Dăncile şi Ciuci în guvernul Marii Britanii. Cum s-au pricopsit britanicii cu o clasă politică mediocră

Foto: Profimedia Images

Prim-ministrul Marii Britanii, Liz Truss, a demisionat joi, dar plecarea ei era considerată inevitabilă de vreo două săptămâni. Astfel, ea a devenit premierul cu cea mai scurtă şedere în fruntea guvernului din istoria Regatului Unit, numărând doar 44 de zile în funcţie. Numită de Regina Elisabeta a II-a cu doar două zile înainte de moarte, Truss nu a apucat să dovedească mai nimic, fiind prinsă două săptămâni cu funeraliile fostului monarh, iar apoi luând nişte decizii economice care au prăbuşit lira sterlină, au panicat pieţele şi populaţia şi au creat haos în societate. Confruntaţi cu preţuri şi facturi din ce în ce mai mari, cu o explozie a ratelor la bănci mai ales pentru cei ce şi-au cumpărat case pe credit, britanicii, care veneau deja după o perioadă de declin economic, au început s-o urască vehement, cota ei de popularitate ajungând în foarte scurt timp aproape de aceea a lui Vladimir Putin. Speriată de efectele propriilor hotărâri, Truss a cedat presiunii populare şi s-a răzgândit de nenumărate ori: astfel şi-a enervat colegii de guvern şi de partid şi a devenit subiect de băşcălie politică atât în presă, cât şi în parlament. Conservatorii britanici nu se sperie cu una cu două de ura poporului, principiul „Oderint dum metuant!” (= Să mă urască, numai să se teamă!) fiind îmbrăţişat fără ezitare de Doamna De Fier a secolului al XX-lea, Margaret Thatcher, pe care, de altfel, Liz Truss o copia şi în tonul vocii, şi în vestimentaţia desuetă. Dar ceea ce nu pot ei suporta este batjocura, lipsa de credibilitate: în momentul în care ai ajuns subiect de bancuri, înseamnă că lumea nu te mai ia în serios, iar conservatorii, care au un dezvoltat simţ al ridicolului, nu te vor lăsa să-i faci de râs. Acesta a fost şi motivul pentru care au debarcat-o pe Truss: din clipa când chiar presa favorabilă lor a început să râdă de ea, a devenit clar că trebuie înlocuită de urgenţă.

Liz Truss, ilustrarea perfectă a obedienţei şi mediocrităţii

Totuşi, cum a fost posibil ca această femeie de o incompetenţă crasă, cu o charismă de sergent şi cu un caracter îndoielnic să ajungă prim-ministrul Marii Britanii? Cum de nu a văzut nimeni din Partidul Conservator inadecvarea ei cumplită la funcţia în care era învestită? Cum de au lăsat-o să se înconjoare de prostănaci şi lingăi precum Kwasi Kwarteng, fostul ministru de finanţe, sau Suella Braverman, fostul ministru de Interne, amândoi daţi afară de Truss după greşeli şi bâlbe impardonabile? Răspunsul e mai complex decât pare la prima vedere. Adevărul e că mandatul dezastruos al lui Truss este simptomul, şi nu sursa problemelor din Partidul Conservator, iar schimbarea liderului nu va rezolva absolut nimic. Mai puţin populară printre parlamentarii conservatori, care au apucat s-o cunoască mai bine la lucru, Truss s-a bucurat totuşi de simpatia uriaşă a membrilor obişnuiţi ai partidului, a organizaţiilor de bază şi a presei de dreapta, care nu-l poate suferi pe cel care a fost contracandidatul ei, Rishi Sunak. Liz Truss a fost prezentată drept urmaşa lui Thatcher, femeia din popor care ca va aplica nemiloasă principiile de bază ale conservatorismului financiar, se va bate cu Europa, cu Ursula von der Leyen şi cu Emmanuel Macron şi le va da o lecţie tinerilor de să le scoată gărgăunii progresişti din cap. A fost, prin urmare, candidata favorită a celor care au votat Brexit – deşi ea însăşi a făcut campanie pentru rămânerea Marii Britanii în UE – şi a celor care se simt ameninţaţi de UE, de imigranţi, de multiculturalism, de lumea modernă în general. Bugetul ei, care prevedea scutiri complet nerealiste de taxe pentru cei aflaţi la vârful piramidei sociale, precum şi tăieri masive ale ajutoarelor sociale pentru şomeri şi cei aflaţi în dificultate, a fost aplaudat ca un triumf al conservatorismului, de la care Boris însuşi, iubitul etern al tabloidelor conservatoare, se cam abătuse. 

Dar aşa-zisele ei reforme şi destituiri de experţi guvernamentali în dispreţul total al populaţiei şi al prognozelor economice se înscrie în linia Partidului Conservator din ultimii trei ani. Boris şi echipa lui, din care şi Liz Truss a făcut parte ca ministru de Externe, au fost cei care au dat startul prigoanei experţilor în favoarea populiştilor: judecători, medici, economişti, profesori au fost diabolizaţi de radicalii conservatori ca fiind agenţi ai aşa-numitului Project Fear fiindcă refuzau să vadă „binefacerile” Brexitului. Michael Gove, unul dintre liderii conservatori, declara ritos la un moment dat că poporul s-a cam săturat de experţi. Prin urmare, aceştia au fost înlăturaţi sistematic din partid sau traşi pe linie moartă: figuri marcante şi specialişti veritabili ai partidului precum Philip Hammond, Rory Stuart sau Kenneth Clarke au fost pur şi simplu arunncaţi la gunoi pentru că nu cântau în corul celor ce-i aduceau osanale lui Boris. Singurele criterii de selecţie în guvernele lui Boris şi al lui Liz au fost obedienţa absolută faţă lider şi poziţia publică faţă de Brexit: cea mai mică nuanţă de îndoială faţă de calităţile liderului şi faţă de „avantajele” Brexitului te excludea ca fiind trădător, fals prieten şi elitist, deci „duşman al poporului” (sintagma de sorginte stalinistă chiar a fost frecvent folosită în presa tabloidă).

Problema e că noua „elită”, epurată sistematic pe baza acestor criterii care n-aveau nimic de-a face cu buna guvernare, a adus în guvern o adunătură de Dăncile şi Ciuci, nişte mediocri incurabili şi incapabili să asculte alte puncte de vedere, să-şi asume responsabilitatea propriilor decizii sau să aibă o minimă coerenţă în actul guvernării. Liz Truss însăşi a fost selectată pentru a candida la şefia partidului pe baza acestui criteriu: era neconflictuală (la fel ca, odinioară, Viorica Dăncilă sau, mai recent, Nicolae Ciucă al nostru), devotată trup şi suflet Brexitului şi supusă celor care conduc din umbră partidul, adică Jacob Rees-Mogg, Michael Gove, Iain Duncan Smith şi alţii din diverse grupuri de interese de extrema dreaptă. Mandatul ei nu a fost vreo aberaţie genetică, vreo excepţie de la regulă, ci expresia însăşi a ceea ce a devenit Partidul Conservator. 

Ce şanse are Boris să revină pe scena politică?

O dată cu demisia lui Truss, competiţia pentru conducerea conservatorilor s-a redeschis. Deşi, în primele ore de după anunţul premierului, Rishi Sunak, fostul ei contracandidat, era dat ca succesor aproape sigur, ulterior s-a constatat că acesta s-ar putea să aibă, din nou, o opoziţie straşnică. Parlamentarii conservatori, cei care l-au şi debarcat pe Boris, îl preferă în continuare pe Rishi, dar alegerea finală nu le aparţine lor, ci membrilor din organizaţiile de bază din ţară, care, potrivit sondajelor, îl vor pe Boris înapoi ca lider în proporţie de peste 50%. Mai mult, joi seara, presa şi tabloidele conservatoare s-au reactivat, făcând apel la Boris, actualmnte aflat în vacanţă în Caraibe, să vină înapoi pentru a prelua din nou frâiele partidului şi guvernarea. Deşi mandatul acestuia a fost marcat de un declin economic grav, de decizii controversate în timpul pandemiei, de acuzaţii de pedofilie în interiorul guvernului, de comportamemte imorale ale staffului guvernamental, simplii membri de partid nu şi-au pierdut loialitatea faţă de el. Într-atât a ajuns Brexitul un cult printre conservatori, încât Boris este identificat cu el în chip organic, iar eliminarea lui a fost percepută ca un act de trădare de către parlamentari a idealului conservator suprem. Totuşi, pentru ca numele lui să ajungă pe buletinele de vot, el trebuie să obţină semnături de la cel puţin 100 de parlamentari conservatori, număr pe care, deocamdată, e greu de presupus că-l poate atinge. Nu este imposibil însă: chiar şi parlamentarii care-l urăsc ştiu că, oricine altcineva ar veni la şefia partidului, ar avea, în scurt timp, aceeaşi soartă ca Liz Truss, ceea ce ar duce, inevitabil, la alegeri anticipate şi, cum partidul stă foarte rău în sondaje la nivel naţional, asta ar însemna o victorie zdrobitoare a laburiştilor. Dar chiar şi Boris reales ca preşedinte ar trebui, mai devreme sau mai târziu, să convoace alegeri întrucât el şi-a pierdut primul mandat şi nu mai are legitimitate în faţa elctoratului britanic. Totuşi, cu Boris la cârma, partidul va obţine cu siguranţă mai multe voturi decât cu Rishi, iar astfel dezastrul electoral iminent al conservatorilor ar putea fi evitat.

Personal, consider că, după 12 ani la guvernare, timp în care aproape au ruinat Marea Britanie din cauza luptelor lor interne şi a Brexitului, e timpul ca conservatorii să facă un pas în spate. Laburiştii nu sunt nici ei cu mult mai breji, dar Keir Starmer, liderul lor, e un politician foarte bun, iar garnitura de politicieni de care e înconjurat, oameni cu vederi în general moderate, s-ar descurca mult mai bine decat orice ministru pe care-l poate da Partidul Conservator în alcătuirea lui actuală. Totuşi, dacă conservatorii rămân la guvernare, atunci e de preferat Boris măcar şi numai pentru că, în războiul cu Rusia, a fost singurul lider european din Occident care a avut curajul să-şi asume poziţia corectă în raport cu sălbăticia şi barbaria de la Kremlin.