DE CE SCRIU PENTRU „REPUBLICA.RO”? Simplu. M-a invitat redacția. Și, pentru că îmi place proiectul, am acceptat să fiu prezent pe platformă, în fiecare luni dimineața, cu o analiză. Complicat e însă altceva. Deși scriu în nume propriu, orice analizez, deficitul bugetar, salariile, veniturile și cheltuielile gospodăriilor populației, roata se întoarce invariabil către Banca Națională și către băncile comerciale. Roata comentariilor la analizele pe care le public în „republica.ro”.
NU EXISTĂ ÎNTREBĂRI INCORECTE. Acum, la început de februarie, se împlinesc 54 de ani de când practic gazetăria profesională. În toți acești ani, am învățat că nu există întrebări incorecte. Sau neadevărate. Fiecare întrebare pornește de la ce gândește, ce simte ori ce vrea să știe cel ce întreabă. Numai răspunsurile pot fi incorecte. Am ales, așadar, din mulțimea de întrebări, câteva ce par ostile. Chiar dure. Pe care le reproduc așa cum au fost formulate.
Cătălin Miron scrie: „BNR realizează că România are nevoie de salarii mari. Evident, corelate cu câteva chestii abstracte. Măsurabile, dar abstracte” – făcând desigur aluzie la insistența mea privind corelația dintre venit și productivitate –, după care adaugă: „Soluția e simplă, domnule Vasilescu, construiți un stat corect! Dumneavoastră și școala de la BNR ați fi putut face asta”.
Gigi Nețoiu mă întreabă: „Ce măsuri au luat Guvernul și BNR în privința externalizării profitului de către multinaționale și mari companii cu capitalul străin?”...
În schimb, Paul Anton afirmă: „Banca Națională a României nu răspunde în fața legii. Asta în condițiile în care Banca Națională a României nu vine să explice ceea ce face”… Dar „tolerează un sistem bancar putred și lacom, tolerează abuzurile împotriva oricărui consumator român”…
Constantin: „De ce a fost de acord BNR cu tăierea de salarii din 2010?”…
Gigi Nețoiu: „Ai cui salariați sunt cei de la BNR? Că ei nu se supun regulilor statului român”…
Sunt doar câteva dintre multele întrebări ce îmi sunt adresate. Am făcut un inventar al lor și promit să răspund – desigur, pe rând, cu sinceritate și fără ocolișuri – la toate aceste întrebări.
Pentru azi, l-am ales ca partener de dialog pe Nicu Stănescu. Domnia-sa scrie: „Eu nu cunosc ca Banca Națională să fi promovat măcar o lege în parlament (…) Am intrat pe „republica.ro” în primul rând pentru ca să-mi explice cineva ce este o bancă națională, cu ce se ocupă și bineînțeles care sunt mecanismele ei”…
BNR NU FACE LEGI. Pentru că, prin lege, nu i s-a conferit o astfel de atribuție. În esență, nu are inițiativă legislativă. Așa că nu avea cum să vină în Parlamentul României cu vreo propunere legislativă.
În schimb, a avut mereu o preocupare activă și cu bătaie pe termen lung pentru ca legile privind stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară să nu-i îngusteze terenul de acțiune. Este semnificativ, în acest sens, faptul că Banca Națională a privit înainte, în timp, şi a luat în calcul riscul unui surplus valutar încă din anii în care România se lupta cu riscul unui deficit valutar.
Când, în august 1998, Consiliul de Administraţie al BNR a aprobat un prim pachet de reglementări, toate vizând o mai bună funcţionare a pieţei financiare, analiştii din afara Băncii Naţionale au fost surprinşi de Regulamentul Nr. 4/1998, care extindea regimul rezervelor minime obligatorii la valută. Norma stipula fără echivoc: „Băncile trebuie să menţină rezerve minime obligatorii, în lei şi valută, în conturi deschise la Banca Naţională a României”. Mirarea privea, desigur, rezervele în valută. Căci în privinţa celor în lei lucrurile erau lesne de înţeles. Inflaţia era mare şi decizia BNR limita posibilităţile băncilor comerciale de a multiplica leii inflaţionişti.
Dar de ce a fost extinsă această măsură la valută?! De ce era nevoie de constrângeri valutare când robinetul valutar curgea încă mult prea încet?! Pentru că analizele făcute la BNR au prevăzut, încă din 1998, că va veni un timp când va fi nevoie să adune o parte din valuta băncilor.
Să privim, deci, înapoi. Dezbaterile din Parlamentul României, din primăvara lui ’98, când pe rol intrase Legea Băncii Naţionale, s-au aprins puternic la un moment dat. Subiectul însă, în acea vreme, interesa prea puţin opinia publică. O dispută privind rezervele minime obligatorii în valută a trecut neobservată până şi în mass-media. Nici în Parlament, de altfel, nu s-a făcut remarcat un interes deosebit pentru subiectul în cauză. Dar parlamentarii iniţiaţi, unii provenind din bănci sau legaţi de cercuri bancare, şi-au concentrat atunci forţele şi au avut intervenţii puternice legate de folosirea instrumentelor prin care Banca Naţională urma să intervină ca să evite diferite riscuri. Miza lor era obţinerea unei prevederi legale potrivit căreia, în cazul depozitelor în valută, să... nu se constituie rezerve minime obligatorii.
VALUTA ÎMPOTRIVA LEILOR. Ideea cu care s-au înfruntat atunci, în Parlament, reprezentanţii BNR, conducea la favorizarea valutei, în dauna leului. Pentru că numai protejând pasivele în valută, motivau susţinătorii forţării timpului, ar fi intrat în ţară valută în cantităţi îndestulătoare.
Dar timpul, judecătorul suprem, a dovedit cât de mult s-au înşelat. Nu vreau să fac speculații. Admit chiar că parlamentarii care se opuneau legiferării rezervelor minime obligatorii în valută puteau fi animați de cele mai bune intenţii. Şi anume, voiau să nu le fie adusă niciun fel de atingere intrărilor de valută în sistemul bancar, într-un moment în care ţara suferea de o dramatică criză de monedă străină.
Reprezentanţii BNR în schimb – la dezbateri participând o echipă de experți, condusă de guvernatorul Mugur Isărescu – au văzut pericolul; au înţeles, de fapt, că o astfel de prevedere ar fi devenit cu siguranţă un bumerang, ce ar fi ameninţat în anii următori să lovească în însuşi spiritul legii, care avea în prim-plan apărarea monedei naţionale.
La ce s-ar fi ajuns? La instituirea unui regim discriminatoriu în dauna monedei naţionale. Pentru că în timp ce, în băncile comerciale, formarea lichidităţilor în lei ar fi urmat să fie supusă unor restricţii, dacă realitatea economică ar fi cerut-o, în schimb lichidităţile în valută ar fi putut să fie ferite de cerinţele comandamentelor politicii monetare. Şi să se înmulţească haotic.
RISCUL AR FI FOST IMENS. Pentru că Banca Naţională ar fi fost lipsită, prin lege, de posibilitatea de a utiliza acest instrument – rezervele minime obligatorii în valută – în toată complexitatea lui. Mai alea că Legea Băncii Naţionale nu era făcută pentru un an şi nu avea rolul de a rezolva problemele specifice pe termen scurt. Era o lege făcută pentru mai multă vreme.
Desigur, în 1998, când nevoia de monedă externă era stringentă, poate că era timpul ca rezervele minime obligatorii în valută să aibă un rol mai puţin însemnat. Dar nici măcar atunci acest rol nu putea fi simbolic. Pentru că în locul întăririi leului, băncile ar fi fost stimulate să opereze mai mult în valută, ceea ce ar fi făcut ca politica monetară a băncii centrale să aibă efect numai asupra componentei în monedă naţională a circulaţiei monetare. Leul ar fi fost condamnat astfel la o continuă slăbire.
Banca Națională a manifestat, încă de atunci, o preocupare majoră pentru achiziționări de valută. Remarcabil, cu deosebire, este faptul că nu făcea „rechiziţionări”. Acumulările erau făcute cu deosebire în condiţii de piaţă. De piaţă liberă. Din 1992 încă, BNR a aderat la sistemul liberal „full-retention”: agenţii economici au căpătat dreptul de a-şi reţine toată valuta provenită din operaţiuni externe. Banca Naţională nu cerea – şi nu cere nici acum – nici măcar un singur dolar, un singur franc elveţian sau o singură marcă din valuta adusă în ţară de exportatori ori de investitorii străini. Și nici nu-și propunea să ia nici măcar un singur dolar din resursele investitorilor sau ale producătorilor.
Legea privea numai surplusul din bănci. Dar își propunea acumulări de rezerve valutare, pentru ca puţinele capitaluri interne, de care dispunea economia românească, să nu fie tulburate de la rosturile lor cotidiene de acumulările băncii centrale. Banca Naţională a înțeles nevoia de a-și purta singură povara acumulării valutei necesare pentru a da consistenţă credibilităţii internaţionale a României. De fapt, fiind administrator al întregii rezerve internaţionale a ţării, BNR se pregătea pentru operaţiuni atât de optimizare a avantajelor, cât şi de atenuare a riscurilor. Rezerva de valută urma să fie diversificată în portofolii aducătoare de profituri, în baza analizării neîncetate a mişcării monedelor pe pieţele internaţionale.
A ÎNVINS ÎNȚELEPCIUNEA. Și iată că, în ciuda multor proteste, exprimate în dezbaterea parlamentară, unele vehemente, legea a precizat fără echivoc că băncile, pentru pasivele în valută (credite de la băncile-mamă, în cazul băncilor cu capital străin, împrumuturi externe, depozite în euro, dolari şi alte monede străine la toate băncile) erau obligate să-şi constituie rezerve la banca centrală. În valută.
Astăzi știm că dacă atunci s-ar fi ajuns la eliminarea din lege a rezervelor minime obligatorii – cele în valută, desigur – băncile ar fi putut multiplica depozitele în monedă străină prin mecanismul de creditare. Presiunile inflaţioniste, foarte mari atunci, ar fi urcat imediat şi mai mult, slăbind băncile, care ar fi ajuns să fie supraexpuse în monedă străină. Chiar şi rezervele minime obligatorii în lei ar fi fost afectate, întrucât nu ar mai fi putut să fie utilizate cu toată vigoarea, tocmai pentru a nu crea o discrepanţă prea mare între lei şi valută. Iar în timp ce băncile ar fi fost mai puţin protejate, populația ar fi fost expusă la supraîndatorare în valută. Şi asta pentru că nu ar mai fi operat componenta prudenţială a mecanismului rezervelor minime obligatorii.
PRECAUȚII SUB IMPERIUL RISCULUI VALUTAR. Statistica ne arată, astăzi, că în perioada 2004-2008, mai exact 2005-2008, creditul în valută creştea – şi era bine că se întâmpla aşa – numai că tindea să alerge cu o viteză ce nu era potrivită pe şoselele noastre. Şi peste tot, pe unde viteza o ia razna, apare şi riscul de derapaj. Banca Naţională s-a văzut astfel nevoită să impună prin norme o anumită temperare a acestei viteze, ca să evite riscurile majore; şi, cu deosebire, să evite creşterea gradului de supraîndatorare. În lei şi în valută.
Iată însă că, în dezbaterile publice din aceste zile, se aud multe voci – unele „acoperite” cu licenţe sau doctorate în economie – care acuză BNR că n-a oprit creditarea în franci elveţieni. Sau că n-a oprit întreaga creditare în valută. E posibil ca toţi cei care acuză acum Banca Naţională, că n-a oprit creditarea în valută, să nu cunoască împrejurările de atunci și cerințele legale ce au intervenit în acele împrejurări. E posibil, repet, dar nu e şi admisibil. Pentru că, în anii în care România se pregătea să intre în Uniunea Europeană, fiind stabilită şi data – 1 ianuarie 2007 – forurile europene i-au impus țării noastre legi prin care să fie protejată libera circulaţie a capitalurilor, alături de cea a persoanelor, a bunurilor fizice şi a serviciilor.
Atenție, însă. În împrejurările în care ne-am trezit în România cu surplusuri valutare, Banca Naţională a făcut tot ceea ce legea i-a permis să facă pentru ca riscul valutar să fie atenuat până la limita cea mai de jos. Niciodată, în circuitul creditării în valută, Banca Naţională n-a fost surprinsă pe picior greşit.
Ca să-i scutească de riscuri pe cei ce voiau împrumuturi, Banca Naţională a intervenit – nu doar prin apeluri morale, ci şi prin norme, mai ales prin norme – să evite supraîndatorarea în valută. De fapt, le-a cerut băncilor să le arate la ce eforturi suplimentare de plată ar putea fi supuşi dacă s-ar înrăutăţi starea pieţelor valutare. Începând din 2005, seriile de norme ale BNR au înscris prevederi ce temperau creditarea. Îndeosebi, temperau creditarea într-o altă monedă decât leul. Desigur, sub imperiul riscului valutar.
Într-o viitoare analiză, mă voi referi pe larg la întregul ciclu de norme prin care BNR a reglementat procesul de creditare. Până atunci, aștept noi întrebări și comentarii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1. Referitor la creditele acordate de bănci şi legea dării în plată (pe care BNR nu o vrea ACUM). În anul 2007, am început să colind băncile pentru a contracta un credit, în vederea achiziţionării unei locuinţe. Ca un cetăţean onest, m-am prezentat cu adeverinţa de salariu iar băncile (toate!) mi-au spus că nu mă calific, pentru creditele în euro şi lei. Toţi se ofereau să-mi acorde credit în franci elveţieni. Găsisem o magherniţă pentru care proprietarul îmi cerea 40 000 de euro... În 2007 erau preţuri nu glumă... Am renunţat, dar am colegi de serviciu care au acceptat propunerile băncilor şi s-au împrumutat în franci elveţieni. Dumnezeule! A urmat infernul, au rate care depăşesc salariul. Ajunşi în incapacitate de plată, băncile au pus în practică o altă golănie: au vândut creditele neperformante, pentru 10-15%, unor societăţi de recuperare, care îi urmăresc până la achitarea creditului, toată viaţa... Cu dobânzi, penalităţi... Nu era CINSTIT ca banca să le propună celor care s-au împrumutat achitarea a 50% din credit? Câştiga şi amărâtul, câştiga şi banca... Banca s-a mulţumit cu 10-15%? Păi atunci să ia magherniţa! Evaluatorul băncii a stabilit că valorează 40 000 de euro. Că aşa prevede legea dării în plată. De ce vă opuneţi? Unii sunt doar cu profitul şi alţii doar cu riscul? Ce fel de negustorie este asta? Apropo, numele meu este Ovreiu. Constantin Ovreiu... Am făcut şi cunoştinţă. În ceea ce mă priveşte, am cumpărat o locuinţă în anul 2010, cu 25 000 de euro (în 2007, aceasta valora 40 000 de euro...). Astăzi am de plată o rată de 108 euro (500 lei) şi câştig 4 000 lei (net). N-am ascultat BNR-ul să mă împrumut în lei, plăteam acum vreo 800 de lei... Este adevărat, am avut încredere că echipa de la BNR că nu lasă leul să se prăbuşească. Mi-a reuşit. Sper ca până la pensie să strâng banii necesari pentru a-mi cumpăra locuinţa pe care mi-o doresc.
2. Referitor la dumneavoastră. Peste vreo 35 de ani, atunci când o să am vârsta dumneavoastră, o să-mi amintesc de Adrian Vasilescu, vorbind despre salariul acordat în funcţie de productivitatea muncii. Corect, teoretic vorbind. Mai ieri, un ministru tehnocrat ne-a spus că dacă vrem să trăim ca în Vest, trebuie să muncim ca în Vest. Domnule Vasilescu, cinstind vorbind, dumneavoastră credeţi că românii NU VOR să lucreze ca în Vest, pentru a câştiga aşişderea? Credeţi că suntem atât de cretini încât să plecăm în Portugalia, Spania sau Norvegia pentru a munci şi câştiga bani adevăraţi, dacă am avea această posibilitate în România? Eu nu cred. Şi mai cred că firme ca EON, ENEL, GDF SUEZ, CEZ,LAFARGE, TELECOM, ORANGE, ORACLE, RENAULT, BCR, BRD, OMV, CAREEFOUR, CORA, PENNY, DELOITTE, AVON, constructori de autostrăzi, SIEMENS etc ne muncesc ca pe vestici, dar ne plătesc de 5 ori mai puţin. Eu NU cred că între fişa postului a unui sondor de la OMV Austria este diferenţă faţă de fişa postului a unui sondor de la PETROM. Doar salariul din România este de 5 ori mai mic. Dacă mâine, cei de la Avon ar da salarii ca-n Suedia, pentru muncă la nivelul productivităţii din Suedia, ar fi rândul la poarta fabricii din Băneasa până în Berceni... Dar nu este aşa. Avon a plătitit-o doar pe doamna TATOIU, pentru că a obţinut productivitate ca-n Suedia cu salarii de 5 ori mai mici... Aşa stau lucrurile în România. În condiţiile astea, nu credeţi că ar fi timpul ca BNR să se răstească şi la capitalul străin: Daţi, bă, salarii după productivitate, nu după regiune!
Inteleg ca se cauta personalitati care sa scrie, din postura de "contributor", dar domnul Vasilescu, in spiritul BNR, vorbeste mult fara sa spuna nimic.
Cesiunea de creante este legala, si normele de aplicare ale legii 190/1999 sunt clare asupra procedurilor ce trebuie urmate.
"Art. 16. - Creanţele ipotecare ai căror creditori titulari sunt indicaţi în art. 1 alin. (1) din prezentele norme metodologice pot fi cesionate unor entităţi autorizate să funcţioneze pe piaţa de capital, în condiţiile prevăzute de Codul civil pentru cesiunea de creanţă şi cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 190/1999.
Art. 17. -(1) Cesiunile de creanţe ipotecare către entităţile autorizate să funcţioneze pe piaţa de capital vor putea fi realizate numai în condiţiile prevăzute în normele interne ale acestora, întocmite în acest scop.
(2) Cerinţele referitoare la aprobarea cesiunilor de creanţe ipotecare şi administrarea riscului de credit aferent acestor cesiuni vor fi stabilite în cadrul normelor interne prevăzute la alin. (1), cu luarea în considerare, în mod corespunzător, a cerinţelor prevăzute în normele interne pentru acordarea, garantarea şi derularea creditelor ipotecare."
http://www.bnro.ro/apage-Mobile.aspx?pid=404&actId=123943
Creantele se cesioneaza "în condiţiile prevăzute în normele interne" ale entitatilor.
Sincer, nu stiam ca aceste norme sunt sub umbrela BNR, dar se pare ca sunt.
Eu am un credit ipotecar. Intrebarea mea este sub ce conditii poate banca mea sa imi vanda creditul? O data cumparata creanta, pot sa imi creasca dobanda, sau sa solicite plata integrala?
E adevărat sau nu că legea falimentului personal a fost intens faultată de BNR, de mînă cu băncile private, de teama asumării riscurilor provocate de aceleași bănci în timpul bulei imobiliare?
„E posibil ca toţi cei care acuză acum Banca Naţională, că n-a oprit creditarea în valută, să nu cunoască împrejurările de atunci și cerințele legale ce au intervenit în acele împrejurări.” - nu creditarea în valută, ci condițiile abuzive impuse de bănci și mai ales schimbarea lor mai tîrziu, fără înștiințarea/acordul clienților și fără vreo sancțiune din partea BNR; astea sînt acuzațiile care vi se aduc.
Am remarcat ca sunteti un comentator asiduu al articolelor aparute pe Republica. ro. ,indiferent de continutul acestora. Nu am putut sa omit ardoarea, zelul crestinesc cu care combateti domnule, inversunarea de care dati dovada, fiind dumneavostra posesor al Adevarului absolut. Sau cel putin asa cred eu....sau daca nu eu nu sunt asa de convins inca, sigur dumneavostra nu aveti nici un dubiu referitor la.
Nimic in neregula cu asta,e optiunea dumneavostra sa aveti pareri si sa dati cu ele in stinga si in dreapta de-a valma. Intrebarea pe care mi-o pun citindu-va productiile e:
-De ce nu mergeti domnule prin Siria, Irak, Afghanistan sa luptati impotriva diavolului ?,E mult mai mare nevoie de atleti ai crestinatatii pe acolo decit pe aceasta platforma online.
Lasa-ne domnule sa respiram liber, cel putin aici. Daca ne va fi dor de miros de tamiie, ne-om aciua, pt ceva timp, in unul dintre miile de locasuri de gen care au impinzit Romania postrevolutionara.
La lupta domnule,sa fie cit mai lunga si cit mai departe de aici. Va doresc succes!