Dacă pereții ar putea vorbi: „Când i-am spus că s-a terminat, a vrut să mă arunce de la etaj... Furia i-a luat mințile”

(Foto: Guliver/Getty Images)

Federația Rusă: Parlamentul rus a votat pentru dezincriminarea violenţei domestice. Astfel, statul rus devine cel mai tolerant stat din Europa în ceea ce priveşte violenţa în familie. „Amestecul în familie este inacceptabil” ar fi spus Putin şi, cu încuviinţarea ţarului, 19% dintre ruşi au declarat că este acceptabil să-ţi baţi femeia în anumite situaţii.

România: La fiecare 30 de secunde, în România o femeie este bătută de către partenerul ei. Adăugăm afirmaţiile cu care bărbaţii români sunt de acord - „femeia este proprietatea bărbatului“ sau „bătaia este ruptă din rai“ - şi avem o imagine de ansamblu a societăţii violente şi habotnice în care trăim. Da, şi habotnică pentru că biserica susţine în continuare că femeia este supusă bărbatului, iar orice formă de protecţie sexuală este asociată cu păcatul suprem. La fel şi divorţul.

Lecţiile de moralitate sunt programate în ADN-ul românului, la fel şi violenţa, sub toate formele ei şi în formă continuată.

Mi-am amintit de copilarie şi de faptul că eram mulţi copii pe scară, cea de-a 3-a dintr-un bloc cu 10 etaje, ridicat de comunişti pentru clasa muncitoare. Pe fiecare etaj erau câte 4 apartamente. Cei cu funcţii de conducere stăteau la etajele 1 şi 2, iar celelalte familii la etajele superioare, fără a emite vreo pretenţie, atâta timp cât partidul a avut grijă să-i aducă din satele din apropriere şi să le ofere un pachet complet tipic comunist: loc de muncă şi casă. O mare schimbare pentru mulţi dintre ei: baie în casă, apă caldă, apă rece, lumină. Ce nu au reuşit să schimbe: comportamentul şi „ura” faţă de femeie. Femeie, soţie al cărei rol oricum fusese redus la procreere, obligativitate semnată de Ceaușescu prin Decretul 770 din 1966 devenită şi îndatorire faţă de Partidul Comunist.

Într-una din vacanţele de vară m-am împrietenit cu o fetiţă blonduţă şi destul de timidă, proaspăt mutată în blocul nostru în urma unui schimb de locuinţe: casă cu dependinţe plus diferenţa. Prietenia noastră s-a transformat într-o prietenie „pe viaţă”. Departe de România, cu totul luat de la capăt, de la zero, am rugat-o să-mi scrie câteva rânduri despre cum poţi să supravieţuieşti „în timpul” şi „după” divorţ.

Textul de mai jos l-am redat integral, ca suport moral pentru toate femeile ajunse prizoniere în propria relaţie:

„Dacă urăsc ceva, urăsc violenţa şi agresivitatea sub toate formele lor. În copilărie, nu prea înţelegeam de ce, cam o dată pe lună, bunica se muta la noi; întotdeauna justificarea mamei era ceva de genul „suntem mai aproape de spital şi bunica trebuie să meargă la control”. Imaginile care îmi revin în minte sunt cu ea cu faţa tumefiată şi buza lovită, sau cu zona coastelor pansată, sau… Discuţiile la care eu nu aveam acces, dar la care trăgeam cu urechea mă înfiorau şi se terminau cu aceeaşi întrebare „de ce nu divorţezi?”. Ulterior, după ce am crescut, am aflat că nu divorţase pentru că femeia divorţată era stigmatizată, judecată, marginalizată. Şi împreună cu ea, şi copiii.

Partidul Comunist a avut grijă să „protejeze” femeiile, obligându-le să convieţuiască cu bărbaţi violenți, alcoolici, frustraţi, geloşi. Ca în orice bloc comunist în care „pereţii aveau urechi nevăzute”, vecinii ştiau ce se întamplă, dar nimeni nu se băga în familia altuia. În continuare gunoiul se băga sub preş şi viaţa îşi continua cursul. Nimic nu s-a schimbat. 

În preajma anului 2000, în jurul vârstei de 30 de ani, am hotărât să pun punct unei căsnicii care oricum nu mai avea nimic în comun cu traiul în doi. La început am spus-o aproape în șoaptă, fără să mă audă nimeni. Sau poate doar am gândit „cum ar fi dacă...?”. Nu mai ştiu. Îmi era atât de teamă de reacţia lui! În seara premergătoare deciziei mele, după ce i-am spus că trebuie să o luăm pe drumuri diferite, îmi amintesc că furia i-a luat minţile şi a vrut să mă arunce de la etaj. Minte diabolică, mi-a spus că o să cheme poliţia şi o să le spună că am căzut de la balcon.

N-am căzut, aşa cum şi-ar fi dorit. Dar, m-a îngenunchiat şi m-a târât în procese ce păreau fără sfârşit.

În faţa familiei, prietenilor, colegilor de serviciu era un soţ şi un tată model. Singurii martori ar fi putut fi vecinii. Dar... nimeni nu a vrut să se „bage". Cum pereţii nu pot vorbi, am rămas singură să mă lupt cu toate acuzaţiile care s-au revărsat peste mine, ca o lecţie primită drept pedeapsă pentru că am avut curajul să-l înfrunt.

Mi-a luat copiii, dar am continuat să lupt. Cel mai greu moment a fost când m-am dus să-i văd la grădiniţă. Dormeau. A venit directoarea, m-a privit şi mi-a spus că trebuie să plec pentru că dosarul încă se judecă. Educatoarea copiiilor a refuzat să mă scoată din clasă...

Femeile ajunse prizoniere într-o relaţie devin victime sigure. În România profundă, o femeie abuzată psihic şi fizic nu are ce să facă, nu are unde să se ducă. O femeie fără ajutor priveşte ca pe un Mesia pe poliţistul care pentru moment aduce liniştea în casă, pe avocatul care o încurajează să ducă divorţul mai departe sau pe judecător în care îşi pune toate speranţele că va înţelege calvarul prin care trece.

Poliţistul te ajută cât poate şi dacă poate, uneori îţi sugerează să te împaci cu el, să rămâi sub acelaşi acoperiş cu el. Varianta cea mai simplă din punctul lui de vedere.

Avocatul îţi propune medierea. Oricum distrusă psihic, fără încredere în tine şi pendulând între realitate şi ficţiune, accepţi medierea. În ce scop? Acela de a te împăca pentru binele copiilor. La fel îţi sugerează şi judecatorul, că deh, pentru binele copiilor merită să te sacrifici.

Nu! Nu trebuie făcută nicio concesie! O mamă cu încrederea de sine făcută ţăndări, căreia i se tot repetă că este un om de nimic, care-şi merită soarta, nu poate fi un exemplu pozitiv pentru copiii ei. O mamă puternică, sigură şi de neînduplecat este exact ce nu îşi doreşte să vadă un bărbat care îşi afişează violenţa şi agresivitatea doar în faţa unei femei. Eu am ales a doua variantă, deşi alţi 4 ani din viaţă i-am petrecut făcând drumuri între psihiatru şi psiholog. Am supravieţuit şi am mers mai departe.

Din păcate, în România problema femeilor abuzate fizic şi psihic nu îşi găseşte rezolvarea. Deşi statisticile sunt sumbre, totul s-a trasformat într-o afacere. Într-un bussines. Totul costă: taxe, acte, avocat, expertiză dacă este cazul. Aşadar, vrei să scapi din infern? Dacă ai bani, ai o şansă.

Îmi amintesc că în vara anului 2001, am vrut să mut judecarea dosarului în altă localitate. Avocatul mi-a cerut să ne întâlnim la o cafenea din intersecţia Radu Beller cu Calea Dorobanți. Pentru soluţionarea favorabilă a dosarului de strămutare, mi s-a spus că poate să intervină şi să-l mute contra sumei de 2000 de euro, bani care s-ar fi împărţit între cei implicaţi. Nu am avut aceşti bani, dar sincer dacă i-aş fi avut sigur i-aş fi dat. Pentru că instanţa la care se judeca divorţul dădea amânări peste amânări, termene peste termene şi în tot acest timp eu trebuia să locuiesc sub acelaşi acoperiş cu el. Şi orice tentativă de plecare a mea ar fi fost interpretată ca părăsire de domiciliu.

Despre ONG-uri, adăposturi, call-center-uri putem scrie numai de bine. Dar, credeţi că femeia care aleargă desculță, cu spaima citindu-se în ochii prin satul uitat pe hartă, ştie de existenţa lor? Poate că ştie, dar cum ajunge acolo? 

Indiferent cum veţi privi povestea mea, nu uitaţi un lucru: femeile care au nevoie de ajutor sunt deja afectate psihic. Nu le judecaţi. Este ultimul lucru de care au nevoie. Nu fiţi indiferenți. Doamnelor, domnişoarelor, nu staţi într-o relaţie toxică. Nu vă cramponaţi de expresii de genul „ce vor zice vecinii” sau „ce o să spună familia”. Nimeni nu împarte cu voi calvarul de zi cu zi şi teama de „mai rău”.

Decizia este la voi. Vă aparţine!

Şi, da pot să confirm că există viaţă după o traumă care îţi va marca întreaga existenţă şi te asigur că poţi merge mai departe!”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp