Foto: Omul care a văzut moartea Facebook
Un spectacol de teatru e o lume condensată, o picătură din esența vieții, care îți înmiresmează viața pentru o oră, două sau trei. Apoi ieși din sala de spectacol și te reîntorci la viața ta, ideal mai bogat, sau măcar puțin transformat și cu o stare de bine. Am acest sentiment aproape de fiecare dată când merg la teatru.
Însă cu Omul care a văzut moartea, spectacol al TNB în regia lui Dan Tudor, ți se întâmplă mai mult de atât. Ajungi pur si simplu să vrei să îl vezi de mai multe ori și îl simți parte din tine.
Spectacolul se joacă de aproape un deceniu (a avut premiera în septembrie 2013) cu sala plină și are peste 230 reprezentații. O longevitate care spune totul; dar ce nu spune este faptul că modul în care Omul care a văzut moartea a crescut și s-a maturizat este aproape organic – spectacolul pur și simplu ființează și se ființează cu fiecare reprezentație.
Cu siguranță cea mai jucată piesă a lui Victor Eftimiu, Omul care a văzut moartea, a cărei premieră a avut loc pe 29 mai 1928, la Cernăuți, sub bagheta lui Victor Ion Popa, condensează tumultul vieții politice românești de ieri și de azi, disecând cu condei bine ascuțit, dar plin de umor de bună calitate, toate tarele clasei politice.
Actualitatea textului uimește. Multe replici devenite aproape maxime (și pe care trebuie să le descoperiți în sala de spectacol) par a fi desprinse din realitatea noastră imediată și nu de puține ori ai crede că sunt adăugate pentru a actualiza textul, pentru a-l face pe gustul publicului modern. Însă întoarcerea la textul original ne arată ce fin observator a fost Victor Eftimiu, cât de clar a descris mașinațiunile și potlogăriile vieții politice românești și de pretutindeni, și cât de constante și actuale sunt acestea.
Dacă ar fi să realizăm o triadă a pieselor românești care surprind atât de bine dedesubturile alegerilor, Omul care a văzut moartea s-ar așeza, pe bună dreptate, alături de O scrisoare pierdută a lui Caragiale și Titanic Vals a lui Mușatescu.
Radiografia de o claritate atât de dureroasă nu poate decât să stârnească râsul... uneori amar…, dar de cele mai multe ori cathartic și izvorât din simpatia cu care, pe rând, privești fiecare personaj.
Echilibrul și un bun gust artistic definesc întregul spectacol. Decorul (scenografia Corina Grămoşteanu) ne plasează în sufrageria familiei Filimon, în anii interbelici ai României, în orașul de provincie „unde nu se întâmplă niciodată nimic”. Elementele de decor sunt plasate în așa fel încât creează un spațiu de joc bine definit, delimitat într-o parte de ușa care dă în curte, și pe care intră fiecare personaj care vine și răstoarnă situația precedentă și, de cealaltă parte, ușa spre restul casei. Pe mijloc tronează o fereastră, în spatele căreia se observă un salcâm înflorit, pentru că, nu e așa, „сe plăcută е iarna [dulceața de salcâm], când arde focul în sobă. Mănânci о linguriță și ai toată primăvara pе cerul gurii.” Nimic nu e la întâmplare, fiecare element de decor joacă în spectacol, de la icoana de pe perete, până la pianina de lângă fereastră și sticla cu rom. Pe rând, personajele îmbrăcate cu gust – costumele rezonând perfect cu decorul și cu perioada în care se petrece acțiunea – acoperă spațiul scenic cu o naturalețe datorată nu doar talentului, ci mai ales faptului că, de aproape un deceniu, cei șapte actori au devenit una cu personajele, și deci și cu spațiul scenic.
Modul în care Dan Tudor a văzut personajele și cum au crescut ele întrupate, pe de o parte de Costel Constantin, Adela Mărculescu, Florentina Țilea (adică familia Filimon) și Tatiana Oprea, fata în casă, iar pe de altă parte de Marius Bodochi și Răzvan Oprea (familia Leon ) și Lari Giorgescu (Vagabondul), te fac să îi iubești pe toți.
Liniștea unui oraș de provincie este tulburată de un eveniment „oarecum” extraordinar.
Costel Constantin este magistral în rolul lui Alexandru Filimon, mare podgorean, care renunță la liniștea pescuitului și se aruncă în apă ca să scape un vagabond de la înec, faptă care îl repoziționează în lupta electorală, concitadinii aproape „ungându-l” primar. Personajul ar fi putut fi închipuit în orice mod, însă Costel Constantin aduce în fața spectatorilor OMUL: ambiția lui Filimon de a deveni primar nu este una mercantilă, ci mai degrabă este rezultatul dorinței de a-și depăși condiția și de a-și îndeplini un vis: primăria e acea Fata Morgana pe care mereu a căutat-o, dar la care nu credea să ajungă vreodată. Brusc, aruncându-se „unde apa е mai adâncă și vârtejul mai ticălos”, Alexandru Filimon se trezește în situația de a fi la un pas de a-și atinge idealul. Baia în gârlă, asemenea unui botez, e un rit de trecere, care îl transformă pe blândul, molcomul și jovialul Filimon într-o adevărată tornadă a elocvenței, cu un discurs bine articulat, un redutabil adversar al candidatului favorit, domnul Leon, „farmacistul urbei”, ales în toate consiliile comunale, cu șanse maxime la primărie (Marius Bodochi). Prezența scenică a lui Costel Constantin, eleganța și talentul său, îl transformă pe Alexandru Filimon dintr-un podgorean înstărit într-unul cu iz aristocratic, cu ceas de buzunar și maniere alese, care poate „lupta cu un oraș întreg, dar nu cu femeile din casa” lui. Blândețea sau duritatea sunt asezonate din loc în loc, fără exagerare, cu ironia sau autoironia, fin marcate de replicile atât de bine scrise acum aproape un secol de Victor Eftimiu, și pe care Costel Constantin și le-a apropriat de un deceniu, devenindu-i organice. Costel Constantin se identifică perfect cu Alexandru Filimon.
Complexitatea personajului este dată și de interacțiunea cu Raluca Filimon, soția sa (Adela Mărculescu) și Alice Filimon, fiica sa (Florentina Țilea), dar și cu celelalte personaje. Dan Tudor a transformat cele două personaje feminine în elementele structurale de echilibru și coeziune ale spectacolului. Chiar dacă de multe ori nu au replici, prezența aproape constantă în scenă a Adelei Mărculescu și a Florentinei Țilea, de la deschiderea cortinei și până la sfârșit, le transformă în martorul „aproape mut” la desfășurarea tumultoasă a conflictului.
Adela Mărculescu, parteneră ideală pentru Costel Constantin în acest spectacol, reușește să pună în evidență o Raluca Filimon blândă, de o inocență aproape copilărească, care încearcă să asigure echilibrul familiei, de fiecare dată căutând soluții care, teoretic, i-ar mulțumi pe toți. Momentele ei comice sunt de o candoare și de un minimalism delicat, rezultat ale unei experiențe de scenă de peste o jumătate de veac, ceea ce face ca personajul Adelei Mărculescu să aibă și el, ca și cel a lui Costel Constantin, aceeași aură strălucitoare a unei lumi demult apuse. Publicul nu poate decât să o iubească.
Copilăroasă și senzuală, jucăușă și vulcanică, în rolul lui Alice Filimon o descoperim pe Florentina Țilea, a cărei versatilitate o face, din nou, să intre atât de bine în pielea personajului. Îndrăgostită de George Leon, Alice a Florentinei Țilea e sătulă să tot aștepte încuviințarea părintească și mai ales consimțământul viitorului socru, motiv pentru care are scurte accese de disperare, dar nu încrâncenate, care te fac să zâmbești. Personajul construit de Florentina Țilea de-a lungul unui deceniu nu este liniar, ci dezvăluie, de fiecare dată altfel, complexitatea tinereții și a sufletului feminin, care nu poate să treacă cu vederea prezența tânărului Vagabond.
Pentru a da și mai multă culoare și autenticitate spectacolului, Dan Tudor alege să creeze un personaj care nu se regăsește în piesă, dar a cărui prezență este sugerată de anumite replici din textul lui Eftimiu: Maricica, fata în casă, (Tatiana Oprea), este cea care face trecerea dinspre sufrageria familiei Filimon spre bucătărie, acolo unde vulgul discută tot ce se întâmplă în casa stăpânilor, dar și în cea de peste drum. Și în acest caz, Dan Tudor a reușit să creioneze un personaj reprezentativ, care contribuie la atmosfera spectacolului, de multe ori marcând trecerea de la un moment la altul, aducând un nou zâmbet sau poate chiar hohot în sală, dar fără niciun fel de exagerare. Rolul construit de Tatiana Oprea de-a lungul atâtor reprezentații a crescut și el, la fel ca celelalte.
De partea cealaltă a baricadei, se află domnul Leon și George, fiul său. Marius Bodochi este un adevărat spițer, un alchimist al scenei: amestecă toate poțiunile și ingredientele într-un alambic doar de el știut și dă naștere unui personaj viu, remarcabil, pe care, deși ar trebui să îl urăști, nu poți decât să îl iubești ca și pe ceilalți. Plin de prestanță, domnul Leon privește de sus pe toată lumea și încearcă cu orice preț să câștige locul de primar la care râvnește de ani de zile. Personajul lui Marius Bodochi trece aproape imperceptibil de la propunerea unui armistițiu la atac atunci când situația i-o cere. În momentul în care crezi că Leon e învins, exact atunci descoperi că mai are o armă secretă pe care nu pregetă să o folosească pentru a-și atinge ținta. Marius Bodochi construiește un personaj machiavelic, dar carismatic, pe care îl întrupează de-a dreptul, adăugând cu fiecare replică, gest și mimică, un nou element la complexitatea lui. Creșterile și descreșterile lui Leon stârnesc și ele de multe ori râsul, dar fără să paraziteze cu nimic atmosfera spectacolului.
Răzvan Oprea este George Leon, „licențiat în drept, avocat, fiul domnului...” farmacist, personaj aproape în antiteză cu tatăl său. Contrastul dintre aparență și esență, element de bază al comicului, este poate cel mai bine marcat de Răzvan Oprea în felul în care își construiește personajul. George este tânărul opresat de autoritatea tatălui, dar care dorește cu orice preț să fie remarcat și care, nu de puține ori, este împins într-o luptă care nu îi aparține, dar din care vrea să iasă învingător. George vrea să fie prieten cu toți și să îi mulțumească pe toți, dar deasupra capului său atârnă mereu ca o halebardă consimțământul pe care Leon ar trebui să și-l dea la căsătoria sa cu Alice. Când miel blând, când lup cu colți ascuțiți, Răzvan Oprea folosește tot arsenalul actoricesc pentru a crea un personaj la fel de real și uman ca și celelalte.
Și nu în cele din urmă, declanșatorul conflictului, personajul care răstoarnă liniștea tuturor și a orașului, dar care o și restabilește: Vagabondul. Lari Giorgescu este de un firesc care te face să crezi cu tărie că petreci două ore și jumătate în fața unei haimanale simpatice și cu bun gust, abia trecută prin „botez”, cu un discurs elevat și cu o șiretenie pe care le folosește nu doar în avantajul propriu, ci al tuturor. Rând pe rând, Lari Giorgescu își schimbă imperceptibil măștile, cameleonic: acum e în al nouălea cer, acum e în fundul gârlei. Ritmul susținut, alert, dar fără precipitare inutilă, pe care e construit tot spectacol, este clar mai ales în felul în care Lari Giorgescu înnoadă și deznoadă conflictul, în așa fel încât se creează o senzație de carusel, senzație amplificată de altfel și de folosirea unei scene turnante care transformă publicul în mulțimea alegătorilor și rupe linia clasică de demarcație a unui spectacol de teatru. Personajul lui Lari Giorgescu, parcă mereu altul, dar constant cu aceeași poftă de viață, de joacă și de joc, reprezintă liantul întregului spectacol, care scoate din monotonia zilnică nu doar personajele de pe scenă, ci mai ales publicul. Verva, avântul, entuziasmul cu care Lari Giorgescu „se aruncă” pe scenă, și nu doar în gârlă, fac memorabilă interpretarea sa, alături de a celorlalți actori.
Omul care a văzut moartea în regia lui Dan Tudor și în interpretarea lui Costel Constantin, Adela Mărculescu, Florentina Țilea, Tatiana Oprea, Marius Bodochi și Lari Giorgescu rămâne un punct de intersecție bine marcat între generația de aur și cea tânără a scenei românești.
Alegând această distribuție, Dan Tudor s-a dovedit încă o dată un bun cunoscător al ambelor lumi: cea a regizorului și cea a actorului, reușind să dea viață nu doar unui spectacol excepțional, de o longevitate remarcabilă, ci unei familii. Pentru că, după aproape un deceniu, cei șapte actori au format un organism care funcționează perfect, într-o simbioză totală.
Costel Constantin și Marius Bodochi se completează și se potențează reciproc pe toată durată spectacolului, încât nu îți poți imagina personajele jucate de altcineva. Ei sunt Alexandru Filimon și domnul Leon, iar bătălia dintre ei este autentică și reală. Lari Giorgescu și Răzvan Oprea se completează și ei, la fel de bine, însă relația personajelor lor se construiește pe alte coordonate, fiecare personaj căutând să își atingă scopurile prin alte metode. Pe rând, Adela Mărculescu și Florentina Țilea creează și ele relații bine definite și conturate cu ceilalți actori. Toată țesătura artistică este demnă de măiestria lui Arachne.
Costel Constantin și Lari Giorgescu reprezintă fiecare polul unei generații, iar întâlnirea lor este întâlnirea dintre Alexandru Filimon și Eliodor Pac, cel dintâi afirmând: „când am ieșit cu el pe stradă, mi s-a părut că de ani întregi umblăm așa, împreună...” Și adevărul este că de ani întregi, cei șapte actori umblă așa, împreună, pe un drum care, deși același, este mereu altfel și altfel, un drum care creează emoție, bună dispoziție și o experiență de neuitat.
Așa cum acordurile de la începutul spectacolului (muzica Gabriel Basarabescu) se repetă armonic și melodios, așa și spectacolul Omul care a văzut moartea poate fi și trebuie văzut de mai multe ori, pentru a descoperi nu doar un text bine scris, transpus într-un spectacol coerent și iscusit regizat, cu actori remarcabili – un melanj extraordinar între generația de aur și cea a tinerilor actori –, ci mai ales modul în care, pentru două ore și jumătate, cei șapte actori devin o familie. În mărinimia și măreția lor, din dragoste pentru public, îți fac loc și ție, spectatorul, în familia lor, din care simt că fac parte și eu.
Până la închiderea stagiunii, spectacolul poate fi văzut pe 4 și 16 iunie la Sala Pictura a TNB.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.