Foto: Guliver Getty Images
Când merg să-mi iau un covrig o bătrâna sărmană în haine ponosite rezemată de geamul prăvăliei, un pic mai departe de tejghea, așteaptă, fără să ceară, un ban sau o pâine de la cei care cumpără.
La semafor printre cunoscuții ștergători de parbrize, meserie inventată de români, se strecoară un bătrân cocoșat de bătrânețe, nebărbierit cu o sacoșă fără culoare în mână. Se oprește în dreptul fiecărei mașini, dacă se deschide geamul are noroc, apare o mână îngrijită și grăbită care-i întinde o bancnotă, dacă nu se deschide trece la următoarea mașină. Pe străzile din centrul orașului, prin colțuri mai retrase, mizerabile, stau oameni cu bărbi uriașe, năclăite și țepoase care dorm pe un maldăr de haine vechi. Au sticle de bere ieftină începute. Unii fumează și privesc pierduți oamenii grăbiți care nu-i văd.
Prin stații de autobuz, pe străzi aiurea, oameni fără vârstă aparent invizibili caută în coșuri de gunoi cu febrilitate. Când găsesc ceva interesant se bucură copilărește și dispar cu prada ca niște câini care fură un os de la măcelărie.
Sunt din ce în ce mai mulți, femei și bărbați, tineri și bătrâni, oameni fără trecut și fără viitor. Nu există în statistici, nu votează, de fapt ei nu contează. Și-au pierdut pur și simplu condiția de om. Mi-e frică de ei, dar mă simt și atras de poveștile lor. De fapt, dacă ar fi să fiu sincer, nu îmi plac deloc, îmi arată o imagine a omului, îmi arată imaginea mea dezbrăcat de conveniențele sociale. Ei sunt de fapt eu. Care este diferența dintre mine și ei? Care e diferența dintre un bogat și un cerșetor? Oricând pot schimba locurile ca în Prinț și cerșetor. Am învățat în viața că niciodată nu există niciodată.
În liceu am avut puțini prieteni, eram în perioada de afirmare, de căutare a unei identități, zbuciumul era mistuitor și nu doream să împart lucrul ăsta cu toată lumea. Câțiva colegi de liceu și câțiva vecini de la bloc. Unul dintre prietenii mei, cel mai special, era un coleg de clasă, să-i spunem Tudor.
Ne-am cunoscut mai bine la ora de sport când în timpul unui meci de baschet ne-am ciocnit mai tare și, precum doi cocoși, am sărit la bătaie. În final ne-am împrietenit, era un băiat direct fără frustrări. El juca mai bine baschet decât mine, cu toate că amândoi eram scunzi, dar eu jucam mai bine fotbal. În pauzele dintre ore încingeam un fotbal în curtea școlii, de multe ori întârziind la ora următoare spre disperarea profesorilor pentru că intram după ei în clasă. Ne lega pasiunea pentru sport, în special pentru fotbal, ascultam muzică occidentală la radio Vocea Americii, mergeam la pizza și beam câte o bere fără să știe părintii. Mergeam acasă la el, el venea la mine, ne-am cunoscut familiile, am făcut vacanțe împreună. El locuia mai bine decât mine într-un apartament superb pe fostul bulevard 1 Mai, actualmente Ion Mihalache. Tatăl lui lucra într-o funcție înaltă în minister și avea șofer cu mașină, mama lui lucra într-un institut de cercetări. În casa lui se vorbea engleza curent pe vremea aia și se cânta la vioară. Pentru mine era o familie ideală.
Tudor era foarte inteligent, în mod evident mult peste medie, pe lângă cunoștințele dobândite prin studiu avea o minte extrem de ageră. La școală defila fără probleme acolo unde noi toți ne împotmoleam, la matematică și fizică. Pe vremea aia toți învățam pe rupte, nu era chip să ne fofilăm.
Era hotărât că vom da la Politehnica, doar ne pierduserăm patru ani cu studiul la matematică și fizică. În ziua înscrierii la facultate ne-am întâlnit în fața Rectoratului, el împreună cu părintii, eu singur. Știam care sunt facultățile, care sunt mediile de intrare, care sunt facultățile mai grele, care mai ușoare. El mi-a propus să mergem la facultatea de Aeronave, era o facultate foarte grea, i-am spus că o să dau la o facultate din Regie. Ne-am despărțit, el a plecat în Polizu la Aeronave. Am intrat amândoi. Apoi drumurile noastre s-au despărțit, eu am plecat în armată, iar el a început facultatea. Am ținut legătura mai rar. Știu că prin anul trei profesorul de rezistența materialelor i-a propus să-i rămână asistent. Avea gânduri mai mari și a refuzat. În timpul facultății tatăl lui a murit, am aflat mult mai târziu. A terminat facultatea și s-a angajat la institutul de cercetări. Ne-am întâlnit întâmplător într-o pizzerie pe la Obor când mi-a spus ca la institut s-au făcut reduceri și și-a pierdut serviciul. Era cu un coleg, păreau veseli. Am aflat că și-au vândut casa din 1 Mai și s-au mutat, el cu mama lui, într-un apartament cu două camere pe Ștefan cel Mare.
Mult timp nu am mai știut nimic despre el. Am aflat peste câțiva ani că a murit și mama lui când el era plecat cu serviciul la Munchen. Lucra la Mercedes. Ne-am revăzut după câțiva ani când mi-a spus că s-a întors din străinătate și nu vrea să mai plece pentru că nu se poate adapta. L-au dat afară de la Mercedes după ce a sărit să-și bată șeful, care era un idiot după cum spunea el. Își găsise un post de cercetător, dar el era înflăcărat de afacerile pe internet, marketing online. Pentru că nu a avut bani să se întrețină a trebuit să-și vândă apartamentul din Ștefan cel Mare și și-a cumpărat o garsonieră pe Nerva Traian. O poveste urâtă cu niște cămătări care practic l-au jefuit. Tudor era schimbat, foarte agitat în primul rând, categoric în convingerile lui și părea un pic agresiv. Degeaba i-am spus că nu e bine să se aventureze, mai ales cu investiții financiare în afaceri online, degeaba i-am spus să nu se mai împrumute la cămătări, nu considera că a făcut o greșeală, avea justificări și mai ales era ferm convins că se va îmbogăți după ce va dezvolta afacerea lui pe net. Avea de gând să nu mai meargă la serviciu.
Ultima oară m-a sunat să-mi propună să-i cumpăr garsoniera din Nerva Traian care era deja amanetată la cămătări. Nu aveam atâția bani și nu am avut cum să-l ajut. Apoi a dispărut pentru vreo câțiva ani până într-o seară, anul trecut, când l-am văzut în fața magazinului Unirea, îmbrăcat jalnic, cu părul mare și nebărbierit de multă vreme. Era nervos și căuta într-un coș de gunoi răscolind sălbatic.
L-am întrebat unde stă, mi-a spus că nu are un loc anume, stă pe o bancă în parc de vreo doi ani. Se ceartă cu proprietarii unui internet cafe care nu-l mai primesc pentru că miroase. Are grave probleme medicale, nu își mai poate ține echilibrul și nu-l mai primesc nici la supermarket-ul unde obișnuia să intre să se încălzească. E permanent revoltat, nu înțelege cum a putut să ajungă în situația asta, nevasta patronului de la supermarket îl numește cerșetor. Aircraft engineer, îmi spune el cu tristețe în glas. Are nevoie de un RMN, nu știu dacă se droghează, îmi e rușine să-l întreb. Am încercat să mă întâlnesc cu el, l-am căutat prin parc, la internet cafe, n-am dat de el. Îmi mai scrie pe e-mail mesaje de nedeslușit.
Mă uit prin oraș după el, îi văd pe toți acești nefericiți care își târăsc viață într-o sacoșă ca pe o povară de care vor să scape. Sunt niște proroci ai apocalipsei.
La Universitate sau la Obor își vând cărțile din casă, au haine vechi de pe vremea lui Ceaușescu, bărbi neîngrijite, fumează nervos și beau dintr-o sticla de plastic vodcă ieftină. Privire lor este tristă, dar inteligentă, îmi imaginez că au citit toate cărțile alea pe care le vând pe caldarâm. Mi-e frică de ei, nu-mi place de ei, sunt parcă viitorul ce ne așteaptă după colț.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cu sprijinul familiei în special, care tb sa conștientizeze și sa înțeleagă condiția lui psihica și sa l trateze blând ca pe un copil, cât și al prietenilor un pic cât se poate, erau/sunt șanse sa fie adus într o stare mai buna. Deși mult mai greu decât dacă nu se ajungea asa departe.
Ca idee, probabil șeful lui idiot nu era chiar asa idiot, ci doar Tudor n a știut sa înțeleagă și sa comunice cu el. Sigur, nici șeful nu și-a dat seama ca e autist și nu l a tratat ca atare, ci ca pe orice alt adult funcțional.
Poate îl puteți găsi și spriji cu o locuință provizorie undeva o paza, reparații mici strâns gunoi etc.
Persoana nu refuza ajutorul pentru ca se crede prea desteapta sau deasupra tuturor, ci pentru ca 1) ii e rusine; 2) a uitat cum arata normalitatea; 3)respectul fata de sine e atat de scazut incat nu mai crede ca poate fi ajutata; 4) nu mai are incredere in nimeni.
Va raspund cu un pic de pasiune pentru ca eu sufar de depresie clinica de multa vreme; daca nu as fi vazut cum arata simptomele inainte sa mi se intample mie (am avut membri de familie apropiati care au suferit sau sufera de depresie), nu m-as fi dus la medic, si nu as fi pe linia de plutire daca nu m-as fi dus.
Primul lucru pe care il face depresivul este ca se izoleaza, de tot si toate. Cu cat e mai educat/inteligent, cu atat ii iese mai bine. Asta nu inseamna ca e egocentric sau mizantrop, inseamna ca resimte contactul uman ca pe o tortura, atata vreme cat el nu se suporta nici pe sine. In afara de greselile reale pe care le-a comis (ca nu-i nici un om fara de pacat), incepe sa sape ca sa gaseasca altele, si daca nu le gaseste, le inventeaza. Nimic nu il mai bucura, nimic nu il mai face sa se simta bine. Se simte vinovat. Nu e capabil sa faca planuri (Ce mai conteaza, oricum o sa mor maine, unde-i programul treuirilor...), sau ia decizii stupide de moment.
Cauzalitatea dumneavoastra este deci gresita - egocentricii reali (narcisistii) nu se intalnesc cu depresia in viata lor, pentru ca nu se invinuiesc pe sine; invinuiesc mereu pe altcineva.
Daca in viata dumneavoastra exista cineva cu probleme de depresie care va refuza ajutorul, va rog sa nu credeti ca o face pentru ca se crede deasupra dumneavoastra si va desconsidera. Persoana respectiva doreste, probabil, sa fie lasata in pace - in mod gresit, dar daca se afla intr-o faza acuta, insistenta nu ajuta.
V-o spun din proprie experienta; le-am spus unor oameni dragi multe lucruri dureroase pentru ei numai ca sa ii fac sa ma lasa sa fiu singura cu durerea mea.
Din fericire, pentru ca m-am cautat, persoanele din jurul meu stiau care e diagnosticul, stiau ca nu vreau in mod real sa jignesc, si ma lasau singura cu cuvintele magice - OK, o sa fie bine, ma suni cand vrei sa vorbesti, sunt aici oricand.
Dupa circumstantele descrise, Tudor a suferit o cadere psihica acuta in Germania, care s-a cronicizat la intoarcerea din tara; poate avea un dezechilibru nediagnosticat de mult, si moartea mamei a fost declansatorul.
Fara ajutor adecvat (medicamentatie, consiliere), o familie iubitoare si prieteni apropiati, nu se prea scoala nimeni singur din chestia asta...Mai ales ca in astfel de situatii, noi romanii ne cam auto-tratam cu alcool, si nu mergem la medic.
Nici in vest nu e usor sa gasesti ajutor pentru o asemenea cadere. In Romania cred ca este imposibil.
Avem un numar infim de locuri la dezalcoolizare/dezintoxicare la stat, care de obicei sunt ocupate de persoane care mai au inca pe cineva pe langa ei. Nu ma refer (numai) la bani, ma refer la cineva care inca ii mai iubeste si lupta pentru ei.
In privat, costa de rupe, si nici acolo nu sunt prea multe locuri.
De asemenea, nu exista adaposturi; BOR, sa ma ierte Dumnezeu, ar trebui sa fie prima institutie preocupata de asa ceva, dar...Mai bine o catedrala, decat o suta de adaposturi pentru oamenii strazii, macar daca ar avea fiecare douazeci de paturi, trei-patru infirmiere, si patru toalete si dusuri decente. Construim cu nemiluita biserici, dar case de copii, adaposturi pentru femei agresate sau oamenii strazii, ba. Halal mantuire...
N-am nimic cu biserica sau cu ortodoxia, dar ma uit in jur: am locuit aproape zece ani in Marea Britanie, si acum locuiesc in Germania. Sunt si acolo multi amarati, dar fiecare biserica/bisericuta are doua-trei locuri acolo pentru ei - macar sa doarma cu un acoperis deasupra capului, chit ca fug a doua zi. E un nivel de implicare sociala a bisericii (nu vorbesc despre confesiune) care macar incearca sa zgarie suprafata. La noi, nimic.
Cat despre stat, numai de bine. Spitale, nu, adaposturi, nu - numai politistul de sector care ii prinde pe oamenii astia amarati si ii usuie, macar sa nu fie pe strada lor.
Mult hulitele ONG-uri nu au ce sa faca. Pot sa aiba bani cu lopata, dar daca nu au unde sa ii duca pe oamenii acestia, undeva unde sa fie in siguranta, poate undeva unde or sa fie sa fie ajutati sa isi adune cioburile vietii, e degeaba.
Nu sunt tipul de persoana care crede ca statul tre' sa dea, sau biserica tre' sa dea - insa o persoana ca Tudor (si sunt multi ca el) nu poate fi tratata/ajutata de indivizi particulari, oricat de bine intentionati ar fi ei. Ar fi usor sa ne uitam mai sus si sa spunem: bine, de ce nu la-ai chemat la tine, sa-si faca un dus, sa manance ceva cald...Nu merge asa.