De ce fac oamenii coadă la benzinării și cumpără cantități mari de făină și drojdie. O discuție despre reactivarea traumei

Foto: Inquam Photos

Cȃnd a început pandemia, s-a făcut destulă vȃlvă în presă despre faptul că oamenii au cumpărat cantităţi exagerate din lucruri aparent fără mare utilitate imediată, cum ar fi drojdia. Ulterior, odată cu izbucnirea războiului din Ucraina, oamenii s-au înghesuit la cozi la benzină. Media a tratat aceste evenimente (şi altele asemenea) cu un amestec de senzaţionalism şi umor, dar mai puţini au reflectat la ce au însemnat aceste lucruri la nivel psihologic. De fapt, dincolo de orice posibilă justificare din partea celor care s-au „asigurat” cu diverse astfel de achiziţii, acestea sunt unele din manifestările unui fenomen psihologic mai profund – reactivarea traumei celor care au trăit într-un regim opresiv şi în care lipsurile erau modul de a asigura controlul asupra populaţiei. Din fericire, cei mai tineri nu au cum să ştie personal despre asta, dar probabil că generaţia mea îşi aminteşte cum a fost cȃnd luni de zile nu se puteau cumpăra unele lucruri simple, cum ar fi becurile sau hȃrtia igienică, sau cȃnd o parte din alimente erau accesibile doar cu cozi sau pe sub mȃnă. Pe lȃngă lipsa în sine, ca inconvenienţă a vieţii curente, regimul comunist a reprezentat în primul rȃnd o traumă socială majoră.

Reamintesc aici faptul că trauma nu este un eveniment neplăcut, crud sau nedrept, ci răspunsul personal la eveniment, modul în care persoana îi interiorizează consecinţele şi funcţionează ulterior pe baza lor. Ce au în comun evenimentele traumatice, indiferent de tipul lor, este faptul că persoana se simte complet dezarmată, neputincioasă, incapabilă să acţioneze în vreun fel. În cazul descris mai sus, toată societatea simţea că este în incapacitate de a prevedea de unde va apare următoare lipsă sau constrȃngere, de unde şi comportamentul de a face provizii cȃt mai mari din absolut orice despre care “se aude” că ar deveni indisponibil.

Din această cauză, pe lȃngă evenimentele cu impact major la nivelul comunităţilor (războaie, dezastre naturale) apar de multe ori ca surse de traumă evenimentele din copilărie – tocmai pentru că natura de copil a celui traumatizat implică vulnerabilitate şi incapacitate de a se opune.

Partea proastă cu traumele este că, dacă nu sunt rezolvate, se reactivează în orice condiţii care par să semene sau să le evoce pe cele iniţiale. Persoanele care au suferit major la un cutremur dorm iepureşte şi sar din pat la cel mai mic semn că s-ar mişca pămȃntul, cei care au avut un accident de maşină au dificultăţi să revină la volan chiar dacă nu au fost în nici un fel vinovaţi, copii care au fost agresaţi de colegi mai mari în şcoală tind să vadă pericole pe stradă cȃnd devin adulţi, o persoană care a fost înşelată în cuplu va tinde să fie super-bănuitoare cu toţi următorii parteneri(e), şi exemplele pot continua.

Această reactivare a traumei apare de multe ori în vieţile noastre, uneori în manifestări greu de identificat. Dacă unele evenimente traumatice sunt evidente, altele par banale – de fapt aceleaşi evenimente pentru unii pot fi banale, pentru alţii pot fi interiorizate ca traumă. Poate că odată un copil a fost marginalizat la şcoală – pentru un motiv simplu, cum ar fi vorbirea graseiată, faptul că era prea scund, sau prea gras, sau venea dintr-o clasă socială diferită de a colegilor. Dacă acest lucru a fost identificat la timp de părinţi sau profesori iar copilul a fost nu doar apărat, ci şi ajutat să se integreze, întȃmplarea ajunge una de povestit eventual la întȃlnirea de peste 50 de ani a colegilor. În cazul în care nu a existat cineva să observe şi să protejeze copilul, sau dacă s-a plȃns de asta şi a fost certat, sau dacă fenomenul a fost minimalizat, atunci se imprimă ca traumă iar în prezenţa unui şef abuziv (sau pur şi simplu doar coleric) trauma se va reactiva la adult, acesta va suferi, nu va şti cum să reacţioneze, va acumula stres şi toate aspectele vieţii sale vor fi afectate.

Nu doar traumele individuale ne pot afecta, ci şi cele colective. Am traversat cu toţii perioada pandemiei, perioadă caracterizată prin incertitudini de tot felul (nu doar referitoare la riscul epidemic, ci şi la stabilitatea locurilor de muncă sau la modul în care se pot trata alte problematici medicale), nevoia de adaptare rapidă la modificări majore (şcoala şi jobul on-line, lipsa contactelor sociale), dar mai ales stȃnd sub semnul unei incapacităţii omului de a da vieţii curente un grad de previzibilitate. Această traumă cu siguranţă a reactivat la unii oameni alte traume mai vechi (teama de boală pentru cei care au avut astfel de probleme în trecut, teama de oameni în general pentru cei ce au suferit trădări majore), dar a şi indus o nouă traumă socială – repercusiunile se vor vedea în timp, cȃnd probabil vor fi mulţi oameni care vor părea să se teamă şi de umbra lor sau vor avea dificultăţi de relaţionare interpersonală, sau vor ezita să se angajeze în proiecte de viaţă pe termen lung pentru că au în fundal impresia că totul se poate prăbuşi oricȃnd etc.

Un alt pericol major este transmiterea transgeneraţională a traumei. Copiii învaţă moduri de comportament de la părinţi, şi tot părinţii le oferă modele de a aborda viaţa în general. Anxietatea şi stresul părinţilor rezultate atȃt din trauma iniţială cȃt şi din reactivarea ei devin în multe cazuri standard de normalitate pentru copii, şi uite aşa s-a ajuns la cozile de la paşapoarte de acum cȃteva luni: deşi Romȃnia este protejată prin apartenența la NATO, acei bunici sau străbunici care nu au reuşit să părăsească ţara la timp pentru a se feri de holocaust, sau de excesele regimurilor de tip comunist, vor fi transmis celor tineri această nevoie (aparent absurdă) de a şti că în orice moment se pot pune la adăpost prin a pleca undeva departe.

Ce este de înţeles e că, într-o măsură mai mică sau mai mare, toţi putem descoperi în trecutul nostru situaţii traumatice şi, dacă ne analizăm, vom putea vedea şi cum acestea sunt uneori reactualizate.

Ce putem face?

În primul rȃnd să identificăm aceste situaţii. Pentru că în traumă caracteristica esențială este lipsa controlului, tocmai faptul că ne dăm seama cȃnd reacţionăm nu conform situaţiei prezente ci a celei care sugerează repetarea traumei este primul pas în controlul acestor situaţii.

Al doilea pas este analiza logică a situaţiei prezente, separarea mentală clară dintre prezent şi trecut şi căutarea unei soluţii adaptate prezentului şi nu situaţiei evocate din trecut.

Al treilea pas ar fi vindecarea traumei. Nu, nu se pot modifica evenimentele obiective care au provocat trauma, dar se poate lucra asupra efectelor acestora asupra psihicului uman.

Uneori evenimentele obiective sunt din categoria celor complet aleatoare şi asupra cărora nici o persoană sau colectivitate nu are vreo putere – e vorba de catastrofele naturale, epidemiile precum cea recentă, accidentele care nu au implicat în vreun fel participarea celor prezenţi. În cazul acestora cel mai bine este să privim retroactiv la cum am procedat pentru a ne descurca în situaţia limită şi de aici să ne găsim convingerea că avem puterea de a le traversa şi în cazul în care s-ar repeta: pȃnă la urmă acestea sunt şi vor ramȃne imprevizibile, dar teama de repetare nu le schimbă frecvenţa, iar filozofic ar fi mai uşor să nu trăim cu teama de ele tot timpul.

În alte cazuri e vorba de situaţii în care potenţial o persoană ar fi putut avea căi de intervenţie, dar în momentul respectiv nu le-a putut folosi. E vorba aici de traumele copilăriei, caz în care adultul poate să privească la ce s-a întȃmplat şi să îşi dea seama că acum, ca persoană matură, nu mai este neajutorat.

Există şi situaţii de traumă socială, de tipul unor regimuri represive sau unor crize economice – e greu de crezut că omul de rȃnd ar putea singur să ia măsuri pentru a le preveni; pe de altă parte, dacă îşi recunoaşte temerile, o persoană poate lua măsuri rezonabile pentru a nu mai fi pusă în situaţia de a traversa în acelaşi mod neajutorat o viitoare posibilă perioadă similară. Exact aceste măsuri (dar repet, rezonabile, nu super-alarmiste) sunt acelea care oferă imaginea controlului asupra situaţiei şi elimină teama rezultată din neajutorare.

Pȃnă la urmă viaţa omului este de fapt un șir de provocări cu care trebuie să se descurce: mai mici sau mai mari, apărute mai timpuriu sau mai tȃrziu în viaţă – iar starea de bine provine tocmai din construirea, pas cu pas, a convingerii că putem gestiona cu succes toate perioadele dificile, şi că, între timp, ne putem găsi şi momente de încȃntare, de emoţie, de bucurie!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp