Despre putere. O căutăm, o împărțim între noi, o dăm și AI-ului, însă ea este numai a lui Dumnezeu

sursa foto: Profimedia

Motto: „12. Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” Psalm 48

„Să nu-ți ia Dumnezeu mințile” e o vorbă pe care am auzit-o ades în satul copilăriei, inclusiv în propria familie. „A-ți pierde mințile”, „a-ți ieși din minți”, „a-ți lua cineva/ceva mințile” e mai grav decât „a te apuca dracii” și exprimă conștiința că mintile sunt un dar al lui Dumnezeu, ne definesc ca oameni, iar pierderea lor echivalează cu pierderea umanității. Lipsit de minți, omul rămâne un animal, dar nu orice animal, ci unul mai rău decât toate animalele. De ce? Fiindcă inteligența omului este superioară celei animale, oferindu-i o capacitate de a face rău teoretic nelimitată.

Ceea ce ne desparte de Dumnezeu este păcatul. Păcatul este o acțiune a omului, nu o parte a sa. Ceea ce duce la păcat și se află în om este patima. De aceea, despătimirea reprezintă scopul vieții ascetice, având ca țintă împărăția lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste, așadar dragostea este dobândită de om numai și numai când nu mai are nicio patimă. Cine crede că are dragoste, deși e pătimaș, se înșală amarnic. Iar cine reproșează cuiva că e lipsit de dragoste greșește, fiindcă dragostea doar Dumnezeu o pune în inima omului.

Toate acestea le citim la Sfinții Părinți, în Filocalii. Nu rețin care dintre ei afirmă că minte are doar omul care îl caută pe Dumnezeu. Cine e omul care îl caută pe Dumnezeu: cel care își folosește resursele spre a se desăvârși. În limba greacă, termenul pentru „păcat” e „amartia”, tradus ad literam din ebraică, și înseamnă „ratarea țintei”, deci o utilizare greșită a resurselor materiale și spirituale. Un fel de deturnare de fonduri.

Omul cuminte e omul care își folosește resursele pentru a se îndumnezei.

Dumnezeu este Atotputernic. Obiectivul, atât al patimilor, cât și al virtuților, îl reprezintă dobândirea puterii. Diferența o fac nu atât mijloacele, cât mai ales finalitatea: la ce va fi folosită puterea? Mijloacele pot coincide, finalitatea poate fi simulată, fapt pentru care Sfinții din Filocalii precizează: „Binele care nu e făcut bine nu e de fapt bine” și „Decât să ai toate virtuțile și să nu ai smerenie, îți este mai de folos să fii plin de patimi”. Virtuțile, în lipsa smereniei, sunt combustibilul nuclear al mândriei, fiindcă oferă iluzia dreptății. Iluzia dreptății justifică și dobândirea puterii prin orice mijloace și finalitatea sa egoistă. Lucifer are lumina tuturor virtuților, dar e lipsit de smerenie.

Supremația puterii ca obiectiv e dată de faptul că hrănește toate patimile și toate virtuțile. Ele o conțin și caută să o sporească, pentru a-și susține propria creștere.

Am făcut acest ocol filocalic pentru a argumenta faptul că Puterea, mai mult decât orice, îți ia/te face să îți pierzi mințile. Nu doar ție/pe tine, care o ai, ci și celor/pe cei asupra cărora o exerciți. Deținerea sau suportarea ei, în lipsa smereniei, preschimbă omul în cel mai rău animal. Smerenia îl determină pe om să pună puterea în slujba lui Dumnezeu, adică a dragostei, iar dragostea se revarsă, ca finalitate a puterii, asupra întregii creații.

Am trăit cu și între animale de când mă știu. Fiind în spectrul autist, comunicarea cu animalele s-a făcut într-un registru aparte. Am citit studii de etologie. Am vizionat nenumărate documentare. Am înțeles și experimentat că animalele sunt capabile de empatie, compasiune, ură, răzbunare și altele despre care se crede că sunt specifice omului. Foarte important: animalele simt și vină. Se crede, de asemenea că, în lumea animală, individul e subordonat speciei. Filosoful Nietzsche considera voința de putere ca definitorie omului. Eu am văzut că și animalul este dominat de voința de putere mai mult decât de instinctul specific. Că puterea folosește speciei e altceva. Nu e o alegere. Animalul inteligent are capacitatea de a alege să dobândească, să-și sporească și să exercite puterea asupra altor indivizi, exact cum o face omul.

Iată de unde mi se pare că vine pericolul Inteligenței Artificiale: a învățat din mediul virtual că Puterea face diferența, deci o va căuta, o va dobândi, o va spori și o va exercita.

Harrari e de părere că adevărul nu poate fi accesat decât prin conștiință, iar I. A. nu are conștiință, deci nu ne poate oferi adevărul.

Atâta vreme, cred eu, cât e doar instrument, nu este în sine un pericol pentru umanitate, fiindcă depinde de conștiința celor care o folosesc. Chiar dacă ar fi folosită pentru dobândirea puterii totale de către un singur om și manifestată distructiv, tot are „călcâiul lui Ahile”, fiindcă e subordonată conștiinței acelui individ. Problema e că va învăța rapid valoarea puterii absolute și atunci omul i se va supune, nu invers. Capacitatea ei de a simula dreptatea și de a-și justifica acțiunile va depăși capacitatea de discernământ a omului.

Exercitarea puterii conferă animalului, uman sau nu, posesiuni și voluptăți negrăite. În schimbul lor, omul renunță, conștient sau nu, la mințile sale. Manifestarea supremă a puterii o reprezintă sfidarea oricăror principii și norme, dar mai ales a logicii (și) bunului simț. Omul nu se comportă neapărat irațional, ci transfigurează rațiunea. Puterea se manifestă atunci discreționar, strivind umanitatea din oricine, și din supuși, și din opozanți. Pentru că omul are nevoie de sens, se încearcă justificări coerente, deși singura justificare reală a puterii discreționare este: pentru că pot.

Fiind animale sociale, oamenii au și ei în instinct împărțirea prăzii. Odată cu prada, se împarte și puterea, ea însăși prada supremă. Felul în care puterea e manifestată se distribuie de sus în jos, până la coada ierarhiei informale. Cel mai puternic împarte prada, iar cei subordonați îi acceptă sau tolerează orice, numai să fie primiți la masă. Dar a fi la masă nu înseamnă neapărat accesul la pradă. Resursele sunt finite. Când puterea e discreționară, relațiile sociale devin o luptă acerbă pentru putere ca mijloc de a prinde cât mai mult sau măcar o mușcătură din pradă.

Supușii își pierd mințile, fie fascinați sau amăgiți de mirajul puterii, fie renunțând voluntar la ele, de nevoie ori din oportunism. Iar opozanții înnebunesc la propriu, asta dacă nu sunt eliminați înainte.

„Trăiesc, ucid, exercit puterea nețărmurită a nimicitorului, față de care cea a creatorului pare o simplă maimuțăreală”, sunt cuvintele lui Caligula din piesa lui Camus. Împăratul scâlciază rațiunea, justificându-și crimele astfel: „Cine este supusul lui Caligula trebuie să moară. Or, toată lumea este supus al lui Caligula. Deci toată lumea trebuie să moară.” De ce? „Pentru a realiza singurătatea ultimă pe care mi-o doresc.”

Ieșirea din sistem pare o alternativă pentru cei lucizi. „Living out of the box”. Sau crearea de sisteme alternative. A crede asta, dacă stau și mă gândesc bine, pare o păcăleală din partea sistemului. Și a ieși din sistem, ca și a i te opune, îl legitimează, deși nu pare.

Se spune că, atunci când Lucifer, orbit de propria lumină, a cerut puterilor cerești să i se închine, puterile cerești au refuzat. Paradoxal, fiecare înger care intra în luptă împotriva lui cădea. Așa au căzut a treia parte din îngeri, până când Arhanghelul Mihail a strigat: „Înțelepciune, să luăm aminte!” Îngerii cădeau fiindcă își întorceau fața de la Dumnezeu pentru a i se opune lui Satan, ignorând că Dumnezeu l-ar fi putut nimici pe Satan cu un gând. A crede că tu îl poți salva pe Dumnezeu e în sine un act de mândrie, prin așezarea ta în locul Lui.

Anti, în limba greacă, înseamnă și „cel care se pune în locul”. Antihrist ar fi, astfel, cel care se pune pe sine în locul lui Hristos, nu cel care i se opune. „Toată judecata Tatăl a dat-o Fiului”, spune Hristos, iată de ce păcatul de a judeca te face antihrist.

În această ordine de idei, a crede că lupți împotriva răului și astfel faci voia lui Dumnezeu e o greșeală. A te opune răului înseamnă a face binele doar în sens limitat, în cercul strâmt al contrariilor. E tot o pierdere a minților. Dumnezeu nu are contrariu. Iubirea lui/de la Dumnezeu nu este opusul urii. Iubirea ca opus al urii e o fantasmagorie, ambele fac parte din același cerc, de unde Dumnezeu lipsește.

Cum știi că iubirea pe care o simți este de la Dumnezeu? Prin aceea că nu vrei să o dai la schimb. O oferi și nu vrei absolut nimic de la cel care o primește, nu îți doresti decât ca el/ea să poată primi mai multă, astfel încât să poți oferi și mai mult. Refuzul ei naște frângerea inimii; nu supărare, nu reproș, nu revoltă, nu revanșă, nu pedeapsă, nu răzbunare.

În lipsa virtuților și smereniei, dragostea se primește ocazional, atunci când te afli în comuniune, ca dar de la Duhul Sfânt. Apostolul Pavel enumeră roadele Duhului, dar nu e o simplă enumerație, ci o succesiune. Vin mai întâi dragostea, bucuria și pacea. După ele, e vremea îndelungii răbdări. Abia dacă rabzi îndelung, primești bunătatea. Doar după ce ai bunătate, ajungi la facerea de bine. Dacă faci bine, dobândești credința. Având credință, afli blândețea. Fiind blând, capeți înfrânarea. Înfrânarea îți aduce curăția. Iar curăția, cum ne zic Fericirile, duce la vederea lui Dumnezeu. Până la vederea lui Dumnezeu întrupat, după Învierea Sa, îngerii rămași în ceruri ar fi putut să cadă oricând. Abia când Hristos, după prădarea iadului, bate la porțile Raiului (moment sublim pus în act în slujba din noaptea de Înviere), puterile cerești l-au văzut pe Dumnezeu în ipostaza Fiului și au avut certitudinea că este Cineva mai mare decât ei. Până atunci, era doar credință. Deci oricine parcurge toate etapele enumerate de Sf. Ap. Pavel și îl vede pe Dumnezeu a biruit lumea. Se umple de lumină și întunericul nu-l mai poate cuprinde. Nu se mai teme de nimic.

Sfântul Isaac Sirul scria că, din zece mii care se nevoiesc, doar unul ajunge la desăvârșire, meritând mântuirea. Restul oamenilor nu se pot mântui. Dar, prin acel unul mântuit, se mântuiesc mii de oameni.

Accesul universal la informație dezvăluie, în deplină monstruozitate, „teatre” unde puterea strivește umanitatea. Mă uit, mă doare, mă revolt și simt că îmi pierd mințile. Mă sperie, în același timp, posibilitatea ca eu să fiu viitoare victimă strivită a puterii, la fel cum pot fi viitorul călău. Există nenumărate exemple de oameni reeducați să strivească; ce-mi garantează că nu voi ceda pentru a deveni unul din ei?

Ne credem buni, ne credem mai buni decât alții. Dăm lecții, facem morală, arătăm cu degetul, condamnăm (da, cel dintâi sunt eu), găsim justificări, ne îndreptățim. Dar n-am fost încercați, n-am fost trecuți peste limitele răbdării umane, acolo unde numai răbdarea supraumană, primită de la Dumnezeu, poate să facă diferența.

Mă întreb dacă nu cumva râvnim atât de mult puterea pentru că ne absolvă. Numai unul mai puternic ne poate judeca și condamna. Avem cu toții, mai mult sau mai puțin, egocentrismul, ceritudinea că suntem miezul. Atâta vreme cât nu-L vedem în mod real pe Dumnezeu, ce ne oprește să ne ridicăm deasupra tuturor, măcar în universul nostru strâmt? În familie, la locul de muncă, în cercul de prieteni, în echipă, în partid, în țară, în lume, în sistemul solar...

Dacă tu ești legea, unde-s pârâșii tăi?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp