Foto: Wavebreak/ Profimedia
Când sunt mici, până în 6 ani, copiii își folosesc energia intelectuală în direcțiile care se simt accesibile, ușoare și naturale. De pildă, dacă un copil se naște cu mai mare predispoziție către inteligența non-verbală, de tip vizual, 3D, cu ușurință în a construi, a asambla, a manipula, a transforma spațiul din jur acționând asupra lui - sunt șanse ca desenatul și coloratul să fie refuzate cu dezinteres.
Refuzul nu ține de o alegere personală informată, ci de programul nostru natural care ne împinge în direcția economisirii energiei vitale. În cazul copilului de mai sus, interpretarea secvențială a planului 2D, acela al foii de hârtie, nu este o operație mentală care se declanșează cu ușurință, ci una receptată ca necesitând efort, concentrare, străduință. Mai simplu vorbind, plăcerea de a asambla bucăți de lego bate efortul coordonării ochi-creion pe hârtie. Sau una din abilități e nativ transmițătoare de satisfacție, iar cealaltă - insuficient dezvoltată - se simte ca un obstacol numai bun de evitat.
Când sunt mici, copiii asociază greul cu neplăcerea. Nu au programe motivaționale care le dictează să depășească stăruitor senzațiile de disconfort cognitiv, ca să își acceseze un nou pisc al dezvoltării personale.
Dacă aveți copil până în 6-7 ani, ați observat, cu siguranță, că n-are chef să stea mult în tensiune cognitivă - adică să caute, să cerceteze, să încerce strategii noi dacă domeniul în care este angajat nu se simte satisfăcător pentru peisajul anume al minții sale, pentru predispozițiile lui native.
Cu toate astea, și copilul de mai sus are nevoie să își dezvolte motricitatea fină specifică, desenul, limbajul etc. Fiecare copil are nevoie, pentru menținerea motivației școlare, de gândirea analitică, de tip secvențial. Toți au nevoie să învețe cum se stă angajat în învățare, chiar dacă operațiile solicitate în gândirea lor nu sunt din cele care se simt comod.
Cum facem asta? Judecându-i că nu sunt atenți? Că nu sunt suficient de muncitori? Admonestându-i că nu au răbdare?
Nu. Copilul care refuză, cedează sau fuge are un comportament sănătos, natural. Adultul de lângă el este cel care știe că perseverența, capacitatea de a mai sta un minut în fața ”problemei de rezolvat” ține de abilitatea lui de a îl angaja cu bucurie, cu plăcere, cu provocări, cu un minut și încă un alt minut de ținut în tensiune, în căutare, în încercare.
Copiii au oricum asocieri negative între dificultate și învățare. Este rolul adultului să îi ajute să perceapă ca pozitivă încordarea acolo unde efortul nu dă roade imediat și natural. E absurd să-l mai cerți că refuză, că fuge, că nu are chef să lucreze. Nu din voință vin efortul intelectual, disciplina școlară, concentrarea. Ci din numărul de asocieri pozitive pe care le face mintea între frustrarea intelectuală și efortul personal.
Una dintre metodele care funcționează, încă de la grădiniță, pentru formarea capacității de a rămâne concentrat în învățare este capacitatea adultului de a pune întrebări bune, surprinzătoare, din ce în ce mai sfredelitoare și mai adânci. De pildă, într-o imagine simplă, cu animale în pădure, pune-l pe copilul dispus să plece de lângă tine după ce a digerat cu privirea repede totul, să mai stea încă 3 minute pentru următoarele întrebări: ”Ce există în imagine, dar nu se vede?/ Ce indicii sunt că a trecut pe aici, prin pădure, un om?/ Câte animale merg în aceeași direcție?”.
Capacitatea noastră de a pune întrebări de profunzime, dincolo de evidență, este una din cele mai importante căi de a deschide apetitul minții pentru încercări suplimentare, pentru tensiune și disconfort productiv.
Sunt puțini educatori care știu să pună întrebări dincolo de linia executivă a minții. Aceia care o fac habitual dezvoltă atenția și reziliența copiilor în mod natural - în timp.
Fac trimitere, de aceea, și către caietul meu pentru citirea textului în profunzime - un caiet pentru copiii între 8 și 12 ani, cu 120 de texte scurte foarte variate, surprinzătoare, la care am atașat sistematic câte 5 întrebări deștepte, suficient de ritmic repetate, ca să producă gândire, atenție și dorință de a merge mai departe, de la nivelul de ”începător”, la ”mediu” și la”avansat”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Uneori copilul alege sa se joace si cu un adult. Jocul cu adultul este condus de copil si ar fi bine sa ramana asa. Daca ai primit o invitatie la joc lasa-l sa conduca, evita sa ai un mindset de educator sau invatator, evita sa pui intrebari "tâmpite" de tip coaching pentru ca data viitoare nu se va mai juca cu tine.
Copilul mic invata prin joc si prin imitatie. Creierul copilului are o predispozitie pentru invatare si invata cel mai bine fiind activ. Treaba ta ca parinte nu este sa faci home schooling ci sa facilitezi invatarea creand un mediu sigur pentru copil. Treaba ta nu este sa pui intrebari, ci sa raspunzi la cele puse de copil.
Nu se mai poartă jocul de dragul jocului și discuțiile de dragul discuțiilor. Copilul trebuie tocat mărunt de când începe să zică "mama" și "tata"până termină clasa a XII-a. Asta înseamnă să fii părinte, homeschooling fără pauze. Dacă așa spune expertul!
Și nu uitați de caiet...