Există viață după traumă. Cum poți ajunge să dezvolți o viață emoțională sănătoasă în ciuda unui trecut dureros

Foto: Getty Images

O traumă este considerată acel eveniment de viață, în care capacitățile psihice ale unui om, pentru a face faţă realităţii, sunt solicitate la maxim. De regulă, la momentul respective persoana nu are suficiente resurse pentru o adaptare imediată. Metaforic vorbind, traumele sunt ca niște invadatori externi care “atacă” sistemul emotional, din afara lui.

Traumele psihice se pot produce, atât la vârsta adultă, cât și în copilărie. De departe, traumele din copilăria timpurie sunt cele care lasă dârele cele mai adânci în existența persoanei, pentru tot restul vieții.

Cele mai frecvent întâlnite traume sunt produse prin abuz fizic și emoțional, din păcate de către principalii îngrijitori, adică părinții. 

Dacă abuzul sau trauma a fost produsă în primii ani de viață, în copilăria timpurie, copilul dezvoltă în creier o masă de hormoni de stres crescută, care se vor “aprinde” ca niște alarme emoționale la orice situație posibil amenințătoare. Momentele acestea sunt trăite ca stări acute de alertă, anxietate și, de multe ori, angoase. Astfel, un copil traumatizat, ajuns adult va putea face față amenințării emoționale în relațiile cu ceilalți, numai prin ripostă fizică, alt abuz fizic, jigniri, atacuri emoționale sau, dacă emoționalul lui va fi înghețat, se va agăța repetitiv de persoana cea mai apropiată, în disperarea de a nu se simți singur, abandonat sau neiubit.

În mod instinctiv, orice om, când ajunge să se simtă în pericol, fie fizic, fie emoțional, mecanismele de apărare declanșate sunt, fie de a da comanda de fugă, fie de “îngheț”. Nevoia urgentă de a rezolva situația traumatică resimțită la nivelul minții și corpului, se regăsește într-un proces numit CLIVAJ, un mod automat de adaptare prin care se menține o iluzie de control psihic în fața traumei.

În cazul copiilor, cele mai întâlnite tipuri de traume sunt cele simbiotice, adică la nivel de atașament, relațional.

Studiile psihoterapiei de familie, sistemică, arată că există anumiți factori predispozanți, contextuali și istorici care pot să declanșeze abuz, și anume: 

a) Factori predispozanți legați de copil:

- cerințele și revendicările copilului în relația cu părinții lui, în special în cazul copiilor sub 5 ani care tind să fie mai revendicativi și cu nevoi imediate exprimate inten emotional (nașterea prematură, întârzierile în dezvoltare, îmbolnăvirile frecvente, un temperament dificil, comportamentele copilului prin opoziție frecventă sau comportamentele agresive)

b) Factori predispozanți ce țin de părinte:

- vârsta părinților poate fi un factor de risc. De regulă, părinții tineri sunt mai predispuși la a comite abuz decât cei mai înaintați în vârstă. În general, în mod curent față de lucrurile de zi cu zi comune, mamele sunt cele predispuse la astfel de acțiuni distructive, iar tații sunt mai predispuși la a comite abuz față de anumite situații mai specifice care au legătură cu anumite puncte de vedere ale lor și care țin de felul în care ei consideră că trebuie să fie/facă copilul, în timpul în care ei sunt, de exemplu, împreună cu copilul.

- părinții care provin din familii, în care agresivitatea a fost încurajată, aplicată cu tentă disciplinară

- adulții care suferă de anumite dezechilibre psihice, depresii, borderline sau care consumă excesiv alcool sau alte substanțe ce influențează starea psihică

- capacitatea scăzută a părintelui de a se menține echilibrat emoțional, autoreglarea emoțională sau o capacitate foarte scăzută de a manifesta empatie 

c) Factori predispozanți ce țin de relația maritală a părinților:

- conflictul marital, insatisfacția din relație, tiparele comportamentale negative, comunicarea deficitară, ineficiența manifestată în rezolvarea problemelor de viață și/sau relație, precum și problemele personale nerezolvate din trecut ce țin de fiecare adult în parte, sunt un factor major de risc ce pot predispune la abuz asupra copiilor

- dificultăți legate de felul în care adulții sunt capabili să-și observe și să-și împlinească nevoile în relație, lipsa intimității sau insatisfacție legată de intimitatea sexuală dau un dezechilibru crescut.

Din păcate la multe cupluri astfel de situații se mențin deoarece au o comunicare greoaie și proastă și care, pentru a fi rezolvată, necesită un efort anume în dezvoltarea unor anumite tipuri de abilități verbale care, mai degrabă, să fie orientate către negociere și nu spre competiție sau condiționare.

De obicei, partenerii aflați în conflict se axează pe ce anume nu face celălalt și manifestă comportamente bazate pe convingerea că, în fiecare situație, trebuie să existe un învingător și unul care pierde, motiv pentru care se intră într-o luptă de putere. Astfel, tiparele se mențin și nu se schimbă. 

În rândurile următoare găsiţi câteva fragmente din povestea de viață a unei tinere femei, abuzate în copilărie.

“Îmi amintesc, copilă fiind, că am mers la o baltă să mă scald. Am dat peste porțiuni înnămolite și m-am blocat cu piciorușele mele, acolo în noroi. Nu aveam mai mult de 5-6 ani. Au trimis de acasă pe cineva să mă caute, pentru că eram plecată deja, de ceva vreme, iar când mama m-a văzut întoarsă acasă, m-a luat și m-a legat de gard cu o funie de aia groasă ce se folosea la vaci. M-a ținut acolo, în soare, toată ziua fără apă și nu a lăsat pe nimeni să se apropie de mine să-mi aducă de băut, ca să mă învăț minte.

A fost una dintre cele mai groaznice experiențe. Din păcate, una dintre multe altele care aveau să vină, pentru mine, în relația cu mama mea și familia mea de origine.

Altă dată când mi-am făcut un prieten, mi-a zis ca dacă nu “sunt cuminte” mă taie și îmi pune sare pe rană să nu mai îmi “trebuiască” niciodată.

La prima mea relație intimă am fost absolut terorizată, deși eram destul de mare. Pentru mine, cuvintele și vocea mamei sunau ca și cum era acolo, prezentă lângă mine, și cu un gest imediat avea să mă nenorocească.

Și nu era doar mama. Mai venea și bunica, ce critica într-una.

Îmi amintesc că eram precum o maşină de spalat. Eram pusă sa spăl rufele întregii familii, încă de cand am împlinit 7 anisori. Îmi apare în minte cum abia puteam prinde cu mâinile mele mici hainele grele, să le storc de apa. Bunica mă înjura în fața mamei şi spunea la adresa mea “dă-o dracului că e blondă, nu seamănă cu neamul nostru”.

Umblam desculţi, de primăvara până toamna, că nu aveam papuci şi eram cu călcâiele crăpate. Mă dureau tare și numai eu știu cum suportăm.

Aveam şi o mătuşă “mereu aranjată”. Venea şi ea să pună sare pe rană: “Uite cum arăţi. De ce nu ai mai multă grijă de tine?” Şi iar simțeam că mă îngrop în neputința mea faţă de cerințele familiei mele.

Eram cea mai mare şi eram prima pusă la făcut de toate. Mă simțeam atât de jos când mătuşa mă întreba de ce nu mă îngrijesc, dar nu aveam cu ce, nu aveam ce lua în picioare, abia ne încălţam iarna. Mâinile îmi erau crăpate de la soda cu care spălam ziua, până târziu.

La şcoală nu aveam ce mânca și nu ieşeam în pauză cu alte fete să nu simt mirosul de pâine și salam, pentru că mi-era poftă. Când am mers la liceu și am stat la internat, mi se părea totul atât de uşor. Deși aveam timp, nu știam ce să fac cu el, cu să îl folosesc pentru mine.

Mă simțeam încă sub imperiul greoi al abuzurilor. Când venea însă sfârşitul de săptămână şi mă întorceam acasă, găseam iarăși hainele a 7 oameni, adunate grămadă, pentru a fi spălate. Când au apărut magazinele second hand, nu mâncam la cantină prânzul, 2-3 zile, să am un ban să-mi cumpăr o bluză sau un sacou sau un spray.

Tot în perioada liceului, în vacanțe, ne trezea cu noaptea-n cap. Tata pleca la tren la 6.30 și îi zicea mamei: “mai lasă și tu fetele astea să doarmă”. Însă, cum se îndepărta tata de casă, mama intra în cameră urlând și zbierând cu nuiaua în mână.

Mult timp în viața mea, chiar și după căsătorie, noaptea la orice mișcare tresăream intens sau săream din pat.”

Efectele abuzului pot fi, la nivel fizic şi neurologic și pot produce întârzieri, atât în dezvoltarea fizică, cât și în cea emoțională, iar pe termen scurt și lung de timp persoana va dezvolta probleme emoționale, comportamentale și dificultăți majore de relaționare cu ceilalți semeni sau în relația de cuplu și familie.

Desigur că menținerea unor astfel de comportamente, pe termen lung, este condiționată și de frecvența cu care s-au întâmplat abuzurile. Majoritatea copiilor dezvoltă o bună reziliență și nu rămân cu traumă acolo unde acestea au fost de o intensitate mică și foarte rare.

Cei care au suferit astfel de situații, în prima parte a copilăriei și acolo unde mai târziu părinții au găsit în ei resurse de a manifesta empatie și a ajuta copilul să se regleze emotional, în cea mai mare măsură, copiii vor avea capacitatea de a dezvolta o viață emoțională sănătoasă și relații eficiente, în propria lor familie extinsă.

Un studiu recent realizat de institutul nostru de psihoterapie, Simon Institute of Psychology and Psychotherapy, împreună cu doi profesori psihoterapeuţi din Olanda și Israel, demonstrează că, deveniţi adulţi, copiii abuzați, tind să își aleagă, în multe situaţii, parteneri de viață cu aceeași predispoziție abuzivă ca a părinților. De asemenea, spre bucuria noastră, foarte mulţi dintre ei încep, ca adulţi, să caute o cale de vindecare, printr-un proces de iertare psihologică, ce intervine, de regulă, după vârsta de 30-35 de ani. La această vârstă, având propriile familii cu copii se izbesc de anumite incapacități emoționale personale, de lipsa resurselor interioare cauzate, în mare parte, de lipsa modelelor parentale și maritale.

În multe situații, este invocată comunicarea, care devine, în mod frecvent “un mijloc de transport” invocat între parteneri sau în relaţia părinți-copii. Deși comunicarea e adusă în prim plan, dincolo de acest aspect, se află alte cauze ce trebuie abordate și rezolvate.

În cuplu, cei care au fost traumatizați și, care, au acum, la rândul lor, relații maritale pot descoperi că dacă înveți să asculți și să “repari” neregulile tale, nu mai intervine nevoia acută de a-l schimba pe celălalt sau de a-ţi condiţiona fericirea în funcţie de acţiunile celorlalţi (el, ea, mama sau tata). Practic, se trece de la un proces de condiționare, la unul de asumare de sine. Așa se face că, o parte ajung la noi, specialiştii, în psihoterapie și încep un proces personal de vindecare emoțională, susţinut de lectură pe teme de dezvoltare personală, psihologie sau relații.

De asemenea, factorii culturali și/sau religioși sunt facilitatori, în procesul psihologic de vindecare sau iertare emoțională. Cel mai frecvent, procesul de vindecare începe când oamenii reușesc să își identifice resursele interioare necesare pentru a ieși din starea copilului rănit și să se observe în cea de adult, din prezent, în care, cel puțin ca aspect theoretic, sunt mai împuterniciți să decidă asupra schimbării dorite.

Și în cazul descris anterior, procesul psihologic continuă. Fetiţa abuzată de mama, devenită adult, şi-a înțeles părintele cu mintea de “om mare” și continuă să lucreze, din perspectiva copilului interior sau ca partener de viață. (Mama sau tatăl nu au venit în terapie)

În unele cazuri, procesul psihologic poate dura și 3-5 ani (chiar dacă sună exagerat), în special acolo unde există un tipar de atașament dezorganizat; desigur nu continuu în cabinet. Nu e nevoie, totdeauna ca vreun părinte sau ambii să fie prezenţi în terapie. Uneori, reușim să aducem și familiile, dar depinde de vârstă și disponibilitatea tuturor. Însă, pentru cei mai mulți, intervine iertarea față de părinții lor, iar ei merg în mai departe în sinea lor, individual să schimbe tiparele proprii rămase.

Nu putem schimba trecutul, ci perspectiva asupra sa, iar, în final a te ierta pe tine sau pe celălalt este o decizie pur personală. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp