda... Un numitor comun: avuția se înmulţea acolo unde guvernele, societatea nu înceta să scoată în faţă virtutea individuală a îmbogăţirii. A îmbogățirii sănătoase. Fiindcă nu era posibil, niciunde, să apară ţări bogate fără oameni bogaţi.

România, care nu era între vârfuri, învăţase totuși și lecţia îmbogăţirii. Ţara reuşea să scoată bani pentru case noi, pentru afaceri, pentru educaţie. Banii din bănci, transformaţi în credite pentru case noi, au fost o binefacere în anii interbelici. Oamenii aveau nevoie de locuinţe. Capitala avea nevoie de case noi; de cartiere noi. S-au dezvoltat Bucureştii Noi, Vatra Luminoasă, alte numeroase cartiere. Şi nu numai Bucureştii aveau nevoie de case noi. Ţara întreagă avea nevoie.

Dar nimic nu s-ar fi făcut dacă nu ar fi existat idei îndrăzneţe și soluții pentru bani sănătoși. A mai fost însă ceva: implicarea elitei intelectuale,a intelectualilor publici ai vremii. Ei au adus în dezbaterea publică adevărul că patronul trebuie să împartă bogăția cu cei care îl ajută s-o facă. Și, mai departe: dacă patrimoniile patronale nu sporeau îndeajuns, nici ţara nu se putea îmbogăţi. La rândul lor, muncitorii ar fi fost sortiţi să rămână săraci. Aşadar, trebuia să se schimbe ceva. Patronul nu avea altă şansă decât să-i cedeze muncitorului o parte din averea lui. Cum? Poate construindu-i o casă, în care el să trăiască împreună cu nevasta şi cu copiii lui. Şi prin care să se simtă legat de fabrică, să se implice în creşterea ei, să se identifice într-un fel cu o parte din proprietatea pe care trudeşte.

Ideea parteneriatului social, pe timp îndelungat, între bancă, patroni, manageri şi salariaţi, a cucerit țara. Banca dădea bani: un împrumut pe zece, douăzeci ori treizeci de ani. Patronii şi managerii îl garantau cu hârtii prin care dovedeau că solicitantul de credit are un loc de muncă sigur şi un salariu acoperitor. În plus, contribuiau la plata dobânzilor. Sau construiau locuințe pentru salariați. Iar salariatul se angaja cu munca lui.

Poate că, dacă vor citi acest comentariu, mulți dintre patronii de astăzi, de la noi, vor zâmbi ironic. Îi întreb totuși: știu ei o altă modalitate de a scote la lumină cele câteva sute de mii de companii românești ce merg sub linia de plutire și sunt gata să se înece?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Venom check icon
    Fiecare timp cu caracteristicile sale. Altfel putem merge și mai adânc în istorie, exemplificând și mirându-ne de timpuri în care oamenii totuși reușeau să locuiască undeva, deși (sic) nu existau încă patroni și bănci care să-ți vândă peșteri cu cai verzi pe pereți. Rupem de context cea mai prosperă perioadă a statului român, un moment în care totuși, românii cam trăgeau cu toții în aceeași direcție, având planuri pe termen lung, POLITICIENI, alte oportunități. În fine, un timp numai bun de scos în față și de bătut obrazul. "Nu era posibil, niciunde, să apară ţări bogate fără oameni bogaţi." Noroc că ați inventat, între timp, sistemul Panama, secretul bancar deși urmăriții fură bani publici, creditul cu buletinul, Banca Albina etc. Și în loc să ne gândim cum să scoatem la suprafață cât mai mulți bani din economie, inclusiv de la îmbogățiții care au folosit băncile să palmeze averi fără să plătească taxe, îi tragem de urechi pe patronii care abia rezistă și le sugerăm să facă ei credite, să construiască niște case pentru angajați? Ca să fie și executați silit, în cazul în care dați prea multe credite și prăbușiți, iar piața? Sau nu, asta nu se mai întâmplă, că aveți regulamente.
    • Like 0
  • "Îi întreb totuși: știu ei o altă modalitate de a scote la lumină cele câteva sute de mii de companii românești ce merg sub linia de plutire și sunt gata să se înece?" Da d-le eu stiu o modalitate, confirmata ca functioneaza: capitalismul laissez-faire. Adica neamestecul statului in economie. Neinterventia statutului in economia de piata, jucarea cu adevarat a rolului de arbitru impartial pe piata concurentiala, lasarea "mainii invizibile" a pietei sa-si faca datoria, iata ceea ce trebuie facut. In acest mod companiile private nu vor mai avea de platit imensa cantitate de taxe cu care statul le jecmaneste si vor putea iesi la suprafata decent. Se vor scufunda numai cele pe care mana invizibila a pietei le va trage in jos datorita propriei lor incompetente/inabilitati de a face fata concurentei. Dar nu astept sa intelegeti dvs acest lucru dupa marea elucubratie ce ati emanat-o nu demult pe acest forum: "creditul un bun public". Cine emite o asemenea imbecilitate nu are cum sa inteleaga capitalismul laissez-faire.
    • Like 0


Îți recomandăm

Statuie mască

„Primul lucru care contează atunci când faci o donație este ca gestul respectiv să te facă să te simți că ai făcut cu adevărat o faptă bună. Dacă cauza respectivă reușește să te facă să te simți ca un mic erou, te face să te simți bine că ai ajutat, reușește să te facă donezi”, spune Nicoleta Deliu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Simona Halep - Foto: Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

„Am crescut cu o mentalitate că eram mică, că nu o să ajung să fiu tenismenă, nu o să ajung să fiu sus în clasament, nu o să ajung să câștig turnee mari. Cum până nu demult, în 2017, mi se spunea « nu ai mental de campion de Grand Slam».” (Foto; Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

Citește mai mult