sursa foto: Profimedia
Eroul nostru este astăzi este domnul Mikey Shulman, CEO al companiei suno.com.
Pentru cei care încă nu știu, suno.com îți permite, cu ajutorul inteligenței artificiale, să generezi propria-ți muzică. Ești la un click distanță de generarea cântecului tău personal, în maniera Bob Marley, a unei simfonii à la Beethoven sau a unui hip-hop în genul EsDeeKid!
În câteva secunde ai o piesă orchestrată profesional, mixată și masterizată la un nivel de care numai artiștii renumiți se bucurau înainte.
Acum, singurul tău efort și singura ta abilitate obligatorie este să faci acel click!
Domnul Shulman vorbește cu încântare autoelogioasă despre enormele beneficii pe care le oferă umanității platforma sa: creșterea productivității, reducerea costurilor, scalabilitate, standardizare, reducerea dependenței de abilități specifice, accelerarea producției... Pe scurt, democratizarea artei.
O adevărată binecuvântare, exprimată în termeni atât de potriviți producției de șuruburi.
Domnia sa ignoră, se pare, revoluțiile anterioare: bunăoară democratizarea accesului la muzică, născută din apariția gramofonului; peste noapte, Chacona de Bach nu mai era rezervată unui grup de bogați, care o puteau asculta doar nemijlocit, pe viu, sclivisiți, cu frac și papion, în saloane sau săli de concert, ci putea fi ascultată și acasă, în timp ce te bărbiereai sau prăjeai cartofi.
Sau democratizarea creației muzicale, născută de lumea digitală: dintr-odată, studiourile de înregistrări nu mai erau templele inaccesibile, rezervate doar marilor artiști. Cu câteva sute de dolari, milioane și milioane de pasionați și-au echipat micile lor studiouri în cămăruța lor, așa-numitele bedroom studios. Milioane și milioane de mixere, microfoane, chitare, piane electrice, panouri acustice, monitoare de studio... atâtea și atâtea lucruri au luat drumul caselor și le-au dat pasionaților posibilitatea de a face și de a înregistra muzică așa cum au dorit ei.
Iar apariția internetului și a streamingului a completat tabloul: distribuția liberă și democratică a propriei creații.
Dar revoluția produsă de domnul Shulman?
Hai să vedem câteva exemple:
– Un american din Carolina de Nord a generat sute de mii de melodii cu suno.com și a folosit boți pentru a simula miliarde de ascultări. Profitul: peste 8 milioane de dolari. Fraudă industrială la scară digitală.
– Deezer se „bucură” de încărcarea a peste 100.000 de piese noi în fiecare zi, generate de I.A.
Zilnic, o luptă absurdă: roboții săi trebuie să detecteze muzica generată de alți roboți și fals-ascultată de alte rețele de roboți. O încercare absurdă de a opri o fraudă enormă care îi văduvește pe creatorii reali de muzică de redevențele lor.
Sunt doar câteva exemple. Mâine deja vor fi perimate, pentru că oferta de roboți creatori crește zilnic, exponențial.
Am putea rezuma în câteva cuvinte noul fenomen? Cred că termenii „industrializarea creației artistice” și „industrializarea fraudei” ar fi mai potriviți decât cei vânturați de domnul de la Suno.
Mikey Shulman susține că platforma sa elimină injustele și imposibilele bariere tradiționale precum studiul unui instrument sau învățarea producției muzicale. Jos cu injustiția! Jos cu opresiunea celor capabili să mânuiască o vioară! În sfârșit, tirania solfegiilor cade, iar dreptatea algoritmică triumfă.
De ce să existe „doar” o chaconă de Bach, când am putea avea zeci de mii de versiuni? Sau, de ce nu, fiecare cu chacona sa. În stil Bach, desigur.
Minunat domnul Shulman și minunată ideologia sa. Dumnezeu să ne apere!
Poate că cineva ar putea să-i povestească despre adevăratele beneficii care vin din chinuitorul studiu al muzicii: ani de trudă, de frânt degetele în repetarea monotonă a unor game anoste, ore de poziții chinuitoare, ore de muncă asiduă petrecute în fața pupitrului, în timp ce alții bat mingea pe maidan sau își exersează abilitatea degetului mare de a scrola rapid TikTok-ul...
Pe termen lung: răbdare, disciplină, abnegație, perseverență... sau, într-un cuvânt: Caracter!
Aplecat ore în șir asupra instrumentului, elevul nu-și educă doar degetele, ci își șlefuiește în tăcere și mintea: memoria devine mai limpede, atenția mai ascuțită, iar gândurile învață să curgă cu aceeași fluiditate cu care sunetele se leagă într-o melodie. Iar spiritul său descoperă lent cum liniștea dintre note îi așază gândurile, îi alungă spaimele și îi deschide un drum spre sine.
Scuzați, m-a luat un pic valul.
Să ne înțelegem: nu sunt un cârcotaș și nici anti-roboți. Ba chiar vă mărturisesc, cu jenă, că îi folosesc în draci. Petrec zilnic câteva ore în compania I.A., încercând să generez aplicații software pentru... industria muzicală. Sic! Însă cu o nuanță: programe care să faciliteze producția muzicală, nu algoritmi care să-i înlocuiască pe artiști.
Zilnic auzim predicții pesimiste despre impactul inteligenței artificiale asupra pieței muncii. Iată însă că lovitura asta fatală dată industriei muzicale, creației artistice, nu a fost anticipată.
Impactul este deja uriaș, deși nu pare. Milioanele de studiouri bedroom devenite inutile, milioanele de muzicieni de studio nu mai sunt necesari, milioanele de artiști și producători reali își văd veniturile diluate consistent, milioanele de copii sârguincioși care își vor pierde motivația de a învăța un instrument, iar vânzarea a milioane de trompete stagnează. Nu cred că exagerez: la ce bun să te mai chinui ani buni cu solfegii, când vecinul tău, total afon, îți va râde în nas cu superba sa clicko-muzică?
Mă tem că lucrurile ne-au scăpat deja de sub control și că lentoarea și relaxarea cu care lăsăm noua tehnologie să ne invadeze viețile s-ar putea să ne lovească mai rău si mai repede decât putem anticipa.
Iar domnului Shulman îi recomand să lase în pace arta și să-și democratizeze miliardele, împărțindu-le celor săraci.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sau poate că suntem instrumente în "mâna" lui, la care El creează armonii.
Cert e că avem în ADN modul în care percepem lumea înconjurătoare. Iar unii dintre noi au și momente de genialitate. În toate domeniile, dar mai ales în artă și dintre toate 7, mai ales în muzică despre care se spune că ne apropie cel mai mult de Dumnezeu.
Transcedentalul, acel ceva care nu se învață, care vine de undeva de deasupra lumii noastre.
Acea formă apriori a cunoașterii, acele concepte înnăscute despre care vorbea Kant.
Ceva ce premerge experimentului empiric proclamat de Aristotel.
Lumea ideilor de care vorbea Platon.
Dau mai jos o perlă din ceea ce Santana a trimis către Dumnezeu. Sau poate, mai degrabă, că El i-a trimis-o lui Carlos, pentru că ultimul minut este suprarealist..
https://www.youtube.com/watch?v=9ZioG2CbmA4&list=RD9ZioG2CbmA4&start_radio=1
Partea proastă e că, așa cum ziceți, sunt destui amatori de asemenea surogate. Dar un cunoscător, ale cărui gusturi au fost șlefuite în ani, va prefera întotdeauna o cafea adevărată și nu acel Nechezol de pe vremuri.
Tot citesc despre noi invenții făcute să creeze false impresii sau satisfacții personale.
Chitara smart făcută de americani care, în loc de corzile Mi-La-Re-Sol-Si-Mi, are doar niște taste pe care le apeși ca să cânți ce e înregistrat pe soft. E de fapt un iPod care imită forma chitării.
Românii de la Reghin au făcut ceva mai deștept, adică o chitară pe bune, cu corzi, la care au atașat un soft care poate simula și alte instrumente, pian, tobe..
Toată treaba asta pornește din dorința multora de a se da mari, de a părea că sunt altceva.
Pe asta se bazează succesul smartphone-ului care poate să facă poze, fără ca tu să ai habar cum se fac. De aici și succesul rețelelor pe care să te lauzi cu ele.
La fel și cu video-urile. Tik-tok din asta trăiește.
Iar chestia cu boții care simulează audiența ne-a lovit și pe noi recent, la Prezidențiale.
Altfel, cine-a fost vreodată pe stadion la un concert gigant al unei trupe celebre, nu-și va pierde timpul cu acea chitară care cântă singură, pentru că acolo pe scenă sunt și modele și emoția.
Rockul așadar e salvat, la fel și clasicul. Mă-n doiesc că folk-ul e-n pericol.
Sincer nu văd ce gen ar trece la producție AI. A, că pe net circulă de tot felul, e cu totul altceva.
Iar audiența aia poate fi, cum spuneți, contrafăcută
Dar hai să testăm audiența la niscai piese Phoenix, așa mai de la-nceput. Când le auzeam la radio-n copilărie începea Show-ul.
Luam pisălogul pentru usturoi, la care atașam cordonul de la halatul mamei și-i făceam concurență lui Moni Bordeianu. Alteori înșfăcam de după ușă mătura la care legam o sfoară ca s-atârne de gît precum Gibson-ul Les Paul pe care-l mânuia cu meșteșug Nicu Covaci.
Totul pentru zâmbetul misterios al mamei care se gândea poate la ce s-o alege de mine când voi fi și eu mare..
Două piese așadar Phoenix, la care adaug și un hip-hop cu Macanache, pentru că n-am rămas anchilozat în trecut. Sunt curios (deși nu sunt rudă cu Dabija..) ce griji îi freacă pe cei (mult..) mai tineri. :
-Phoenix - "Totuși sunt ca voi" :
https://www.youtube.com/watch?v=Zjua7gjJQJY&t=3s
- Phoenix - "Mamă, mamă" :
https://www.youtube.com/watch?v=qh-8OVxbt8s&list=RDqh-8OVxbt8s&start_radio=1
- Macanache - "Șefu" :
https://www.youtube.com/watch?v=6JiE_-fOu6w