Cum e să fii tânără actriță în România? Teatrele se închid, eu am și un „job de om mare”, dar trăiesc pentru sentimentul „ăla mișto” de la aplauze

Scenă din ”Aproape normal” / sursa foto: arhiva personală

Mă împart între locații, între job și repetiții, între viața de civil și viața de artist. Sunt înconjurată de oameni simpli, care nu visează decât la o săptămână de concediu și sunt fericiți, și oameni care au idealuri mărețe și speră că arta lor modelează suflete. Mă lupt contra frustrării că programul nu-mi permite să merg constant la castinguri sau să mă pregătesc pentru probe și mă bucur de sentimentul ăla mișto pe care îl am la aplauze, după un spectacol bun. Nu mă plâng, nu mă victimizez, dar asta e viața mea de când îmi împart timpul pe două planuri mari și importante.

Spectacolele în care joc vizează două subiecte despre care cred că ar trebui să știe mai multă lume. Jeni, cea căreia îi dau viață în „Toți privesc înainte”, este exact cum eram eu în liceu. Făceam parte dintr-un grup în care toată lumea avea aceleași idealuri, cum-necum ne plăceau aceleași lucruri și, dacă o persoană din exterior voia să se infiltreze în grupul nostru, trebuia să treacă multe teste. Țineam unul la altul tacit, fără prea multe cuvinte sau afecțiune, așa cum face și gașca din spectacolul ăsta.

Adolescenți neînțeleși, direcți și nonconformiști. Așa era și grupul meu din liceu sau… trupa de teatru din care făceam parte. Nu ne plăceau schimbările, eram împotriva „curentului” sau a modei și proveneam din medii total diferite. La fel ca Cici, Jeni, Gigi, Lulu și Coralia - personajele din piesă. Mereu cu dorința de a demonstra că sunt diferiți, speciali. Închiși în propriul lor perimetru: bara din spatele blocului, care se transformă pe parcursul spectacolului în loc de joacă și de spart baloane cu apă, în punct de întâlniri romantice și sărutări furate sau în ring de luptă.

Nu este o raritate că mă identific cu grupul ăsta, cred că toți oamenii se identifică într-o măsură sau alta cu genul ăsta de poveste. Pentru că toți am făcut la un moment dat parte dintr-o gașcă. De asta cred că e important să fie văzut de spectatori toate vârstele. Deși limbajul nu mai este 100% actual, iar generația lui „gen”, „efectiv”, „delulu” sau „it’s giving” poate i-a luat puțin fața, merită să intri în sala de spectacol și să te bucuri pentru o oră, împreună cu generația asta de adolescenți. Spectacolul se află în repertoriul teatrului Apropo, regia e semnată de Raluca Botez, iar colegii mei de scenă sunt Șerban Melnic, Ioana Emilia Luculescu, Uretyan Reinhardt și Claudia Moroșanu.

Scenă din „Toți privesc înainte” / sursa foto: arhiva personală

Ne întoarcem la jobul „de om normal”, care e un subiect tabu printre actori. Dacă ai job, ești privit de obicei de casele de producție sau teatre, fie ele de stat sau independente, ca un „pariu riscant”. Pe bună dreptate, când să le faci pe toate? Nu e corect față de nimeni să blochezi timpi de repetiții și nimeni nu-ți plătește salariul dacă nu vii la job. Cum să fii în două locuri diferite în același timp? Cauți înțelegere si sprijin și te rogi să-ți ajungă timpul să le faci pe toate. Chiria trebuie plătită, de mâncat trebuie să mănânci, dacă mai mergi și la sală… deja e absolut obligatoriu un venit constant. Mă trezesc în fiecare dimineață la 6:30, îmi beau cafeaua și pornesc spre job - lucrez într-un magazin de arte plastice. Norocul meu este că sunt înconjurată de oameni creativi, care nu funcționează în „șabloanele” societății. Deși este un job full-time, sunt bucuroasă că nu sunt blocată într-un birou, că în jurul meu sunt multe culori și că întâlnesc oameni… artiști. Am descoperit un numitor comun, tot discutând cu persoane din domeniile artistice diferite, și acela e că întâlnirile sunt importante, așa că încerc să învăț din fiecare. E interesant să dau de oameni care au aceleași interese și aspirații, dar în afara atelierului de pictură, sălii de repetiție, chiar și zonei de confort.

În afara zonei de confort am fost și la repetițiile spectacolului „Aproape normal”, adaptare după textul „Punts” de Sarah Page, care tratează sexualitatea în cazul persoanelor neurodivergente. Pe scurt, părinții unui astfel de băiat aleg să angajeze o damă de companie, cu speranța că aceasta îi va crește pofta de viață. Așadar, Iulia (sau „Kitty”), pe care o joc, este genul de personaj care pare că deține controlul, dar realizează că și ea e prinsă în propriile mecanisme. Nu e o femeie fatală, e mai mult cineva care cunoaște foarte bine regulile jocului, dar nu mai știe cum să iasă din el. Are un umor fin și pare că citește foarte bine oamenii. Îi este frică de vulnerabilitate, se folosește de seducție și crede că nu poate fi rănită dacă este „în control”. Însă ceea ce își dorește cu adevărat este să renunțe la viața de damă de companie, în schimbul unei vieți de îngrijitoare pentru persoanele cu dizabilități. Acceptă faptul că face meseria asta doar pentru venit - are și ea un copil - și cred că punctul culminant în evoluția acestui personaj este conversația cu Antonia, mama băiatului neurodivergent.

Întâlnirea cu acest personaj m-a ajutat să înțeleg niște lucuri. Este în regulă să fii vulnerabil, nu toate merg „fir întins” și e normal să te abați puțin de la drumul pe care ai pornit.

„Aproape normal” are dublă distribuție, este regizat de Cristian M. Constantinescu la Teatrul Nou, se joacă din vara anului trecut și, pentru mine, înseamnă o experiență la care revin mereu cu drag. Vara trecută, m-am întâlnit zilnic cu Șerban Melnic, Radu Florescu, Emilia Luculescu, Raluca Botez, Crina Zvobodă, Cristian Ioniță și Radu Catană - colegii mei de scenă. Este un spectacol lucrat cu atenție, cu deschidere și compromisuri, preluând unii de la alții, discutând și analizând posibile situații, împreună cu regizorul Cristian M. Constantinescu, care a reușit să aducă la un numitor comun o echipă mare de actori. Din păcate, în iarnă, Teatrul Nou s-a închis, însă multe spectacole sunt găzduite de alte teatre, cum este și „Aproape normal”, găzduit de Improteca.

Cât timp am pregătit acest spectacol, mi-am pus pe pauză viața de „adult responsabil cu normă întreagă”. Acum, am revenit la jobul „de om normal”, dar vă aștept și la teatru, că e plăcut să evadezi din când în când din rutină și din barierele programului 9-17.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp