Venise din orașul lui uitat de lume abia trăgându-și sufletul. Ca să ajungă la București, s-a trezit de dimineață, s-a bărbierit, și-a pus haine bune, de drum lung, și a plecat la gară. După Mersul trenurilor, trebuia să ajungă în Capitala țării lui în patru ore jumate. A ajuns în vreo opt: Trenul de București? Are 120 de minute întârziere... Dar recuperează. N-a recuperat.
Înainte să ajungă vorbise la telefon cu profesorul, pentru că nu știa dacă „are rost sau nu să mai vină”.
- Domnu doctor, dar nu vă supărați dacă vă întreb și eu ceva?...
- Nu mă supăr, întrebați orice...
- Pe mine cât mă costă?
- Sunteți asigurat? Atunci nu vă costă nimic.
Fusese și la alți doctori înainte. Întrebase și alți pacienți în situația lui cât au dat. S-a dus și la o clinică privată, unde era cât pe ce să i se oprească inima de tot când i-au spus suma. Stătea în fața ușii, mai mult mort decât viu:
- Ar trebui să-mi vând un rinichi ca să-mi pot plăti inima...
Când ajungi într-un necaz, uiți de boală, de caniculă, de întârzierile CFR, de taximetriștii bucureșteni de la Gara de Nord care vor să te jumulească. Singurul gând care nu-ți dă pace este „cât se dă”.
Ca pacient în România, înveți rapid să te loghezi la mercurialul neoficial al atențiilor din spital: cât îi dai asistentei, anestezistului, medicilor, profesorului. Dacă a ajuns înaintea ta, colegul de salon este o sursă prețioasă de informații. Dar ce te faci dacă ești singur?
- Domnu doctor, eu vă mai întreb o dată, cât mă costă?
- Nu v-am spus și la telefon, când m-ați întrebat prima dată? Ce credeți că s-a schimbat? Nu vă costă nimic.
Atunci l-a înțepat în inimă. Ori n-o avea de gând să-l opereze cum trebuie, ori o vrea mult, s-a gândit.
L-a operat cum trebuie. A stat trei zile la terapie intensivă, apoi a fost mutat în salon. Un salon curat, cu televizor, cu baie. Mâncare ca de spital, fără gust. Toată lumea săritoare și atentă. La vizite, profesorul i-a vorbit respectuos, i-a explicat, a făcut glume cu el, l-a tratat ca pe o ființă umană. Și nu doar pe el, ci și pe ceilalți pacienți. A observat că, în mod ciudat, asistentele și rezidenții i se adresau doctorului pe numele mic. Acest om mare nu trata pe nimeni de sus și, cu atât mai puțin, pe pacienți.
Ultima dată, la 10 zile după internare, profesorul l-a bătut pe piept, de încurajare:
- Gata, domnu..., ce mai căutați aici? Plecați acasă...
„Și-are dom' doctor o lăboanță...”, râde. „Dar nu m-a durut deloc, deși sunt tăiat pe tot pieptul”.
A vrut să-i dea ceva simbolic, o sticlă de vin și o carte, dar s-a descurajat când a aflat că profesorul a dat-o afară pe nevasta unui coleg de salon care încercase să-i lase ceva pe birou.
Și-a plecat acasă, tot cu trenul, nu înainte de a mă ruga să scriu ceva frumos „pe internet” în semn de mulțumire pentru „domnul profesor”. „Măcar atât, la cât de frumos s-a purtat cu mine. Și nu mi-a luat nimic”, îmi spune, în timp ce-și pune neîncrezător mâna pe piept, parcă să se asigure că inima e la locul ei.
PS. Personajele acestei întâmplări sunt reale și povestea s-a desfășurat într-unul din marile spitale din București. Orice asemănare cu situații și oameni pe care-i cunoaștem nu e deloc întâmplătoare. Riscul de a ajunge într-un spital este foarte mare, cu toții am fost în situația aceasta. Șansa de a da peste oameni adevărați... ei, bine, este copleșitoare. Când ești în suferință și deci extrem de vulnerabil, toate speranțele tale se leagă de o întâlnire fericită. Poți să întâlnești un doctor bun, care să te repare fizic. Dar să întâlnești și un om bun, care să te facă bine psihic, care să te încurajeze și care să te trateze cu respect, asta îți poate reda încrederea în oameni și, mai ales, în tine.
Aceasta nu este o pledoarie pentru sistemul sanitar din România, pentru medici și pentru asistente. Din păcate, putem da cu toții nenumărate exemple de lipsă de umanitate și de corupție în spitalele noastre. Este doar relatarea brută a unei povești spusă de un om care a venit la București încovoiat și care a plecat acasă cu demnitate.
N-o să vă dau numele profesorului, deși omul mi l-a spus. Nu știe că este eroul acestui pacient și, probabil, nici nu-și dorește să i se aducă omagii publice. Și pentru că orice erou în România este invidiat, batjocorit și terfelit în secunda doi, n-o să-l deranjăm pe domnul doctor decât cu un mulțumesc discret.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Parca-i prea frumos.Partea cu tenul o recunosc dar de a doua parte parca nu mi vine sa cred.
Ar fi fost bine de dat numele doctorului pentru alti eventuali pacienti necajiti.
Dar la nevoie ne adresam autorului.
Oricum un mare LIKE pentru domnul doctor si un la fel de mare MULTUMESC pentru ca exista.
Aproape de neimaginat in ultimii 26 de ani in aceasta tara.
Astazi spunem multumim domnule/doamna doctor dar multumirile ar trebui sa mearga in continuare:... domnule profesor, multumim..., multumim..., mult. vecine si astfel se creaza acea coeziune intre oameni, acea unitate necesara unei comunitati pentru a prospera impreuna.
Ce pacat insa, pentru a fi context romanesc, ca grimasele cu care fetele ne sunt aproape impietrite, arareori se destind in mod real...