Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Deși unii spun că această imagine n-ar fi trebuit să fie făcută publică vreodată, eu cred că e cea mai frumoasă fotografie a lui Ali

Fotograful britanic Zenon Texeira a mers, în urmă cu două luni, acasă la Muhammad Ali, în Phoenix, Statele Unite, pentru a-i face campionului câteva fotografii. Ieri, ele au fost publicate pe prima pagină a publicației The Sun și au stârnit aprige controverse în rândul internauților, care s-au întrebat: ar fi trebuit familia să dea publicității aceste fotografii sau nu?

În seria foto publicată de The Sun, un Muhammad Ali îmbătrânit, cu o privire lăptoasă și fața răvășită de lupta cu Parkinson, fixează obiectivul camerei foto. Fața îi e cețoasă, expresia absentă, goală, nu știi dacă Ali mai e sau nu în spatele ei, nu știi dacă boala l-a răpit sau nu cu totul din propriul trup, nu știi dacă omul care în urmă cu mai bine de 40 de ani spunea “I shook up the world!” mai e acolo sau dacă nu cumva te uiți doar la un înveliș gol. 

Există, însă, un detaliu care dă speranță: strălucirea tăioasă din ochii cețoși. E indiciul cel mai bun că Ali cel de atunci e încă acolo, alunecos ca un peștișor din metal strălucitor, pe care îl ghicești prin apa străvezie, dar pe care nu îl poți prinde cu mâinile goale.

Sursa foto: Zenon Texeira

Fotografia i-a împărțit pe utilizatorii de Twitter în două tabere: cei care au apreciat exercițiul de sinceritate și cei care au catalogat-o drept o imagine care nu ar fi trebuit să fie dată publicității niciodată pentru că înfățișează un Ali îmbătrânit, slab, fragil, absent, răvășit de Parkinson.

Să aibă ei dreptate? Să fie ultima fotografie a lui Ali una care contravine respectului demnității persoanei? Să fie o fotografie care jignește memoria campionului? Să fie, oare, o ipostază în care Ali nu ar fi vrut să fie văzut?

Eu cred că nu. Și mai cred că nu ar trebui să ne fie îngăduit privilegiul de a ni-i aminti pe eroii noștri doar așa cum au rămas în amintirea noastră, idealizați, poleiți cu sclipici, și nu așa cum sunt în realitate: adică oameni care îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, devin fragili și, în cele din urmă, ne părăsesc. Ali nu pierde niciun gram de legitimitate din cauza unei fotografii care îl înfățișează așa cum e: ca un om de 74 de ani, pe care timpul și boala l-au transformat într-o umbră fragilă a lui Ali cel care în urmă cu mai bine de 40 de ani le încânta inimile părinților noștri cu Thrilla in Manila și Rumble in The Jungle.

E o fotografie căreia însuși Ali i-a dat dreptul să existe: prin ea, Ali a vrut ca lumea să conștientizeze lupta pe care milioane de oameni o duc zilnic cu Parkinson. E și motivul pentru care, în 1996, în ciuda durerilor crunte pe care le resimțea, a mers la Londra și, cu mâna tremurându-i, a aprins torța olimpică, împrăștiind, în același timp, și un strop de lumină peste realitatea obscură a unei boli necruțătoare. Ali a fost un campion, iar adevărații campioni nu își ascund bătrânețea, boala și fragilitatea. Pentru că știu că lumea întreagă a fost martoră (și le-a celebrat) deja puterea și triumful.

E o fotografie necesară, o imagine care vorbește despre ceea ce G.G. Marquez numea „luciditatea perversă a nostalgiei”. E un joc de cuvinte ermetic, pervers, care îți țiuie în cap ca un cosaș sâcâitor și încăpățânat care ține să îți facă o serenadă sub talpa papucului la ora 3 dimineața. Sau direct în ureche, lângă timpan. Și tocmai asta face ca ultima fotografie a lui Ali să fie una care împarte Twitter-ul în două. Pentru că e o fotografie care are în ea ochii bunicilor noștri din zilele când afară fulguia, dar și clinchetul metalic al colților perfecți ai unui animal de pradă, care te pândește o grămadă de ani dintr-un colț întunecos pentru ca, în cele din urmă, să sară din ascunzișul lui și să îți muște direct din inimă. E o stare în fotografia asta pe care câțiva o vor înțelege, alții mai puțin, iar alții deloc. Cei din urmă sunt cei care la care fotografia a ajuns – fatalmente – înaintea timpului ei, adică prea devreme. Sau, dacă vreți, în vorbe mai simple, ei sunt cei fericiți.

Și mai e o fotografie căreia exercițiul de onestitate și de fragilitate care stă în spatele ei îi dă dreptul să existe. Life happens. Îmbătrânim. Și ăsta e un lucru minunat. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • O fotografie nu sterge o viaţă, ba dimpotrivă o intareste pt eternitate. ( Olimpiada la care a aprins torta a fost in 2012 si nu 1996)...
    • Like 0
    • @ Costel Nicolau
      Ai dreptate, multumesc. M-a dus gandul automat la '96/Atlanta si nu am mai verificat.
      • Like 0
  • Acesta fotografie ne aminteste ca suntem cu totii oameni si nu suntem deloc feriti de vreo prorie ceresca in a nu inpartasi aceeasi soarta cu cel pe care astazi incercam sa ni-l amintim in plina glorie MARELE,UNICUL MUHAMMAD ALI
    Indiferent cum va arata in diverse fotografii el va ramane in inimile nostre OMUL care a luptat nu numai in ring ci si cu un sistem care a trebuit sa opresca un razboi injust la presiunea maselor.
    Fotografia merita (pentru ca-l arata spre sfarsit pe MUHAMMAD ALI) premiul Pulitzer.
    • Like 0
  • Am fost facut K.O. de aceasta fotografie... il aud totuși pe arbitru numarând: ...8,9,10...totul s—a terminat, dar nu sunt supărat, l—am privit in ochi pe Ali !
    • Like 1
  • O fotografie care merită să fie văzută. Este imaginea unui om, nu a unei vedete. În altă ordine de idei "dureri crunte" de la Parkinson? Nu există așa ceva. Boala asta nu e despre dureri ci despre neputință, cu atât mai crunt pentru un campion obișnuit să trateze cu durerea, dar nu cu neputința.
    • Like 2
  • E o fotografie ce va rămâne în istoria fotografiei.
    • Like 1
  • check icon
    E fotografia unui om!
    • Like 2


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult