Foto: Guliver Getty Images
Există o mare precauție din partea intelectualului român față de mesajul reformării educației româneşti în spiritul "liber" al intereselor, curiozității sau al creativității copiilor. Unii sunt de-a dreptul vehemenți. Oamenii ca mine sunt percepuți ca instigatori naivi la dărâmarea definitivă a ce era odinioară serios şi structurat.
De ce?
Un semnificativ procent de profesionişti consideră, pe bună dreptate, că au ajuns unde sunt pentru că au învățat temeinic, pentru că şi-au sacrificat timpul de joacă sau libertatea adolescenței, pentru că au asudat serios, cu creionul sub rândurile atlaselor, ale enciclopediilor, ale manualelor tehnice, medicale, juridice.
Sunt oameni care au autodisciplina în vene, oameni împliniți, de care depinde acum viața noastră în spitale, în şcoli, în instanțe, în atelierele de proiectare etc.
Lor le este tare greu să susțină încă o schimbare în educație, mai ales, că în ultimii ani, sunt nevoiți, cu stupoare, să lucreze cot la cot cu mulți semidocți şi impostori, produse ale şcolii recente, trecută prin nu ştiu câte mâini de miniştri şi pretenții de reformă.
Pentru ei, mesajul meu este periculos. Este un fel de incitare mai departe la impostură. Pe ei, ca şi pe mine, de altfel, ne-a produs şcoala aia tradițională, nenegociabilă, în care frica şi ruşinea ne-au făcut nişte profesionişti aparent mai buni decât generația asta comodă şi semianalfabetă a actualității.
Au aceşti oameni dreptate? Suntem pe drumul pierzaniei dacă ne gândim la şcoli libere, creative, axate pe dezvoltare individuală şi personalizarea învățării?
Un medic îmi spunea, de curând, că i-ar muri toți pacienții pe masa de operație dacă s-ar fi educat într-una din şcolile fanteziilor noastre. Că munca aia serioasă şi dureroasă l-au făcut cine este.
Nu cred în acest discurs.
De ce?
Orice copil silit într-o direcție, o ia pe acolo eventual, ca să îşi asculte părinții. Asta nu înseamnă că toată identitatea lui s-a înscris pe o traiectorie unică. E aproape sigur că părți fracturate din eul fiecăruia plutesc în abandon, în spate, unde fiecare dintre noi a învățat la un moment dat să nu se mai uite.
Pentru că uităm că specializarea înaltă, de care e capabil un procent de sub 15% din populația unei țări, apare târziu în traseul şcolar şi este cu atât mai probabilă cu cât copilul îşi primeşte, în fiecare etapă a evoluției lui, stimulii potriviți nevoilor emoționale, fizice şi intelectuale de atunci. Cu alte cuvinte, şansa de a-ți împlini potențialul e direct proporțională cu gradul de promptitudine pe care dascălii şi părinții l-au manifestat în recunoaşterea ferestrelor de oportunitate ale fiecărei vârste.
Un copil care s-a jucat la timp, a visat la timp, s-a cățărat în copaci la timp, a construit la timp, a exerimentat la timp şi nu a fost forțat să înghită informație sau să îşi formeze deprinderi anacronic - are, probabil, o mie de şanse în plus să crească academic la standarde înalte, dacă este croit pentru ele. De ce? Pentru că nu a fost condiționat să se scindeze de sine însuşi, de ce îi spun inima şi mintea că merită făcut.
Orice copil silit într-o direcție, o ia pe acolo eventual, ca să îşi asculte părinții. Asta nu înseamnă că toată identitatea lui s-a înscris pe o traiectorie unică. E aproape sigur că părți fracturate din eul fiecăruia plutesc în abandon, în spate, unde fiecare dintre noi a învățat la un moment dat să nu se mai uite.
Adulții "realizați" de mai târziu, neconştienți de această fractură, ajung să o resimtă sub forma oboselii cronice, a anxietății, a lipsei de timp şi, mai ales, a impulsului de a-şi judeca şi compara copiii, şi, în ultimă instanță, de a-i împinge către acelaşi destin.
Iată ce nu ştiu neprietenii mei serioşi care dau din cap dezaprobator când vorbesc despre o şcoală a libertății:
1. De la 0 la 6 ani, copiii achiziționează cam tot ce contează pentru progresul lor în lume şi fața de sine: autoreglajul emoțional, complexitatea limbajului şi fluxul conexiunilor logice, gândirea logico-matematică, nivelul de rafinament al motricității fine şi grosiere, reziliența, pofta de viață, un anumit grad de hărnicie, ascultarea activă, atenția voluntară, gradul de implicare în învățare, receptivitatea față de nou, flexibilitatea, colaborarea, curajul. Acum contează cât se mişcă un copil, cât de tonic, agil şi cutezător devine în joc.
2. De la 6 la 12 ani, copiii au nevoie să integreze eşecul în forma lui constructivă. Aşa se formează imaginea propriei minți capabile să crească la decizie personală, prin strategii de resetare, reambiționare, reorganizare. E vârsta la care se stabilizează simțul moral. Vârsta la care putem face predicții clare despre direcția în care ei simt chemare. Tot acum se formează gusturile culturale şi abilitatea de a respinge kitchul. E vârsta la care poți tăia definitiv curiozitatea, poți amuți nevoia de cunoaştere, dacă îi bagi pe gât altceva decât ce îl creşte cu adevărat. Dacă îl pui acum doar să execute algoritmi şi să memoreze teorii, de dragul modelului tradițional, rişti să nu mai hrăneşti tot ce ar produce cu adevărat, pe viitor, specializarea exclusivistă şi academic înaltă: copiii au încă nevoie de poveste, de fantezie, de joc de rol, de construcție cu mâinile, de investigare practică a lumii vii.
3. De la 12 la 18 ani apar ferestrele specializării. Se stabilesc rolurile, se stabilizează imagini ale identității, se calibrează nivelul de efort pe care e dispus fiecare să îl aducă în viața proprie. De la 16 ani, poate, şi orientarea definitivă. Nici la 18 ani nu e târziu. Nici la 20. Nici la 30. S-a dus vremea aşezării vârstelor în etapele lui "acum ori niciodată". Lumea e mai plastică, în continuă reaşezare şi reinventare.Omul de mâine, copilul de azi, va învăța, la propriu, toată viața. Îşi va alege cursuri care îl servesc cum ne alegem noi azi produsele de pe raftul supermarketului.
Ce facem noi aiurea în sistemul nostru şi de ce oamenii deştepți de azi se feresc să susțină mesajele de liberalizare a educației? Pentru că nu ştiu. Simplu. Nu ne-am sincronizat educația cu ştiințele creierului. Culmea e că oamenii aceştia "serioşi şi exigenți" neglijează, paradoxal, ştiința din spatele adaptării cognitive, sociale şi emoționale a copiilor lor în lume.
Noi nu avem doar un sistem depăşit de educație. Dar şi unul dezmembrat, nealiniat cronologic nevoilor de creştere.
Am văzut sute de copii silitori şi capabili, dar deja scindați de ei înșiși. Mult asemănători parintilor lor "realizați" de astăzi. Când faci lucruri împotriva nevoilor tale naturale, te fracturezi: o parte din tine rămâne cu ochii în carte, o alta zboară să îşi plângă de milă. De asta vedem astăzi oameni educați, dar plini de resentimente, nelinişte, anxietăți, temători de schimbare şi fără încredere în propriii copii sau în libertățile pe care aceştia şi le revendică.
Iată ce cred că facem greşit, abuziv, anacronic:
1. Subestimăm grav anii grădiniței. Îi credem mici, îi punem să coloreze în contur şi să cânte. La extrema cealaltă, la fel de aberantă, îi punem să lucreze fişe matematice şi de scriere de la 3 ani. Mergem împotriva sau sub natura lor. Nu le hrănim nevoile. Mintea nu creşte, este doar domesticită.
2. La ciclul primar îi supraestimăm. Îi punem insistent, ca pe funcționari maturi, să opereze, să copieze, să memoreze. Îi furăm de aproximativ 3 sferturi din nevoile şi rădăcinile evoluției academice de mai târziu. Nu le mai citim poveşti la clasele I si a II-a, nu le mai vorbim despre lumea vie, fenomene, procese, curiozități, nu facem investigație, nu îi lăsăm să colaboreze, să dezbată, să construiască, să modeleze, să joace roluri, să se prostească, să experimenteze. Le retezăm muguri vii care ar putea, ulterior, să hrănească, prin performanță, orgoliul părinților medici, avocați, ingineri etc , pentru că vrem să le satisfacem orgoliul chiar acum. Cu lucruri aparent grele, caiete și culegeri multe.
3. La gimnaziu iar îi subestimăm. Le supralicităm operațiile gândirii din ierarhia de jos: memorarea, înțelegerea, aplicarea. Cu alte cuvinte, manualele şi culegerile sunt pline de aparent sofisticate probleme care răsucesc trucuri aplicaționale în "eprubetă", într-un vid intelectualist ridicol, neancorat în practic sau în decizii etice. Copiii fac probleme de genul "se dau"/"se cere" şi sunt departajați în funcție de cât de mult le rezistă deducțiile în mediu controlat. Nu sunt accesate operațiile înalte ale gândirii: analiza, sinteza şi creativitatea, adică nu se face gimnastica lui: "formulează o ipoteză, testeaz-o, argumentează, justifică, plănuieşte, restructurează, reorganizează, decide etc".
Este vârsta la care pierdem cei mai mulți copii pentru că, nefolosindu-şi muşchii minții până la capăt, anchilozează natural în plictis şi desensibilizare față de propria creştere.
4. La liceu iar îi supraestimăm. Îi cărăm pe toți în matrici academiste şi ne întrebăm de ce nu performează toate liceele. De ce ai 2% promovabilitate la Bac.
În tot mersul ăsta contra-curentului, şcolarul român tot dă cu fruntea de pragul lui "ce, eşti prost?". Crește cu frica asta în sân. E plin de complexe de inferioritate sau superioritate.
Pledoariile mele despre educație nu încurajează declinul. Caută doar echilibrul de bun simț şi aliniere a input-ului educațional la nevoile vârstei. Noi încercăm să punem rotițe şi motoare în mișcare fără niciun fel de "ulei".
Am văzut sute de copii silitori şi capabili, dar deja scindați de ei înșiși. Mult asemănători parintilor lor "realizați" de astăzi. Când faci lucruri împotriva nevoilor tale naturale, te fracturezi: o parte din tine rămâne cu ochii în carte, o alta zboară să îşi plângă de milă. De asta vedem astăzi oameni educați, dar plini de resentimente, nelinişte, anxietăți, temători de schimbare şi fără încredere în propriii copii sau în libertățile pe care aceştia şi le revendică.
Să creşti cu standarde academice înalte, cu reziliență, ceva sacrificiu şi ambiții de performanță nu înseamnă să îți calci pe inimă. Să ai o școală care înțelege nevoile copiilor și își calibrează actul didactic conform vârstei înseamnă, în fapt, să te asiguri că crești mai puțini cetățeni plini de resentimente și complexe de inferioritate.
Ce mare nenorocire ar fi să dăm copiilor, până la 10-12 ani sentimentul că pot, cu programe mai aerisite și lucru mai stăruitor, în adâncime, pe investigație, analiză, dezbateri? De ce să nu respectăm ritmul biologic al creșterii? Ce ar fi dacă o mamă ar începe să diversifice alimentația bebelușului cu ceva carne încă de la 3 luni? După o vreme de respingere și tulburări fiziologice, cel mic o va înghiți. Cu ce preț?
Știm că noi ne lăudăm că suntem cu doi ani la matematică înaintea școlilor europene. La ce bun că suntem? Ce obții dacă dresezi o performanță mimetică, dar uiți de toate acele activități de care gândirea are nevoie ca de aer, ca să evolueze organiz, critic și creativ?
Ce mare nenorocire ar fi să dăm copiilor, până la 10-12 ani sentimentul că pot, cu programe mai aerisite și lucru mai stăruitor, în adâncime, pe investigație, analiză, dezbateri? De ce să nu respectăm ritmul biologic al creșterii? Ce ar fi dacă o mamă ar începe să diversifice alimentația bebelușului cu ceva carne încă de la 3 luni? După o vreme de respingere și tulburări fiziologice, cel mic o va înghiți. Cu ce preț? Boli ale tubului digestiv manifestate negreșit mai târziu, dar mereu prezente latent, în sistem.
Celor care au dus o viață academic riguroasă și trăiesc astăzi din muncă dedicată și specializată superior, nu trebuie să le fie frică de libertatea copiilor lor. Nici să creadă că singurul mod de a ajunge departe stă în toceala genunchilor și a coatelor. Cheia angajării serioase în învățare se află înapoi, în anii copilăriei timpurii, când nevoile de joacă, mișcare, cercetare, colaborare vor fi fost sau nu satisfăcute.
Rolul nostru este să creștem copii sănătoși și echilibrați. Mare parte din societatea românească nu gândește strategic și nu face pași pragmatici înainte pentru că în prima fază, cea a dezbaterilor și a deciziilor, mai toți - răniți profund în copilărie de o școală neașezată pe nevoile firești de recunoaștere și validare - sfârșim în a lua personal diferențele de opinie, sfârșim prin a vorbi singuri fiindcă ne este sete să ne auzim vorbind pe noi înșine.
Tuturor oamenilor inteligenți și privitori de sus, din turnul exclusivist al realizării lor intelectuale, le-aș spune, pe scurt, că modernizarea școlii românești nu înseamnă abdicare de la standardele serioase care i-au înălțat pe ei. Ci șanse mai mari, pentru toți copiii de a se simți competenți, observați, apreciați și semnificativi printre colegii lor.
Primii 12 ani de viață fac diferența de sănătate morală și emoțională a unei națiuni. Specializările înalte, performanțele medicale, culturale, tehnice, inginerești, informaționale etc. vor fi accesate oricum, de o nișă statistic mereu echilibrată, dar, cel puțin, sănătoasă emoțional.
În momentul acesta, România își împovărează copiii cu o mulțime de neliniști, nesiguranțe, neîncrederi în propria judecată. Pentru că școala își așază ștacheta cerințelor fie prea sus, fie prea jos. Niciodată pe măsura următorului salt calitativ și logic în cronologia vârstelor și a nevoilor lor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
"Un semnificativ procent de profesionişti consideră, pe bună dreptate, că au ajuns unde sunt pentru că au învățat temeinic, pentru că şi-au sacrificat timpul de joacă sau libertatea adolescenței, pentru că au asudat serios, cu creionul sub rândurile atlaselor, ale enciclopediilor, ale manualelor tehnice, medicale, juridice. "- si care ar fi procentul, mai exact, daca tot am ajuns la statistica? Sunt curios cati cred ca nu munca le-a adus succesul, ci...altceva.
"Pentru ei, mesajul meu este periculos. Este un fel de incitare mai departe la impostură. Pe ei, ca şi pe mine, de altfel, ne-a produs şcoala aia tradițională, nenegociabilă, în care frica şi ruşinea ne-au făcut nişte profesionişti aparent mai buni decât generația asta comodă şi semianalfabetă a actualității."- madam, daca tie ti-a fost frica la scoala, nu inseamna ca tuturor le-a fost.
"Un medic îmi spunea, de curând, că i-ar muri toți pacienții pe masa de operație dacă s-ar fi educat într-una din şcolile fanteziilor noastre. Că munca aia serioasă şi dureroasă l-au făcut cine este.
Nu cred în acest discurs." - corect, de ce sa-l credem pe omul care salveaza vieti. Ce stie el despre educatie, nu a terminat decat medicina.
"Pentru că uităm că specializarea înaltă, de care e capabil un procent de sub 15% din populația unei țări, apare târziu în traseul şcolar şi este cu atât mai probabilă cu cât copilul îşi primeşte, în fiecare etapă a evoluției lui, stimulii potriviți nevoilor emoționale, fizice şi intelectuale de atunci."- de unde a rezultat acel 15%? Acelasi procentaj corespunde tuturor tarilor?
"Adulții "realizați" de mai târziu, neconştienți de această fractură, ajung să o resimtă sub forma oboselii cronice, a anxietății,"- de unde reiese corelatia dintre fractura si anxietate?
"Am văzut sute de copii silitori şi capabili, dar deja scindați de ei înșiși. Mult asemănători parintilor lor "realizați" de astăzi. Când faci lucruri împotriva nevoilor tale naturale, te fracturezi: o parte din tine rămâne cu ochii în carte, o alta zboară să îşi plângă de milă."- sa inteleg ca dumneata, madam, fie faci numai ce-ti dicteaza nevoile naturale, fie faci din orice sarcina neplacuta o mare tragedie. Bravo, bun exemplu de urmat. Imi place ca adultii/parintii nu sunt realizati, ci "realizati". Alte dati loviturile astea subtile erau servite olimpicilor, acum e randul adultilor cu rezultate foarte bune in cariera. Nu-ti place performanta, nu-i asa, madam? Ma intreb de ce.
"Știm că noi ne lăudăm că suntem cu doi ani la matematică înaintea școlilor europene. La ce bun că suntem?" - corect, avem un avantaj, dar de ce sa-l mai avem?
"Ce obții dacă dresezi o performanță mimetică"- ca si mai sus, daca pentru dumneata lucrul la matematica era o performanta mimetica, nu inseamna ca toti gandeau/lucrau la fel. "dar uiți de toate acele activități de care gândirea are nevoie ca de aer, ca să evolueze organiz, critic și creativ?"- corect, drept urmare hai sa mai taiem din orele/programa de mate. Are sens.
"Ce mare nenorocire ar fi să dăm copiilor, până la 10-12 ani sentimentul că pot, cu programe mai aerisite..." - nu toti pot, asta e adevarul. Mi se pare o lipsa de respect la adresa lor sa-i minti in loc sa le arati unde gresesc si cum pot sa devina mai buni.
"Celor care au dus o viață academic riguroasă și trăiesc astăzi din muncă dedicată și specializată superior, nu trebuie să le fie frică de libertatea copiilor lor." - acum ca le-ai dat dumneata voie nici n-o sa le mai fie. I-ai salvat!
Rolul nostru este să creștem copii sănătoși și echilibrați. Mare parte din societatea românească nu gândește strategic și nu face pași pragmatici înainte pentru că în prima fază, cea a dezbaterilor și a deciziilor, mai toți - răniți profund în copilărie de o școală neașezată pe nevoile firești de recunoaștere și validare - sfârșim în a lua personal diferențele de opinie, " - din nou madam, nu presupune ca suntem (mai) toti frustrati si raniti din cauza scolii doar pentru ca tu esti.
Ca si alte dati, sunt destul de evidente frustrarile (aici recunoscute direct) si caracterul slab. Ar mai fi multe de spus, dar ma opresc aici, m-am distrat destul. Astept cu sufletul la gura urmatorul articol, madam Moraru.
Deci timp pierdut. Nu toti copiii se viseaza academicieni.
Vrem sa fim oameni intr-o lume mai frumoasa si mai buna.
Restul, este apa de ploaie...
Aici trebuie găsite soluțiile potrivite vârstei școlare mici la care vă referiți, în sensul aerisirii și atractivității sporite a metodelor didactice folosite.
Zilele trecute citeam despre sistemul de invatamant britanic: aerisit, mediu creativ, bazat pe libertatea de a alege din programa exact ce ti se potriveste si cu ce rezonezi. Mai sunt si parintii implicati in activitatile scolare...Si nu numai aici...In Austria de ex. parintii sunt parte si sunt integrati activ in sistemul educational al copiilor. Le permite si programul de munca...La noi, abia daca ai voie sa "accesezi" holul scolii cand iti lasi copilul la scoala...Ce creativitate? In clasa intai, copiii au proiecte pe care le pun parintii in practica. (machete, alcatuirea unei carti cu text si poze, etc.) E, cumva un proiect al parintilor. La camin,,invatam mai intai jocuri si cantece care ne dezvoltau senzorialitatea.Apoi treceam academic la poezii, scenete, pirogravat, midelat in plastilina. Astazi, fetita mea de aproape patru ani, invata la gradi...litere. Nu zic ca e rau, dar s-au sincopat " niste" etape, etape care pregatesc creierul pt activitati mai complexe. Iar clasa zero, o ABERATIE!!
Vreau sa mai pot a crede ca, inca mai pot schimba ceva!! De multe ori imi zic ca ...doar tara!!!
Dacă nu, nu-i supărare!
Dacă da, ce specializare aveți vă rog?
Mulțumesc și scuze ...
Performează (despre sisteme tehnice, aparate, mașini - care este susceptibil de un randament ridicat sau despre produse - foarte competitiv) la licee?
Input educațional?
Scindați (a se despărți în părțile constitutive sau în combinații mai simple, a se fracționa, a se separa, a se subdiviza, a se divide) de ei înșiși?
Reziliență ( raportul dintre lucrul mecanic efectuat pentru ruperea la încovoiere, prin șoc, a unei epruvete și valoarea inițială a ariei secțiunii transversale în care s-a produs ruperea respectivă)?
Autorul acestui articol, vorbește într-o romgleză devenită deja (din păcate) clasică și este convinsă că este suficient pentru a ne pune pe noi, fraierii vorbitori de banală limbă română în cur (ass, pentru cine nu pricepe)! Dragă doamnă/domnișoară, cei care vor fi educați în sistemul descris de dumneavoastră și de către oameni ca dumneavoastră nu se vor mai înțelege cu bunicii, vor fi oameni foarte liberi și egoiști, vor considera că viața este o glumă (a joke, pentru cine nu înțelege) și că atunci când se dovedește a fi altfel, ea, adică viața, a greșit! Tot lor va trebui să le pregătiți traduceri din română în romgleza dragă dumneavoastră a tuturor clasicilor literaturii române.
Suntem de acord în privința „aerisirii” programei și a diferențierii ei pe capacități și interese, dar până să puteți face așa ceva, aveți nevoie de oamenii capabili să aplice asemenea mod de educare.
Dumneavoastră credeți că cititul câtorva lucrări de prin occident reprezintă un must și că este inaf pentru a schimba targhetul propus de un new educational system?
Vă place ce și cum am scris?
Cam asta veți obține dacă nu „fabricați” mai întâi educatorii și pedagogii ideal pregătiți pentru a aplica acest nou sistem (cu care, eu personal, nu sunt de acord decât în proporție de circa 25%).
Toată reacția la educația de tip românesc miroase a modernism forțat și fără o legătură reală cu societatea românească și gradul ei de dezvoltare: cele câteva perle de la începutul intervenției mele chiar asta demonstrează, anume că vreți pentru că vreți și nu pentru că puteți sau chiar trebuie – mai gândiți-vă înainte de a omorî o realitate pe care nu o puteți înlocui cu o utopie (chiar și utopia dacă doriți)!
Mai la cestiune acum, recunosc că mă deranjează uneori excesul de neologisme din discursul multora ce nimic nu au a spune. În cazul de faţă, mie îmi pare că autoarea are a spune ceva. E drept că n-ar strica defel să vorbească mai pe limba noastră. Spre binele mesajului. Pe de altă parte parte, îmi dau seama că psihologia românească nu e vârf de lance şi, vrând nevrând, merge în siajul şcolilor de peste hotare şi oceane. Atunci când eşti nevoit să citeşti aproape întreaga bibliografie în engleză, probabil că te simţi mai acasă printre neologisme chiar dacă printr-un minim efort le găseşti traducerea. Mai ales dacă nu vrei să pari căzut din lună.
Nu am timp să analizez tot ce spuneţi dumneavoastră. Cu unele lucruri sunt de acord dar nu cred că aveţi de unde să ştiţi că (citez din dumneavoastră) "cei care vor fi educați în sistemul descris de dumneavoastră și de către oameni ca dumneavoastră nu se vor mai înțelege cu bunicii, vor fi oameni foarte liberi și egoiști, vor considera că viața este o glumă..." . Nu puteţi şti. Poate vor fi mai puţin frustraţi, mai senini, mai sinceri cu ei înşişi decât suntem noi.
Un medic (...) s-ar fi educat într-una DINTRE şcolile fanteziilor noastre. Că munca aia serioasă şi dureroasă L-A făcut cine este.
Am 43 de ani și sunt unul dintre produsele școlii românești - de dinainte și de după 1989. Înțeleg, de pe pagina de facebook a autoarei, că doamna Moraru este născută în 1973. Nu știu ce parcurs educațional (de la grădiniță la facultate) a avut dânsa, dar îmi pare rău că și-l amintește ca fiind marcat de frică şi ruşine (am preluat termenii folosiți în text). Eu nu am avut o astfel de experiență dramatică, deși am trăit într-un oraș de provincie, într-o familie cu trei copii (boys, no girls). Desigur, nu a fost totul lapte și miere, dar asta înseamnă să ai o copilărie normală, cu bune și rele.
Pe cale de consecință, nu mă simt deloc "rănit profund în copilărie de o școală neașezată pe nevoile firești de recunoaștere și validare". Ba chiar mă deranjează această generalizare, inclusiv cea referitoare la oamenii care vorbesc singuri fiindcă le este sete să se audă vorbind... La acest punct, d-na Moraru vorbește despre funie în casa spânzuratului, având în vedere limbajul destul de prețios folosit în articol.
IMO (in my opinion...), la întreaga situație a școlii românești, de azi și de mâine, se aplică următorul citat din filosofia niponă, filtrată de pragmatismul american de tip Hollywood:
"Matters of great concern should be treated lightly. Matters of small concern should be treated seriously."
(Ghost Dog: The Way of the Samurai, regia: Jim Jarmusch, 1999).