Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

De ce nu mai suntem prieteni pe Facebook?

Pe Facebook

Foto: Guliver Getty Images

Am ieșit de pe Facebook de câteva ori. M-am supărat ca văcarul pe sat. M-am supărat pe oamenii care postează excesiv, care postează tâmpenii, care nu dau like și share la chestiile vitale și relevante. Nu mă meritau.

M-am supărat altădată că orice aș fi făcut nu ieșeam bine prin comparație. Alții erau mai fericiți, mai plimbați, mai de succes, mai buni scriitori, mai buni la a face poze. Unii erau prea fericiți. Și simțeam că încearcă prea tare să arate cât sunt ei de bine. Mă încărca teribil lupta asta a lor. Când de fapt mă încărca teribil lupta pe care eu o duceam. De a mă convinge pe mine convingându-i pe „prietenii mei” că sunt bine-bine, vorba cântecului. 

E treabă grea Facebook-ul ăsta. Adormi cu el, te trezești cu el, lâncezești cu el în brațe scrollând la nesfârșit între ego-uri și oglinzi. Nu vă spun nimic nou vouă celor care faceți la fel. Poate că, de fapt, grea e treaba asta cu ego-ul.

Cred că suntem o generație crescută într-un sistem de cultivare a EGO-ului. Ne-au spus părinții noștri că suntem speciali. Ne spun statisticile că suntem speciali. Suntem cei care știu cum se derulează o casetă, dar și cum să folosim social media.

A trebuit să ne facem corporatiști și antreprenori. Să construim o lume nouă. Și am făcut-o. Ne-am construit lumea și carierele. Am dat 110%. Ne-am „trainat” și „coachuit” și dezvoltat personal în toate zonele care să ne facă și mai buni la ceea ce facem, și mai productivi. Am învățat engleză de la Cartoon Network, am făcut cursuri de vânzări, de vorbit în public sau de management al timpului.

Și am muncit al dracului de mult. Să ajungem sus repede. Să avem succes. Cred că suntem generația care ne-am definit succesul în funcție de filmele americane din anii '80-'90 și umflând la maxim noțiunea familiilor noastre despre succes.

Să ai casă, să ai mașină, să ai funcție, să fii cineva, să ajungi acolo unde devii de neînlocuit sau temut, să ai carduri și rate și copilul la școli și grădinițe private. A trebuit să avem ego ca să răzbim. A trebuit să ne construim armuri în jurul sufletelor noastre de copii ai unei revoluții pe care n-am prea înțeles-o.

Și inevitabil, a venit un moment în viața noastră în care ego-ul a ajuns să ne consume. Suntem buni la a proiecta forță și a ne apăra teritoriul. Suntem buni la a avea dreptate și argumente. Dar ne seacă. Ne îmbolnăvește.

Poate nu pe toți. Așa că voi zice doar despre mine. Pe mine mă obosește ego-ul ăsta care m-a ajutat să ajung „undeva” în viață. Mă obosește lupta asta continuă să-mi apăr ideile și adevărul. Mă obosește să fiu invincibilă.

În ultimul an am aflat de la 4 oameni diferiți că le este teamă de mine. Teamă! Cum să-ți fie teamă de mine? Nu țip, nu înjur, nu fac urât. Așa mă gândeam. Dar de fapt, mă raportez la lume dintr-o poziție de forță. Mă raportez la lume dintr-o zonă de reconfirmare a ego-ului. Nu pot să nu fac lucruri, nu pot să nu spun lucruri, nu pot să nu lupt. Dacă aș face asta, lumea n-ar mai vedea că sunt valoroasă. Mi-am dat seama că scriu pe Facebook ca să fiu validată. Ca să-mi spună prieteni și străini că am dreptate, că scriu frumos, că sunt deșteaptă.

Și când mi-am dat seama de asta, m-am oprit. Nu vreau să-mi ucid ego-ul, nici nu știu dacă e posibil. Îi sunt recunoscătoare că m-a adus până aici. Dar aș vrea să văd ce e dedesubt. Să am un pic de liniște în cap ca să scap de frica de a nu fi relevantă. Ca să mă aud. Cine sunt eu când nu sunt puternică? Cine sunt eu când nu sunt pe Facebook și nu mă arăt ca să fiu aplaudată? Cine sunt eu când nu mă compar cu nimeni? 

Ieșitul de pe Facebook a fost un pas mic în drumul ăsta. Au urmat alții. Am stat în autobuz și m-am gândit să-l rog pe șofer să deschidă ușile între stații. Mi-am imaginat cum mă va refuza și eu mă voi enerva. Pentru că nimeni nu mă refuză!

Și imaginându-mi acest dialog am decis totuși să cer deschiderea ușilor și dacă sunt refuzată să nu mă supăr. Să accept refuzul fără să simt că am fost ofensată în ego. N-a fost ușor dar voi continua, că nu mă face pe mine ego-ul meu.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Gabriel check icon
    Eu cred ca incercarea de a opri diverse apucaturi e o exagerare, si asta pentru ca modul propuns de autoare este unul brutal. Este prea brusc, ceva de genul, stop doing it.
    Propunerea mea ar fi ca validarile noname (pe FB in cele mai multe cazuri validarile vin de la necunoscuti in fapt, sau de la oameni prea putin cunoscuti), sa fie inlocuite cu validari cu nume si prenume. Adica validari ale presoanelor care ne inconjoara, care ne cunosc foarte bine, macar anumite laturi. O sa vedem atunci ca FB e prea mult, e prea mare si o sa inlocuim validarile obtinute acolo cu mici comunitati. Organizatii de orice forma si scop, grupuri mici de hobby sau profesionale vor lua locul FB si lumea va capata implicarea de alta data. Multi ce si-au gasit recunoastere si validare pe FB vor activa local si poate nu vom mai avea atatia ignoranti (oameni ce sa-r putea implica sau carora sa le pese in general) la nivel national.
    • Like 0
  • Valentin check icon
    Validarea socială e o problemă reală. Suntem fiinţe SOCIALE, nu trăim pe o insulă pustie. Poate că nu validare socială e problema, ci CUM e făcută. Poate că nu trebuie făcută atât de încrâncenat. Cel mai bine e să n-ai asteptări prea mari de la viaţă. În felul acesta nu vei avea nici dezamăgiri prea mari. Cred că cei care îşi prind cel mai rău urechile sunt cei care nu ştiu să acordeze aşteptările cu realitatea. În rest KEEP CALM, PEOPLE!
    • Like 0
    • @ Valentin
      D check icon
      A devenit cam greu să mai știm să ne acordăm așteptările după ce am concesionat realitatea industriei publicitare și mass-mediei.
      • Like 0
    • @ D
      Valentin check icon
      Realitatea a fost dintotdeauna concesionată. În plus fiecare are realitatea lui.
      • Like 0
    • @ Valentin
      D check icon
      Mai mult sau mai puțin. Însă, nicicând nu am fost mai asaltați și agasați cu informație ca astăzi. Iar cea mai mare pare, aș zice un 80%, este gunoi pentru minte.

      Fiecare are realitatea lui, însă avem nevoie să identificăm puncte comune și să construim și o realitate comună, altfel o să sfârșim fiecare în castelul lui, într-o permanentă înfruntare cu restul castelelor.
      • Like 0
  • Eu nu am cont pe Facebook si ma simt foarte bine asa.
    • Like 1
  • Gogu check icon
    Eu m-am carat cand a decis zuckerberg ca poza mea de profil poate fi folosita in scop comercial, acum multi ani. Nici nu ma deranja prea tare insa nu aveam decat o singura optiune - accept - si asta m-a enervat. Tot problema de ego pana la urma... Si uite asa a ramas internetul fara pozele mele cu mancare perfecta si pisici perfecte si viata mea perfecta.
    • Like 5


Îți recomandăm

copii la gradinița

„Un raport al Academiei Americane de Pediatrie recomandă pediatrilor să propună timp, cât mai mult timp, pentru joc liber. Raportul menționează numeroase cercetări care demonstrează că jocul dezvoltă abilitățile de comunicare, negociere, capacitatea de a construi soluții pentru rezolvarea probleme lor ignorând chiar, factorii perturbatori. Chiar și la Forumul Economic Mondial de la Davos s-a discutat despre importanța jocului în dezvoltarea competențelor pentru secolul 21”, spune psihologul Carmen Lica, director executiv al Asociației Centrul Step by Step pentru Educație și Dezvoltare Profesională.

Citește mai mult

Ușă de clasă

Fereastra este căpcăunul suprem. Ora în care nu predai, dar care te ține la școală pentru că ai alta după. Mai grav este că pot fi și două, trei ferestre la rând. Și tu predai undeva în provincie, unde nu poți să te duci să-ți rezolvi treburile personale sau să mănânci o ciorbă acasă. Așa că profesorii responsabili cu ticluirea orarelor capătă puteri nebănuite. (Foto: Cristi Vescan/Inquam Photos)

Citește mai mult