De ce aș asculta manele?!

Nu ascult manele. Nu sunt nici fan al muzicii clasice. Și nici al muzicii populare. Muzica de petrecere de la nunți îmi taie întotdeauna cheful să fur mireasa. „Pușca și cureaua lată” (o melodie cu mare priză în mediul unde lucrez) mă deprimă ca pandemia de Covid. Iar din muzica românească actuală rețin trei-patru melodii pe an.

Dar manelele au dobândit asupra vieții sociale o influență mai mare decât orice alt gen muzical. Blamate sau apărate, cu versuri puerile, dar nu mai puerile decât ale Innei și Andreei Bălan, abundând în expresii agramate, dar nu mai stâlcite decât ale multor români cu facultăți și doctorate chiar, melodiile maneliștilor grăiesc pe sufletul celor care văd și înțeleg viața simplist și sunt printre preferatele populației autohtone. La mare, pe plajă sau în terasele din cartiere, manelele dau tonul. La onomastici, grătare și Anul Nou, la fel. Inclusiv în weekend-urile corporatiste, într-un final, pe la două-trei dimineața, manelele „învinge”. Stilul de viață promovat de maneliști se înfige cu ușurință în visele tinerilor. 

Se vorbește de manelizarea României, o metamorfoză tulburătoare a identităţii naționale, dar nu aș numi-o și surprinzătoare. Se vorbește și de gândire manelistă, o percepție maniheistă a lumii, în care banii cu ghiotura, mașinile de lux, femeile cu sclipici, șmechereala, viața de Bo$$, distracția de mare tonaj, mama la copii vs pofta inimii, valoarea, talentul și succesul (a la Vali Vijelie & Florin Salam) se află de partea celui care se înduioșează la auzul manelei, iar bolile venerice, ura, invidia, mizeria, necazurile, lașitatea, de partea dușmanilor (care, foarte posibil, ascultă și ei manele, doar că nu știu încă ce destin oribil le e rezervat).

Maneaua merge la sufletul românului și urcă în spirală până la personalitățile din high-life. Scutură emoțiile deopotrivă din politicienii zilei și zilierii din construcții. De aceea, când susțin că nu îmi plac manelele, întâlnesc opoziție și circumpsecție. Imposibil, pare-se, să nu ascult și eu o manea, imposibil să nu îmi placă maneaua aia sau cealaltă. Ba uite că nu îmi place! Nu are cum. Nu vrei să recunoști, asta este. Ascultatul manelelor e, oricum aș da-o, un obicei universal practicat în spațiul mioritic, dar oarecum rușinos, ceva în genul masturbării. Și d-aia se ferește lumea să admită, d-aia unul ca mine ascultă pe furiș. Le răspund că am scris un roman în care protagonistul se masturbează atât de des că cititorul simte o mâzgă pe deget când vrea să întoarcă fila, deci nu am o problemă cu chestiile tabu. Păi, atunci sunt snob, sunt ipocrit. Nu, replic, pur și simplu nu îmi plac manelele. Nu mă crede nimeni. Doar fac pe fițosul.

Femeile, am remarcat, recunosc cu jumătate de voce slăbiciunea pentru manele. Măi, zic ele serioase, nici eu nu mă topesc după așa ceva, dar când ești la o petrecere, la o paranghelie, merg și astea, nu ai văzut, toată lumea începe să danseze! Le descumpănesc, mutra mea nu le susține abordarea. Eh, insistă ele, poate nu ai ascultat tu maneaua care trebuie, poate nu a fost atmosfera de așa natură. Ba, dimpotrivă, zic, maneaua era dată la maxim, bărbații erau călare pe mese, cu cămășile scoase și băutura în mână, asudați și răgușiți, femeile dansau și chiuiau, pocneau din degete, îngânau refrenul manelistului... despre ce atmosferă vorbești?

Supărător e când se amestecă preferințele muzicale cu chestiunea discriminării și o discuție banală despre Pulp și Guță (pare ciudat, dar se ajunge și la așa ceva) se transformă într-un pretext pentru a pune pe tapet problema rasismului. Unii îmi reproșează că nu ascult manele fiindcă am ceva cu “țiganii”. Nici rap-ul nu îmi place, răspund, înseamnă că am ceva cu cei din ghetouri? Cu manelele e altceva, cică. Eu nu ascult manele fiindcă aș urî „țiganii”. Adevărul e că nu mă prăpădesc după ei, dar nici nu mă isterizează prezența lor (și am locuit 15 ani în Ferentari). Ei le au pe-ale lor, eu, pe-ale mele, fiecare își vede de viața sa. Nu, nu e adevărat, sunt corectat. În mine dospește o ură feroce, dar reprimată, din care motiv nu o sesizez. Dacă aș fi onest cu mine, mi se aduce la cunoștință, aș sesiza că îmi repugnă „țiganii”, dar că, de dragul conveniențelor, adopt o atitudine politically correct. Antipatia față de acest gen muzical e felul meu de a răbufni, de a-mi exprima resentimentele. Le convertesc într-un soi de defulare greu ținută sub control. Nu îmi dau eu seama, dar e singurul motiv. Dacă Paul McCartney și Beyonce ar cânta manele, le-aș îndrăgi, dar întrucât manelele au înflorit în grădina rromilor, o comunitate defavorizată, despre care românii (și eu, în mod cert, dar nu vreau să recunosc) nu au o părere bună, din pricina delincvențelor, a statutului social marginal și a lipsei de educație, individul, chipurile, civilizat, cosmopolit și închistat în prejudecăți refuză din principiu acest gest muzical, tocmai pentru a se disocia de ceea ce întrupează această categorie în mentalul colectiv. E felul meu politicos de a-mi manifesta dezaprobarea față de „țigani”. Și de a-mi afirma voalat superioritatea.

Niet, îi contrazic. Nu îmi plac manelele. Punct.

Discuția ajunge în bălării și nu pricep. Afirmația nu e un statement, e o constatare chioară căreia i se dă prea multă importanță într-o conversație. E politizată și târâtă în zone în care nu are ce căuta. Și îndărătul ei se ascunde un alt adevăr neplăcut: practic, nu mai poți spune nimic despre ceva astăzi fără a se căuta înțelesuri ascunse, fără a nu se da conotații stupide. Multe afirmații fără miză te vâră automat într-o tabără sau alta, te transformă în rasist, mizantrop, misogin sau homofob. Cel mai bine e să taci. Pentru că, dacă deschizi gura, ești admonestat, etichetat, pus la zidul indignării. Dar și dacă nu ai nicio părere, e la fel de grav, păcătuiești prin indiferență și nepăsare. Orice subiect anost, poate fi dus într-o zonă fierbinte în care e periculos să-ți menții neutralitatea. Și iremediabil se ajunge la un dialog al surzilor, în care toți știu mai bine cum e treaba, ce gândește celălalt și cum este el, de fapt.

Multe non-subiecte conduc, prin șuvoiul previzibil de fraze bombastice, acuzatoare și repetitive,  la dispute inutile. Inutile pentru că la mansarda fiecărui individ se găsește o cușcă ȋnchisă ermetic în care păstrează, hrănește și mângâie pe creștet, ca pe animăluțul favorit, valorile, simpatiile și gusturile personale și care, fiind impenetrabilă și indestructibilă, nu acceptă intruziunea a orice pune ȋn pericol animăluțul. Căci l-ar putea răni mortal. Discuțiile despre non-subiecte nu rezolvă nimic, doar strică pofta de mȃncare și amiciții.

Animozitatea stârnită de opiniile divergente, agresivitatea verbală care ia naștere când se intră în coliziune cu preferințele personale te înfioară. Automat, oricine nu e de acord în privința aia sau ailaltă, se situează de partea oamenilor nașpa, a celor care duc civilizația de râpă și împing planeta spre pieire.

David Hume afirma, în secolul al XVII-lea, că rațiunea este sluga emoțiilor. În epoca post-truth în care ne-am situa, omenirea experimentează abisuri de disonanțe cognitive, pentru că adevărul nu mai interesează, toată lumea e preocupată să stârnească emoție. În mediul online, la baza like-ului nu se află adevărul, ci latura afectivă, like-ul depinde de cât de mult e zgândărată aceasta.

Și aici apare aspectul “amuzant” al interacțiunii umane, pentru că sunt unii care ascultă manele, care, să presupunem, sunt în favoarea adopțiilor de către cuplurile de homosexuali și văd comunitatea rromă ca pe o cangrenă ce va paraliza dezvoltarea intelectuală a României, iar alții care cred că rromii sunt victimele unui sistem social inechitabil, dar nu ascultă manele, ba mai cred și în familia tradițională, mă rog, sunt tot felul de tabere care rezonează pe un palier dar sunt în total dezacord pe altul, care consideră că X dă o lovitură fatală societății în punctul ăsta, dar îi aplică proptele și bandaje dincolo, încât se găsește mereu în confuzie și dificultate dacă să-l încadreze pe X în categoria oamenilor “frumoși” sau a celor “irecuperabili”, dacă merită sau nu “like”.

În fine, ideea e că eu nu ascult manele. Și îmi place Alain Delon. Și am acasă, la părinți, un dulap ca o cușcă în care păstrez casetele cu toate albumele lui Al Bano & Romina Power. Puteți numi orice album și vă zic ce melodii conține.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp