N-am scris nimic despre Alain Delon, la decesul său. Motivul: departe de a-l considera un mare actor, franțuzul e pentru mine o „față”, pe care și-a transportat-o dintr-un film în altul. Singurul lui rol care mi-a rămas în memoria artistic-afectivă este cel din „Rocco și frații săi”, unde e suprapus cu sine.
Însă nu mai pot să tac după ce „Zorro” a lăsat cu limbă de moarte ca „dragul” său câine Loubo „dacă voi muri înaintea lui, îi cer veterinarului să ne trimită dincolo împreună. Să-i dea somnul de veci în brațele mele”. Carevasăzică, când mor, omorâți și câinele și îngropați-ne împreună.
Din fericire, familia a refuzat să-i îndeplinească dorința criminală și Loubo va trăi până va muri de moarte bună.
Delon a vrut câinele ca animal psihopomp, care să-l însoțească în moarte. Atitudinea lui amintește de șefii troglodiți ai preistoriei și istoriei antice, care erau înmormântați împreună cu câinii, caii, servitorii și femeile lor, ca să-și țină rangul și pe lumea ailaltă. Grandomanie și cruzime.
Pe „alendelon” doar l-am văzut, nu l-am cunoscut. Dar nici n-aș fi vrut să cunosc un asemenea om. În cultura populară românească se spune că, în loc de suflet, câinele are un abur. Delon a avut niște fum negru.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
