Unde sunt cei ce nu mai sunt

Foto: Arhiva personală

În 1996 am fost repartizat, printr-o ultimă șansă, pentru că după Revoluție repartițiile au dispărut, la Atelierele CFR de Reparat Vagoane din Turda. Eram 180 de salariați care reparau vagoane normale, dar și vagoanele de cale îngustă ale celebrei Mocănițe Turda - Abrud. Atelierele au apărut odată cu Mocănița în perioada Imperiului austro-ungar, după cum puteai vedea pe cupoanele de șină ale trenului de cale îngustă. Condițiile erau aceleași cu cele de la înființarea atelierului. Pe vremea comunismului se aduseseră câteva mașini de prelucrat prin așchiere, strunguri universale Ranghet, freze, strungul de roți. Aveam un atelier pentru reparat vagoane normale, dar și o linie, linia 7-a, unde reparam vagoanele detașate din tren. Reparam defecte curente și defecte accidentale la vagoanele normale, iar la cele de cale îngustă făceam revizii periodice și chiar reparații capitale. 

Într-o ultimă încercare eroică de a salva traficul de pe linia îngustă, am transformat câteva vagoane platformă în vagoane turistice și am realizat chiar dintr-un vagon de clasa I un vagon bucătărie cu restaurant. Am sperat, am așteptat și, în final, linia îngustă a fost închisă. Nu era rentabilă. Eu personal m-am înscris în asociații de salvare a Mocăniței, am scris la ziarele locale, am vorbit la radioul și la televiziunea locală. În final, am eșuat în mod lamentabil. 

Aveam atelier de tâmplărie cu abric si circular, o mică sculărie, rotărie, chiar și o forjă. Birourile erau încălzite cu sobe cu gaz. Dimineața îmi încălzeam plăcintele cu varză pe sobă. Atelierele erau încălzite cu godine pe lemne. Sala de mese era mică, oamenii mâncau din sufertașe în doua serii. Vestiarele erau înghesuite, dușurile comune.

Lângă atelier era depoul de locomotive, locomotive cu aburi. Seara ieșeau mecanicii care meșteriseră toată ziua la cazane plini de funingine ca niște mineri.

După primul an de stagiatură, timp în care am colindat alte unități CFR: atelierele Grivița Roșie, uzina de vagoane de la Arad, triajul de la Coslariu, regulatorul de circulație de la Cluj, mi-am dat examenul de inginer definitiv la București și am fost confirmat pe funcția de mecanic șef al atelierului.

Condițiile de muncă era grele, oamenii erau duri. Nu glumeau mult, în general aveau glumele lor. Muncitorii bătrâni mâncau împreună, erau serioși și vorbeau puțin. Cei tineri, mai veseli, vorbeau mult și erau puși pe șotii. Sudorii erau separați, ei primeau un litru de lapte, salariu mai mare și în general se considerau deosebiți. Nea Romică sudase pentru institutul de cercetări în poziții dificile cu oglindă. Acum însă nu mai vedea bine și făcea suduri simple, aștepta pensia. Erau două tipuri de sudori, autogeni și electrici. Cei care lucrau la frână erau și ei speciali. Aveam un stand de probă a frânei făcut de noi dintr-un robinet al mecanicului pe care montasem manometre. Îi pusesem roți și făceam probe de frână pe linia de reparații.

Eu primisem o locuință de serviciu în complexul feroviar, două camere în cadrul unei foste spălătorii de vagoane. Așa că toată ziua eram în gară. Prin curtea locuinței trecea dimineața mocănița la munte și se întorcea seara. 

Iernile erau grele, gerul năpraznic, atelierele unde reparam vagoanele nu aveau acoperiș. Dacă puneai mâna pe conducta generală de aer îți rămânea lipită de metal. Oamenii se îmbrăcau gros cu șube îmblănite și căciuli imense. Arătau ca niște cosmonauți.

Șeful de atelier, care a devenit ulterior șef de secție, era un om aspru, dar drept. Lumea zicea că e nebun, eu am lucrat cu el și spun ca era doar corect. Dimineața ne vedeam în biroul lui la 6 jumate. Discutam amândoi despre ce trebuia să facem în ziua respectivă, lucruri pe termen mai lung, aprovizionare. Uneori participa și Marcel, tehnicianul nostru cu aprovizionarea. Apoi Marcel pleca în țară după piese de schimb. 

La 7 era apelul de dimineață în atelierul de sculărie. Șeful de atelier îi privea pe muncitori aspru și iscoditor. Vorbea scurt și tare. Îi întreba despre echipamentul de protecție sau utilajele din atelier. Mai făceam o mică ședință restrânsă în biroul șefului de atelier cu maiștrii, șefii de echipă, gestionarul Csaba. La final eu lucram la situațiile pentru Cluj și plecam pe teren, cel mai mult îmi plăcea sa merg la vagoane să lucrez cu muncitorii. Pauza de masă era la unu, toata lumea oprea lucrul și mergea la sala de mese. Îmi încălzeam mâncarea cu muncitorii la forja lui Vana, uneori slănină friptă în foc, unsuroasă și plină de colesterol. 

Câteodată Csaba făcea gulaș, se apuca dimineața să fiarbă carnea și legumele într-o oală imensă. Printre bonuri de consum și fișe de magazie curăța ceapă și morcovi. Mirosea dumnezeiesc.

Munca la atelier se încheia la ora trei, excepție când apăreau lucrări neprevăzute. Odată, când oamenii erau deja la dușuri, a venit un camion cu cherestea. Trebuia descărcat. Am intrat la dușuri și le-am spus că trebuie să descărcăm camionul. Un moment s-a lăsat liniștea, era deja târziu după program, apoi toți s-au îmbărbătat și au ieșit la descărcat camionul.

După muncă, oamenii mergeau la cârciumă. Erau în principal trei cârciumi, Muntenia, la Țâțuca și în Podul Gării. Mai târziu a apărut și la Barieră. Astea erau numele pe care muncitorii le dăduseră unor bombe pline de fum și miros de bocanci transpirați. Stăteam la aceeași masă, bătrânii povesteau istorii vechi ceferiste, tinerii se hârjoneau cu chelnerițele ochioase.

Când veneau sărbătorile de Paște eram bucuros, făceam Paștele de doua ori, o dată Paștele românesc și apoi Paștele unguresc sau invers în funcție de cum cădeau. Mergeam la udat fetele, de fapt am aflat că se mergea la udat colegele de serviciu și era mai degrabă o obligație. Ne așezam la masă serios, mâncam și beam pe săturate. Așa că nu puteam merge la mai mult de două, trei colege. Celelalte erau supărate a doua zi, însă nu era o tragedie.

În timp am ajuns să-l înlocuiesc pe șeful de secție când era plecat. Muncitorii veneau la mine să se învoiască, să-și ia concediu, când aveau necazuri. În felul ăsta am aflat că fiecare dintre ei avea familii, copii, părinți, soții, soți. Unii erau divorțați, mă mai trezeam cu nevestele lor pe cap să le dau pensia alimentară, alții treceau prin tragedii - unui coleg i-a murit copilul de doi ani, aveam și câțiva condamnați la locul de muncă, unul pentru viol și altul pentru tâlhărie.

Făceam petreceri împreuna de ziua ceferistului, ne strângeam cu toții la Potaissa din Turda și ne bucuram să fim acolo. Secretarul, așa îi spuneau colegii, știa să horească și să danseze. Cânta la cârciumă și în corul bisericii din satul lui. Țiganul Feri, care era sudor, cânta la vioară ceardașuri și învârtite.

Oamenii erau din zonă, moți și țopi de la munte, mocani din zona mai joasă a Apusenilor până la Turda, țărani de pe Câmpia Turzii, români și unguri, bărbați și femei, ingineri, economiști, muncitori și necalificați.

Acolo mi-am îndrăgit cu adevărat meseria. De la oamenii ăștia simpli și cinstiți, oameni dedicați și fără frustrări, bărbați cu adevărat duri și muncitori, simpli, dar onești.

În 1998 a avut loc o mare restructurare a CFR-ului. Atunci am învățat eu că de fapt restructurare înseamnă reducere de personal. Din 180 de salariați au mai rămas 90. Șeful de secție era în concediu, așa că eu m-am ocupat de restructurarea aia în atelierul de reparații. S-au dat salarii compensatorii, așa că au existat suficienți muncitori care au ales să-și depună cererea de disponibilizare din proprie inițiativă. Atunci a plecat și Marcel. Din patru ingineri am mai rămas șeful de secție și cu mine. Un moment greu și trist care avea să anunțe lucruri și mai cumplite. Au plecat toți maiștrii și mulți sudori. Maiștrii erau aproape de pensionare, iar sudorii au plecat pe platforme maritime.

Drumul vieții mele m-a făcut sa plec de la atelierul CFR de reparat vagoane din Turda după trei ani către alte zări. Tot timpul i-am purtat în gândurile mele, i-am ținut minte pe toți.

Începând cu 2000 am ajuns la Uniunea Internațională a Căilor Ferate de la Paris, trimis de CFR să discutăm Regulamentul de Schimb al Vagoanelor de Cale Ferată. Regulamentul ăsta, care există și astăzi, este un document internațional în continuă schimbare de natură tehnică. În toate ședințele mi-am adus aminte de colegii mei din atelierul CFR de reparații vagoane, de toți frânarii, strungarii, vopsitorii, tâmplarii, sudorii, de vagoanele din atelier. Când mă întorceam cu trenul în țară și se lumina de ziuă pe la Coslariu, în timp ce beam o cafea refiartă de la însoțitorul de vagon, mă gândeam oare ce-or face colegii de la atelier.

Din când în când mă mai interesam de soarta atelierului. Veștile erau din ce în ce mai proaste. Restructurarea a cuprins și CFR-ul, mulți oameni și-au pierdut locul de muncă. La un moment dat m-am dus să vizitez atelierul. Nu mai era decât Muri ăla mic - paznic. Muri ăla mic venea de la Mureșan și era ăla mic pentru că mai aveam un Muri ăla mare, chestie de înălțime. Mi-a spus cu durere în glas, domul inginer, ne-au luat strungul. Am simțit și eu cu el durerea aceea ascunsă, de parcă vorbeam de prieten comun mort.

Ultima oară când am fost nu mai era nici Muri ăla mic, atelierul era complet demolat, depoul era și el ras de pe fața pământului. Am căutat printre resturile de cărămidă locul unde era biroul meu. Doar câțiva țigani mai căutau fier vechi prin grămezile de moloz. Nici urmă de ceea ce a fost Atelierul CFR de reparații vagoane din Turda. După ce am trecut de calea ferată, la Barieră, mi-a apărut în față Vana, haideți domnul inginer să bem un deț. Era vesel, dar pe interior îl ardea o suferință.

Stau adesea și mă gândesc la vremurile trecute, la oamenii ăștia. Ce s-a ales de ei? Unde sunt ei? Am aflat ca unii au încercat să se facă taximetriști, alții au plecat în străinătate, apoi s-au întors, Borșan de la frână lucrează pe motostivuitor într-un complex comercial, Onaca secretarul a murit într-un accident nefericit la serviciu, Onaca maistrul electrician a murit după ce a dat în patima alcoolului. A murit și Vana, probabil de la alcool. Avea două fete deosebite, doctorițe amândouă. Se mândrea tot timpul cu ele.

Mă tot gândesc, unde sunt toți oamenii ăștia care au fost restructurați, sute de mii de oameni de la uzinele Republica, Vulcan, IMGB, Reșița, Hunedoara... Nu mai apar în nicio statistică, parcă i-a înghițit pământul.

Sau cum spunea Nichifor Crainic, unde sunt cei care nu mai sunt?

Poate ca răspunsul este tot într-un vers frumos:

N-a ști nimeni ca m-am dus

Numa m-or vedea ca nu-s...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp