Actuala dezbatere în presă poate fi un bun instrument sociologic, prin exprimarea opiniilor noastre, de a afla cum ne raportăm la școala copilului nostru și care sunt motivele frecvente de nemulțumiri. Lucrurile se nuanțează de la caz la caz. Totuși, în general suntem nemulțumiți că școala nu mai reușește să fie atrăgătoare și eficientă în scopurile ei.
Apoi, suntem nemulțumiți pentru că, venind obosiți de la serviciu, uneori mai trecem încă o dată prin școlaritate, la ajutat la teme și ascultat de lecții. Un volum prea mare de teme apare uneori la modul just ca un atentat la viața de familie, căreia i se reduce timpul pentru alte oferte de educație informală (plimbări, sport, aer liber, chiar și o cină tihnită, căci masa e unul din elementele care coagulează familia).
Suntem nemulțumiți pentru că, deși toți copiii de șase ani visează să ajungă la școală, undeva pe drum ei își pierd entuziasmul acesta, uneori numai după un semestru. Suntem nemulțumiți pentru că s-a țipat la copilul nostru, a fost jignit sau umilit. Acestea sunt, în mare, furiile noastre. Încotro le îndreptăm? Ce trebuie schimbat?
Principala problemă a școlii românești este că profesorul și-a pierdut autoritatea și în clase nu este disciplină. E un fenomen general și, deși uneori vorbesc admirativ de anumite bune practici din alte școli ale lumii, totuși nu trebuie să fim naivi, căci și acolo sunt probleme, uneori mai mari decât ale noastre. Este ceea ce Hannah Arendt denunța drept ”criză a autorității” în America, încă din anii 50. E vorba, în principal, de gălăgie, dar și de absenteism, violență etc. Sunt multe cauze pentru indisciplină și nu o să neg că adesea ține mult de metoda cadrului didactic. Cea mai dezastruoasă consecință a pierderii autorității este aceea că din cele 50 de minute ale orei, cadrul didactic pierde o parte semnificativă în încercarea sa de a obține o atmosferă propice actului educativ. Profesorul realizează că elevii nu au rămas cu suficientă informație din oră și încearcă să suplinească asta prin transmiterea de sarcini acasă. Dacă mai este și profesor de materie de examen, atunci presiunea crește și, din nou, încearcă să consolideze predarea prin temă. Desigur, mai apar și temele de performanță, în funcție de nivelul școlii și de așteptările formulate deschis la ședința cu părinții (se întâmplă frecvent ca unii părinți să ceară lucrul suplimentar).
Țipătul este o formă de neputință, scrie în cărțile de specialitate. În școala românească țipătul e o neputință și o contestabilă metodă la care s-a ajuns din cauza metehnei pe care o vedem peste tot. „Merge și așa”. Ca profesor, oricât de creativ ai fi, ai mâinile legate, pentru că „merge și așa”, ți se reproșează că dacă încerci să atragi atenția asupra unui comportament deviant, nu „vezi” copilul, unicitatea lui, nevoia sa de libertate. Totuși, la psihologie am învățat că ai voie să pedepsești sau să critici, atât timp cât îi arăți copilului că dezaprobi comportamentul său, iar nu pe el însuși. Afecțiunea și aprecierea ta rămân neschimbate, dar ești dator moral să îi semnalezi derapajul. Să îl pedepsești cu dragoste, ca să nu o facă viața, fără dragoste.
Dar cum îi semnalezi derapajul? Orice ai face, e rău. Azi, orice mică pedeapsă poate fi pusă sub acuza de stres emoțional ori umilință. Avem, desigur, nota la purtare. Pentru unii copii funcționează ca o frână disciplinară, alții sunt incapabili să resimtă amenințarea scăderii notei la purtare, într-un viitor mereu amânat în percepția lor, la sfârșit de semestru. Când ai indisciplină în clasă până la punctul în care predarea sau securitatea altor elevi sunt amenințate, trebuie să iei măsuri rapide. În școala engleză, ai adesea norocul unui profesor asistent, care izolează elevul respectiv, convoacă părinții, propune întâlnirile cu un psiholog. În școala franceză, elevii zgomotoși sau violenți sunt rapid trimiși „chez le proviseur” (un fel de pedagog pregătit pentru a dezamorsa tensiunile școlare), iar profesorul principal își continuă predarea cu ceilalți.
Trafic de influență, favoritism, „merge și așa”. Ca profesor, oricât de creativ ai fi, ai mâinile legate, pentru că „merge și așa”, ți se reproșează că dacă încerci să atragi atenția asupra unui comportament deviant, nu „vezi” copilul, unicitatea lui, nevoia sa de libertate.
Noi posturi în educație? Asta ar presupune să recurgem la o resursă financiară inexistentă, nu suntem atât de naivi încât să imaginăm așa ceva. Atunci? Care e soluția? Adesea, părinții se plâng de calitatea predării din cauza indisciplinei, sau denunță violențe (emoționale și fizice) comise de alți copii și ne cer imperios „faceți ceva”. Acest „faceți ceva” a devenit un fel de refren al școlii românești. Când managerul educativ (dirigintele sau directorul) nu face ceva, atunci părinții simt uneori că trebuie să acționeze singuri. Află telefonul mămicii copilului indisciplinat, sperând că pot remedia situația. Uneori, se remediază. Alteori, nu, ba chiar li se vorbește nepoliticos. Sunt și altfel de cazuri încă și mai grave. Părintele copilului agresat se duce, în timpul pauzei, valvârtej în clasă și îl urechează pe cel considerat de el indisciplinat (!). Aceste lucruri se întâmplă pentru că școala nu ia măsuri mai ferme. Dar… să ne gândim la repertoriul de posibilități al profesorului, în caz de gălăgie, de exemplu (o abatere minoră, dar care duce la neatenția clasei și deci la rezultate școlare proaste). Profesorul poate să încerce să își facă discursul mai atrăgător, să fie bine pregătit, să aducă metode inovative, informații cu iz de anecdotă, să îmbine utilul cu plăcutul. Funcționează, destul de des. Nu întotdeauna, pentru că, deși cosmetizată prin metode mai atractive, școala implică apelul la efort. Iar acest efort este respins uneori. Profesorul poate apela apoi la responsabilitatea elevului. Funcționează, destul de des. Alteori, nu. Se ridică tonul, se consemnează abaterea în foile de observații și se dau mustrări scrise. Cam atât se poate face și cred că ar fi suficient, dacă măsurile ar fi mai consecvente și luate de toți cei implicați în educație.
Soluția? Școala trebuie să își capete autoritatea și să fie întărită ca instituție. De altfel, sunt mulți politicieni care au denunțat vulnerabilitatea instituțiilor în general, nu doar a școlii.
Avem o problemă uriașă
Dacă școala și-ar câștiga autoritatea, atunci peisajul nostru școlar ar arăta mult mai diferit. Nu vorbim despre o schimbare totală, pentru că acele comportamente dăunătoare, luate din mediile de anturaj și televiziune, tot ar exista, dar măcar ele nu ar mai fi exhibate la școală. Nu am control asupra vieții private, pot cel mult să încerc consiliere și dirijare. Dar când elevii aduc, fără reținere sau teamă de măsuri, comportamente grave în școală, diseminându-le printre ceilalți (uneori în gura mare, în ore), atunci avem o uriașă problemă. M-aș declara prudentă în fața unei retorici prea idealiste. Ok, știm ce e rău, dar cum faci să fie bine? Cum faci ca acele eleve interesate de videochat, cu un consimțământ parental tacit, să fie atrase de școală? Nu știu dacă mai poți face ceva, dragă școală. Repet, mingea nu e doar în terenul tău. Dar știu că poți crea un teritoriu în care vocea celor cu grave probleme să nu devină o voce de lider, îndemnând la imitație.
Dacă tu, ca profesor, reușești să îți păstrezi autoritatea și să faci ca în ora ta să transmiți un minim mesaj despre frumos și bine, atunci ai reușit ceva. Dacă, însă, elevul acela te ironizează public, iar tu nu poți face nimic, atunci… Atunci s-ar putea ca și Andrei, copilul cel cuminte din prima bancă, să nu te mai respecte, să vrea și el să fie puternic și sarcastic. Și bine va face nu te mai asculte, dacă tu, școală, nu iei nicio măsură. De ce nu o iei? Pentru că societatea nu știe să te susțină, dar și pentru că noi, românii, nu știm să ne solidarizăm. Adesea, nici profesorii nu se solidarizează pentru a-și uni eforturile în vederea unui scop comun. Deci, dragă școală, dacă nu ai nicio autoritate, merită ca Andrei să se mute din prima bancă (unde, fiind gălăgie, preferase să rămână pentru a te auzi) și să se ducă în spate, să mestece gumă stând cu picioarele pe banca din față, ascultând muzică pe telefon. Francezii spun că lipsa de autoritate e o formă de maltratare (joc etimologic – a trata rău pe cineva: mal traiter).
Ați observat cum sunt tratați directorii care încearcă să introducă un cod vestimentar?
În această încercare de a-l educa și ajuta pe acel copil pus între mâinile sale, școala simte nevoia să strige către oricine o poate ajuta. Nu își permite aroganța de a respinge nici un parteneriat, pentru că trăim vremuri de asediu prin impostură și lipsă de educație și avem nevoie de orice ajutor, cât de mic. Atâta doar că școala și-ar dori un spațiu definit și autonom, obținut nu doar prin legiferare și corpul de control, ci și printr-un minim contract de încredere și o delegare de putere, cumulată cu responsabilitate. Când societatea nu îi acordă nici sprijin, nici încredere, școala se trezește șantajabilă și cu mâinile legate. Nu vrem să facem din școală un mediu adiabatic, impermeabil la orice contestare ori sugestie venită dinafară, deoarece o instituție cu prea mare putere și fără solide ierarhii de control este la fel de periculoasă. Unde sunt abuzuri ale profesorilor, trebuie intervenit. Dar este extrem de dăunător, în primul rând pentru societate, ca școala să continue acest balet printre orgolii de menajat și să nu aibă curajul de a recupera o minimă formă de autoritate. Ați observat cum sunt tratați directorii care încearcă să introducă un cod vestimentar? Cum sunt numiți perimați ori comuniști? Și noi nu facem propunerile astea ca să ne vedem însemnele școlii pe o mânecă, ci pentru a evita vestimentația indecentă. E o încercare infimă, o picătură într-un ocean, ca diferențiind măcar vestimentația școală-timp liber, copilul acela să fie adus cumva, măcar artificial, într-o dispoziție de studiu și educație.
Sunt instituții de învățământ unde violențele au ajuns să îmbrace formă penală
Suntem în plină și asiduă dezbatere pe tema educației. Trebuie făcut ceva pentru școală, dar nu să se înlocuiască materia A cu materia B sau să se topească amândouă în modulul X. La un om bolnav, nu te duci cu trei flori și o strângere de mână, ci îl întrebi și dacă are nevoie de un ajutor concret. Iar minimul ajutor care i se poate da școlii acum este să i se întărească autoritatea și să se facă mai multe comisii exact în această direcție de respectare a legii învățământului și a regulamentelor. Sunt instituții de învățământ în țara asta unde violențele au ajuns de prea multe ori să îmbrace formă penală. E adevărat că avem nevoie și de o armată de psihologi, dar acel copil care comite abateri grave, o face și cu sentimentul impunității. Sentiment care, din clasa întâi, s-a rostogolit și a devenit din ce în ce mai puternic. Elevul de a douăsprezecea, care ajunge să nu mai respecte pe nimeni, este elevul de a cincea, căruia școala și familia nu i-au semnalat, cu afecțiune, dar ferm, derapajul, și nu i-au arătat alt drum. E o abordare pe care școala românească o are, de 26 de ani, și nu știu unde o să ajungem cu această permisivitate și nerespectare a cadrului legal.
Ministerul a redactat și are de mult în vigoare un ROFUIP (regulament de organizare și funcționare) al școlii, foarte profesionist. Acum trebuie însă ca toți actanții implicați să se solidarizeze la aplicarea lui fără vicii de procedură și la întărirea autorității școlii, care chiar să fie lăsată să funcționeze după modelul legiferat. Dar întărirea instituțională e un proces mai greu, care se face cu resursă de timp, oameni, finanțe, voință. E mult mai ușor să o iei pe scurtătură, clamând o nouă (a câta?) reformă. Ar fi bine să nu mai tot încercăm schimbarea unor hârtii, din pix, ci să ne stabilim ca prioritate să întărim instituția școlii. Căci altfel, facem legi pe care nu le respectă aproape nimeni, pentru că instituțiile sunt slabe și slăbite, uneori, cu bună știință. Când legile nu sunt respectate, mor oameni. În educație, când legile nu sunt respectate, mor destine, conștiințe și, până la urmă, se sufocă societatea însăși.
Există, totuși, foarte multe școli în care se face educație și copiii vin cu drag la școală. Acele școli vor fi distruse de o reformă prost gândită. Dacă distrugem programele și planurile cadru, nu vom rezolva problemele, ci le vom adânci. Vom distruge și dimensiunea cognitivă, intelectuală a școlii, și pe cea morală.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dedu din acest (scurt altminteri) pasaj că dl autor nu are soluții la căile de obținere a acelei autorități.
Altfel nu ar folosi vorba „trebuie”.
În paralel, nu-mi pare nici dispus a lua măcar în parte lucrurile cum sînt - atitudine care-i totuși mai utilă unei schimbări a lucrurilor decît ideea că acelea-s capăt de lume...
Părerea mi-i strict personală.
Exact cum mai mult de 80% din romani nu respecta guvernul. Si noi lucram doar tangential cu guvernul. Il vedem cand ne ia taxe, cand nu repara drumuri si cand cheltuie banii pe toate tampeniile, daca nu ii baga in buzunar.
Elevii, in schimb, lucreaza cu scoala in fiecare zi. Fiecare zi. Si vad, ca nu-s prosti. Vad cum profesorii isi bat joc de ore, vad cum directoarea a pus-o pe fiica ei secretara, vad cum tavanul cade pe ei, vad cum manualele sunt scrise de un analfabet retardat. Vad, si le scade respectul cu fiecare zi petrecuta. Si dus ramane.
Trebuie mult mai mult decat reimpunerea autoritatii. Autoritatea vine din respect sau din frica. Nu vrem frica, a fost prea multa. Vrem respect. Si ca sa obtii respect, trebuie sa il meriti.
Trebuie sa vada in profesori oameni demni de urmat, nu pusti care n-au avut optiuni mai bune si care au ramas in sistem pentru ca nu mai sunt in stare sa iasa din el. Trebuie sa vada oameni care VOR sa fie profesori, nu care nu au reusit sa se angajeze in alta parte.
Sînt convins că dau bine la gazetă asemenea formulări, dar nu întrebați de unde e de luat acea dragoste (transmisibilă apoi copiilor personali), cînd nu ai apucat să-ți fie sădită în suflet de înaintași (care, altminteri, fură și ei oameni sub vremi) ?
Adolescentii sunt exact la fel de pe vremea lui Hammurapi, care se plangea, legendar ca tinerii din ziua de azi o sa duca lumea de rapa. Si el se plangea de asta acum mii de ani; iata, lumea se descurca, si cerul nu s-a prabusit.
+ ministru al educației interesat de educație.
+ ceilalți ministri interesați de educația poporului.