Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Deși unii spun că această imagine n-ar fi trebuit să fie făcută publică vreodată, eu cred că e cea mai frumoasă fotografie a lui Ali

Fotograful britanic Zenon Texeira a mers, în urmă cu două luni, acasă la Muhammad Ali, în Phoenix, Statele Unite, pentru a-i face campionului câteva fotografii. Ieri, ele au fost publicate pe prima pagină a publicației The Sun și au stârnit aprige controverse în rândul internauților, care s-au întrebat: ar fi trebuit familia să dea publicității aceste fotografii sau nu?

În seria foto publicată de The Sun, un Muhammad Ali îmbătrânit, cu o privire lăptoasă și fața răvășită de lupta cu Parkinson, fixează obiectivul camerei foto. Fața îi e cețoasă, expresia absentă, goală, nu știi dacă Ali mai e sau nu în spatele ei, nu știi dacă boala l-a răpit sau nu cu totul din propriul trup, nu știi dacă omul care în urmă cu mai bine de 40 de ani spunea “I shook up the world!” mai e acolo sau dacă nu cumva te uiți doar la un înveliș gol. 

Există, însă, un detaliu care dă speranță: strălucirea tăioasă din ochii cețoși. E indiciul cel mai bun că Ali cel de atunci e încă acolo, alunecos ca un peștișor din metal strălucitor, pe care îl ghicești prin apa străvezie, dar pe care nu îl poți prinde cu mâinile goale.

Sursa foto: Zenon Texeira

Fotografia i-a împărțit pe utilizatorii de Twitter în două tabere: cei care au apreciat exercițiul de sinceritate și cei care au catalogat-o drept o imagine care nu ar fi trebuit să fie dată publicității niciodată pentru că înfățișează un Ali îmbătrânit, slab, fragil, absent, răvășit de Parkinson.

Să aibă ei dreptate? Să fie ultima fotografie a lui Ali una care contravine respectului demnității persoanei? Să fie o fotografie care jignește memoria campionului? Să fie, oare, o ipostază în care Ali nu ar fi vrut să fie văzut?

Eu cred că nu. Și mai cred că nu ar trebui să ne fie îngăduit privilegiul de a ni-i aminti pe eroii noștri doar așa cum au rămas în amintirea noastră, idealizați, poleiți cu sclipici, și nu așa cum sunt în realitate: adică oameni care îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, devin fragili și, în cele din urmă, ne părăsesc. Ali nu pierde niciun gram de legitimitate din cauza unei fotografii care îl înfățișează așa cum e: ca un om de 74 de ani, pe care timpul și boala l-au transformat într-o umbră fragilă a lui Ali cel care în urmă cu mai bine de 40 de ani le încânta inimile părinților noștri cu Thrilla in Manila și Rumble in The Jungle.

E o fotografie căreia însuși Ali i-a dat dreptul să existe: prin ea, Ali a vrut ca lumea să conștientizeze lupta pe care milioane de oameni o duc zilnic cu Parkinson. E și motivul pentru care, în 1996, în ciuda durerilor crunte pe care le resimțea, a mers la Londra și, cu mâna tremurându-i, a aprins torța olimpică, împrăștiind, în același timp, și un strop de lumină peste realitatea obscură a unei boli necruțătoare. Ali a fost un campion, iar adevărații campioni nu își ascund bătrânețea, boala și fragilitatea. Pentru că știu că lumea întreagă a fost martoră (și le-a celebrat) deja puterea și triumful.

E o fotografie necesară, o imagine care vorbește despre ceea ce G.G. Marquez numea „luciditatea perversă a nostalgiei”. E un joc de cuvinte ermetic, pervers, care îți țiuie în cap ca un cosaș sâcâitor și încăpățânat care ține să îți facă o serenadă sub talpa papucului la ora 3 dimineața. Sau direct în ureche, lângă timpan. Și tocmai asta face ca ultima fotografie a lui Ali să fie una care împarte Twitter-ul în două. Pentru că e o fotografie care are în ea ochii bunicilor noștri din zilele când afară fulguia, dar și clinchetul metalic al colților perfecți ai unui animal de pradă, care te pândește o grămadă de ani dintr-un colț întunecos pentru ca, în cele din urmă, să sară din ascunzișul lui și să îți muște direct din inimă. E o stare în fotografia asta pe care câțiva o vor înțelege, alții mai puțin, iar alții deloc. Cei din urmă sunt cei care la care fotografia a ajuns – fatalmente – înaintea timpului ei, adică prea devreme. Sau, dacă vreți, în vorbe mai simple, ei sunt cei fericiți.

Și mai e o fotografie căreia exercițiul de onestitate și de fragilitate care stă în spatele ei îi dă dreptul să existe. Life happens. Îmbătrânim. Și ăsta e un lucru minunat. 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • O fotografie nu sterge o viaţă, ba dimpotrivă o intareste pt eternitate. ( Olimpiada la care a aprins torta a fost in 2012 si nu 1996)...
    • Like 0
    • @ Costel Nicolau
      Ai dreptate, multumesc. M-a dus gandul automat la '96/Atlanta si nu am mai verificat.
      • Like 0
  • Acesta fotografie ne aminteste ca suntem cu totii oameni si nu suntem deloc feriti de vreo prorie ceresca in a nu inpartasi aceeasi soarta cu cel pe care astazi incercam sa ni-l amintim in plina glorie MARELE,UNICUL MUHAMMAD ALI
    Indiferent cum va arata in diverse fotografii el va ramane in inimile nostre OMUL care a luptat nu numai in ring ci si cu un sistem care a trebuit sa opresca un razboi injust la presiunea maselor.
    Fotografia merita (pentru ca-l arata spre sfarsit pe MUHAMMAD ALI) premiul Pulitzer.
    • Like 0
  • Am fost facut K.O. de aceasta fotografie... il aud totuși pe arbitru numarând: ...8,9,10...totul s—a terminat, dar nu sunt supărat, l—am privit in ochi pe Ali !
    • Like 1
  • O fotografie care merită să fie văzută. Este imaginea unui om, nu a unei vedete. În altă ordine de idei "dureri crunte" de la Parkinson? Nu există așa ceva. Boala asta nu e despre dureri ci despre neputință, cu atât mai crunt pentru un campion obișnuit să trateze cu durerea, dar nu cu neputința.
    • Like 2
  • E o fotografie ce va rămâne în istoria fotografiei.
    • Like 1
  • check icon
    E fotografia unui om!
    • Like 2


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult