Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

De patru ani, studiez periculoasa grupă de sânge C. C vine de la Complice

Stocuri de sânge în Irlanda

Priviți această imagine. Irlanda știe că mai are rezerve de sânge din grupele B cu RH Negativ și 0 Negativ suficiente numai pentru 5 zile. 

Vă îndemn să tastați în motoarele de căutare sintagma criză de sânge. Veți găsi în Google peste 2.350.000 de rezultate. S-a scris despre acest subiect în ultimele decenii atât de des, încât a devenit o non-știre pentru șefii de redacții, iar pentru cititori o informație pe care o ignori. Ai auzit despre ea în fiecare zi, că nu-ți mai sare în ochi.

Trasabilitate - un cuvânt sec, neprietenos, pe care nu-l întâlnești în fiecare zi pe buzele celor cu care stai de vorbă și în niciun caz de două milioane de ori ca rezultate în motoarele Google. Este un termen de specialitate definind o procedură care - odată introdusă în sistemul medical - ar fi unul din cei mai mari dușmani ai corupției.

Trasabilitate= Posibilitate de identificare și urmărire a unui aliment sau substanțe incorporate într-un aliment pe parcursul tuturor etapelor (producție, prelucrare și distribuție) în scopul asigurării unui nivel înalt de protecție a sănătății consumatorilor (sursa: DEX).

Studiez acest fenomen de mai bine de patru ani. Am constatat că în multe cazuri e mai curând e o problemă de conștiință, omenie și management - mai ales în rândul unora dintre oamenii sistemului. Și pentru că toate acestea trebuie să poarte un nume într-un domeniu opac, cât mai abstract, cu cauze complexe și greu de explicat, cu efecte zilnice și soluții imposibil de găsit, i s-a spus criză de sânge

Criza de sânge este această pălărie perfectă sub care toți cei care se adăpostesc nu poartă nume și prenume, nu sunt responsabili, nu știu, nu cunosc, dar depinzi de ei. Vinovatul - dacă încerci să-l găsești - este românul lipsit de compasiune, căruia nu-i pasă de semenii săi și nu se duce să doneze. Dar de câți români ar fi nevoie ar fi nevoie în fiecare zi, la nivel național, ca să nu mai fie criză? E o cifră pe care nu o poți obține.

Avem ecuația următoare: criză de sânge + criză de omenie + criză de management - (minus) trasabilitate = pacienți și medici cărora li se amână sau care îșî amână intervențiile, minciună, dezinformare, corupție.

În micile universuri din spitalele românești, sute de oameni trăiesc întâmplări zilnice absurde: te internezi sperând că te operează și apoi trebuie să-ți suni familia, prietenii și cunoștințele să meargă să doneze și să vină cu dovezi. Ți se spune că nu există sânge compatibil și că trebuie să aștepți. Când rudele merg la centrul de transfuzii li se spune că nimeni nu a cerut sânge pentru pacient. Când se face rost de sânge, simți că trebuie să fii recunoscător celor care l-au produs. Nereferindu-mă la cazurile de urgență cu pierderi masive de sânge, în unele spitale din România, pungile (unitățile) se dau preferențial, după criterii subiective și neclare. Există angajați (nu puțini) care susțin că primește cel care are pile la doamna care păzește frigiderul spitalului.

O întâmplare relevantă mi-a fost relatată de mai mulți oameni din circuit: pacienții sună la centrele de transfuzii să întrebe cât costă o pungă de sânge, gândindu-se că dacă vor cumpăra direct de la sursă vor ieși mai ieftin.

În unele spitale, cei responsabili cer mai multe pungi decât numărul de care au nevoie, creând - în unele cazuri (nu puține) - o criză artificială. Pentru că spitalul X cere și primește mai mult decât are necesarul real, spitalul Y primește mai puțin. Cât sânge se aruncă la gunoi în România? Cât se recupereză din cel nefolosit și care este încă în termenul de garanție? Cine este de vină pentru aceste situații, care este proporția fenomenului, ce are de câștigat cel căruia această criză îi servește pentru a abuza de poziția pe care o are? 

O situație întreținută de 27 de ani de mulți oameni din sistem. Dacă vrei să afli care este nevoia la nivel național, obținerea informației este misiune aproape imposibilă. Dacă vrei să afli cât s-a adunat și consumat într-o singură zi în toate unitățile spitalicești din România, câte pungi, din ce grupe, iarăși, acestea sunt niște informații îmbrăcate în straturi groase de ceață. 

Criza perfectă pentru corupția perfectă: este continuă, nu se știe cât se adună, de unde se adună, din ce grupe, cât este viabil, unde se duce, pe ce traseu, cine îl consumă, cât se consumă și pe ce criterii se alocă medicilor/ pacienților. Este cert faptul că există și lipsuri în multe momente, pe anumite grupe, pe anumite produse de sânge, însă amploarea reală a fenomenului este mai mică decât ne-am obișnuit să știm. În plus- e ca în medicină. Trebuie să știi care este diagnosticul și să izolezi problema pentru a găsi tratamentul potrivit. Or noi nu știm în ce constă, exact, această criză care nu a fost niciodată definită, ca să știm cum anume o combatem.

Trasabilitatea este acel procedeu care permite un control extrem de strict. Etichetă cu un cod de bare unic pe fiecare pungă de sânge înregistrată în sistem la centrele de transfuzii din București și din județe, scanarea etichetei la ieșirea din centre, scanarea aceleiași etichete la intrarea în unitățile și secțiile de hematologie ale spitalelor, scanarea pungilor la ieșirea din frigidere atunci când sunt predate pentru operații. Un sistem tehnologic integrat care să permită în timp real identificarea fiecărei pungi cu sânge sau produs din sânge, drumul său, cu oră și minut de intrare și oră și minut de ieșire, identificarea operației la care a fost folosit. Se poate afla inclusiv cine sunt cei care cer mai mult decât necesar și nu folosesc stocurile, creând greutăți altor spitale, pentru că întreg circuitul ar permite verificarea stocurilor în timp real.

Câtă vreme România nu va implementa acest circuit de trasabilitate, câtă vreme tehnologia și transparența vor fi ținute la ușa centrelor de transfuzii și spitale, vom avea o criză de sânge perpetuă, mediul perfect pentru abuz. Cum nu cunoaștem dimensiunea reală a problemei, vina pică asupra întregului sistem, în care se vorbește la modul general despre criză și corupție și se permite aplicarea unor criterii subiective după care se împart pungile.

Vineri seară, la câteva ore după ce am semnalat faptul că la Institutul Clinic Fundeni din București o operație a fost amânată a treia oară și că această amânare a fost pusă pe seama crizei de sânge și lipsei de trombocite, ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu, a decis să trimită Corpul de Control pentru a verifica situația

O reacție promptă și o informație - ministerul lucrează la o nouă legislație și un nou set de proceduri pentru tot ceea ce înseamnă managementul sângelui în România. 

Incidentul de la Fundeni, bâlbele și informațiile contradictorii furnizate de Unitatea de Transfuzii Sanguine de acolo, medici și Centrul de Transfuzii (care neagă că în acest caz punctual operația a fost amânată pentru că nu a fost sânge) au stârnit revoltă pe Facebook și paginile de internet. Sunt zeci de pacienți care spun că s-au confruntat cu aceste probleme, acuză că în spatele acestui eveniment se află, de fapt, corupția generalizată. Unii vorbesc despre categorii de tarife, își povestesc experiențele. Postul național de televiziune TVR a difuzat, vineri, o știre în care este dezvăluit și cazul unui copilaș bolnav de leucemie. Donatori sosiți după apelul public al părinților au fost refuzați la donare la Unitatea de Transfuzii de Sânge de la Fundeni, acreditată să recolteze sânge. Puteți vedea știrea aici. Se impune o întrebare: dacă este criză, de ce sunt refuzați donatori aparent eligibili? E nepăsare? E interes să fie menținută? E incompetență, e management defectuos? E corupție?

Atacat fără să se aștepte, sistemul și-a activat anticorpii și și-a chemat armata la luptă: au apărut persoane din tabăra opusă, care laudă profesionalismul cadrelor medicale, deplâng condițiile în care sunt obligate să mucească- realitate pe care nu o combat- și-i atacă extrem de dur pe cei care ridică existența unor situații grave de abuz sau neglijență. Ne uităm în direcția greșită, iar acuzarea în bloc a întregului corp medical, generalizarea sunt marii dușmani ai identificării problemelor și soluțiilor.

În tabăra celor care neagă orbește orice tip de probleme se încearcă prezentarea unei fotografii false care seamănă extrem de mult cu cazul #Colectiv: avem de toate, există sânge din toate grupele, pacienții care au fost amânați vor fi operați luni, pentru că toate s-au rezolvat brusc. Totul decurge perfect, avem și profesionalism, și omenie, și aparatura, și pregătire. Le mulțumim cadrelor medicale pentru eforturi, nimeni nu duce lipsă de nimic. Pacienții noștri sunt tratați ca afară, excelența este atributul sistemului medical românesc.

Situația aduce izbitor cu imaginile din primele zile de după #Colectiv, când ministrul de la acea vreme, Nicolae Bănicioiu, ne asigura, flancat de secretarii de stat, că pacienții aveau tot ce le trebuia, în condiții perfecte, exact ca în Germania. Simpla privire a știrilor din noaptea tragediei, cu arșii transportați pe tărgi pe holurile spitalelor printre oamenii îmbrăcați ca pe stradă ar fi trebuit să ne dea de gândit: lipsă gravă de proceduri, pacienți morți din cauza infecțiilor intraspitalicești, duși în ultimul moment la spitalele de afară, adevărate bombe bacteriologice. 

Cei care au luat contact cu Institutul Clinic Fundeni și au fost loviți de adevărul crunt de acolo poartă și acum traumele condițiilor „perfecte”: în urmă cu câțiva ani, m-a prins seara prin curte și am fost atacat de câinii comunitari ai spitalului. Mi-a fost aproape imposibil să mă orientez, lipseau însemnele, săgețile care să te ghideze la o singură privire spre secțiile unde ai nevoie de îngrijire. Se moare la vedere, se stă la coadă peste tot pe holuri, se bolește, se vorbește despre bani la tot pasul în sume amețitoare. Pentru a avea adevărata imagine asupra situației, probabil că reprezentanții Corpului de Control ar trebui să se interneze incognito și să petreacă acolo o săptămână, să aștepte liftul zâteva zeci de minute, împreună cu oameni care nu se pot deplasa. Să treacă prin una din zilelele acelea în care toată lumea țipă la tine, pacientul bolnav și dezorientat. Sau să experimenteze marea întâlnire cu șefa de cabinet a unui șef de secție, care urlă isteric, împarte și desparte și toată lumea îi știe de frică. Ea este sfântul care te mănâncă până la Dumnezeu.

Este foarte important de precizat că situația nu este generală, că mizerie nu este absolut peste tot, că nu toți cer sau primesc bani. Există medici extraordinari care-și fac treaba cu pasiune chiar și în mediu extrem de dificil, așa cum sunt asistente și infirmiere care îngrijesc sute de bolnavi pe tură fără să aștepte nimic de la nimeni, făcând cinste meseriei pe care o au. 

Sunt însă extrem de multe de corectat, iar răul, din păcate, te lovește mai violent. 

Fiecare zi de cazare a unui pacient într-un spital mare costă aproximativ 300-350 de lei. Dacă o operație este amânată 5 zile din cauze care nu țin de starea medicală a pacientului care ar face intervenția inoportună (riscuri, infecții, parametri dezechilibrați în urma analizelor) statul risipește 1500 de lei. Dacă pe săptămână într-un spital sunt amânați de la operație 5 pacienți care stau internați de 5 zile, rezultă, la nivel național, sume amețitoare. Bani care ar putea fi folosiți pentru dotări, pentru plata decentă a medicilor, asistentelor și infirmierelor. 

În statele cu sisteme medicale bine puse la punct, cazurile mari – chiar și cancerele- sunt operate în maxim 2 zile de la internarea în chirurgie, însă acestea beneficiază anterior de explorările necesare intervenției într-un regim ambulator eficient; totul- de la sânge până la locul în salon sau in terapie intensivă, aparatură sau orice presupune intervenția- este bine stabilit și pregătit corect pentru ziua operației; anesteziștii și doctorii în general sunt plătiți pe intervenție sau măcar pe oră, astfel încăt se operează și după amiază. Totul este concertat tocmai în ideea de a nu aduce un plus de amânări și implicit de cheltuieli. Alți pacienți sunt programați și operați (intervenții mici și medii) în regim de spitalizare de zi. Dar și acest fapt presupune un serviciu ambulator de stat perfect funcțional, în care pacientul este consultat în prealabil pe bază de programare de către chirurg, anestezist, cardiolog, pneumolog sau de cine mai este nevoie, într-o singură zi. În acest fel, pacientul nu va bate la ușa cabinetelor private pentru o ecografie cardiacă, spre exemplu, deoarece în ambulatorul spitalului (supraaglomerat și mai ales dotat insuficient) ar beneficia de ea peste prea multe zile, nu va începe o aventură în care caută disperat, necunoscător și neajutorat o consultație la un medic de o anumită specialitate cu al cărei rezultat să se ducă direct la internare. În consecință, nu va sta în spital un număr de zile în plus până i se fac investigațiile-internat fiind. Același pacient este preluat după externare de către medicul de familie într-un mod la fel de eficient. 

Se economisesc timpul și banii, se scade riscul infecțiilor intraspitalicești, starea psihică a bolnavilor este cu mult mai bună în mijlocul familiei. 

Lipsa transparenței, respingerea tehnologiei, delăsarea, corupția clasei politice, cei aproape 30 de miniștri pe care i-a avut România la Sănătate - toate își arată astăzi roadele. Nu avem niciun spital modern la standardele europene, cadrele medicale au plecat afară, cei rămași se luptă în fiecare zi ca să-și salveze pacienții. E corupție, este o atitudine greșită față de bolnavi. Este, de asemenea, o atitudine greșită a unora dintre pacienți în relația cu cadrele medicale - unii sunt violenți, alții cer imposibilul.

În cazul crizei de sânge, o investiție în circuitul de trasabilitate al pungilor, de la recoltare până la folosirea pentru o operație - ar aduce economii nebănuite în sistem. În urmă cu un an, înainte de tragedia #Colectiv, sistemul de transfuzii din România ar fi trebuit să aibă o soluție tehnologică națională care să unescă toate bazele de date din toate județele și care să digitalizeze administrarea. Întreaga lucrare a fost câștigată de o firmă, în urma unei licitații. Ministerul Sănătății, Institutul Național de Hematologie, Centrul de Transfuzii București, centrele de transfuzii din România trebuie să iasă public, să spună în ce stadiu este proiectul dacă a fost inaugurat, dacă este folosit, dacă a fost recepționat la cheie. 

În ceea ce privește digitalizarea sistemului - Ministerul Sănătății a anunțat implementarea dosarului electronic de sănătate al pacientului. Teoretic, acesta ar trebui să cuprindă întreg istoricul unui bolnav, de la grupa de sânge la alergiile pe care le are. Dacă va funcționa, este un nou pas în lupta cu bezna din sistem, încă o lovitură aplicată risipei și corupției.

„The day we give in is the day we die” - este versul pe care l-au cântat și l-au pus pe pancarte manifestanții după tragedia din #Colectiv. 

Fiecare pacient care tace și acceptă condițiile murdare în care este tratat, fiecare medic care trece indiferent pe lângă toaleta murdară de pe holul secției, fiecare cadru medical care nu semnalează condițiile în care muncește, lipsa aparaturii și a consumabilelor - se transformă în complice al unui sistem criminal. 

Lupta cu vechile metehne, abuzurile, corupția trebuie dusă de fiecare cetățean, de fiecare angajat. Iar presiunea - una corectă, calmă, non-violentă, bazată pe documente, cereri scrise cu număr de înregistrare -  trebuie să vină de jos în sus. Pacienții trebuie să-și ceară drepturile explicit, cu legea în mână, solicitându-le politicienilor și guvernanților să respecte Constituția României, în speță CAPITOLUL II, ARTICOLUL 34 din Drepturile şi libertăţile fundamentale, care prevede Dreptul la ocrotirea sănătăţii: 

(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.

(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.

Celor care și-au pierdut optimismul și spun că România nu are nicio șansă, le ofer imaginea de mai jos. 

Ei sunt viitorii medici din spitalele noastre- dacă statul român va reuși să-i țină aici. Fotografia este făcută în Holul de Onoare al Universității de Medicină Carol Davila, acolo unde, de 10 ani, Societatea Studenților în Medicină organizează una din cele mai mari acțiuni de încurajare a donării de sânge

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Excelent articol. Sa sustinem demersurile, oameni buni!
    • Like 0
  • Majoritatea problemelor din sanatate, cat si cele din mai toate domeniile de activitate din Romania, aparitin de organizare, indrumare si control. Vreau sa va spun ca sunt tarii, companii semnificative la nivel global, Ford de exemplu cu vreo noua ani in urma, care au avut situatii, mult asemanatoare. Domnul Alex Livadaru a identificat corect si impartial cauzele. Posibilitatea de rezolvare sta in faptul ca democratia functionala este perfect compatibila cu rigoarea, disciplina, corectitundinea, profesonalismul. Este evident ca tarisoara noastra are multe frane ,,eficiente,, care fac ca motorasele care o tracteaza sa aibe randamente scazute. Se constata scaderea continua a gradului de responsabilitate, cvasiabsenta reactiilor energice din partea celor care au parghiile formale de actiune.
    • Like 0
  • Asa este, in strainatate cred ca numar pe degetele de la o mana numarul de pacienti pe care i-am vazut amanati din lipsa de sange - si se intampla sa fie maxim 1 zi, pentru grupele cele mai rare. Punerea la dispozitia populatiei a informatiei stocurilor de sange si trasabilitatea acestora sunt obligatorii ! Totul ar trebui sa fie pus pe un site unic care sa includa si datele pentru fiecare centru regional. Iar in cazuri de dezastre, stocurile si criteriile de indeplinit pentru donatori sa fie afisate si pe cateva panouri electronice de informare publica pentru a veni si mai aproape de cetatean ca sa il stimuleze sa doneze. Cat despre ambulatoriile de stat, si aici am putea avea niste solutii destul de simple zic eu : infiintarea de consortii spitalicesti astfel incat, daca pacientul are nevoie de o investigatie pe care nu o poate avea in spitalul X la care va fi operat, atunci sa aiba optiunea formalizata de a merge la unul din partenerii de stat sau la oricare alt privat daca doreste, fiecare entitate cu tariful ei. Astfel, daca vreau sa ma operez la genunchi la Spitalul de Recuperare dar am nevoie de o scintigrafie pulmonara pentru ca am facut un TEP acum ceva vreme, atunci sa am optiunea formala de a o face la SCJU (obligatoriu 1 optiune in spital public) sau la privatul Y din consortiu - ambele sa respecte obligatoriu un standard. Se poate face si pentru cei spitalizati prin transport medicalizat. Fiecare astfel de consortiu ar putea astfel asigura toate investigatiile necesare interventiei care tot in cadrul lor se desfasoara. Medicul consemneaza ca a informat pacientul despre avantajele si dezavantajele fiecarui furnizor de investigatii - astfel, recomandarea catre un privat nu va mai fi abuziva, iar statul si privatul se vor concura pentru pacient. [Din nou, si aici, daca am reglementa statutul medicului ca fiind un prestator de servicii strict catre pacient, atunci nu ar mai exista presiunea casei de asigurari care sa spuna ca s-a depasit contractul cu casa si nu mai decontam CTuri la stat si deci iti trimiti pacientul la un alt spital de stat care nu a depasit contractul, sau la un privat, sau faceti investigatia in paguba - deci nimeni si nimic nu va mai constrange pacientul sa se duca la privat]
    • Like 1
  • Criza de sânge este o metaforă pentru lumea în care trăim. Sângele reprezintă resursa vitală. Cine controlează sângele controlează viața. Aceeași paradigmă se regăsește la nivel de societate: cine controlează resursele controlează viața. Problema de fond pe care trebuie să o rezolvăm este următoarea : Cum construim un sistem care face imposibilă deturnarea resurselor publice conform intereselor personale?
    • Like 2


Îți recomandăm

Olguța Totolici

Despre soția lui Dan Barna opinia publică a aflat relativ recent, în momentul în care candidatul la președinție și-a făcut publică averea, iar în dreptul soției câștigurile erau „ascunse”, ca urmare a unei clauze de confidențialitate semnate cu firma la care aceasta lucrează. Intrigată, am dorit să o cunosc pe doamna în discuție, ca să aflu direct de la sursă cine e și „câte parale face”.

Citește mai mult

Marius Manole/Foto: Alexandra Pandrea

„Cred că aș pleca de la educarea profesorilor, de la a-i face ei să înțeleagă că sunt foarte importanți și că trebuie să aplice o altă metodă, nu pe cea pe care o știm noi de demult, cu rigla peste mână, cu învățatul cuvânt cu cuvânt din carte, cu învățatul comentariilor”, spune actorul Marius Manole. (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult