„De ce mereu eu am ghinion?” Despre toleranţa la frustrare

Foto Profimedia

Vi s-a întȃmplat să vă apucaţi să faceţi ceva şi să vă loviţi de un detaliu imposibil de rezolvat? Vi s-a întȃmplat să vă organizaţi toate treburile astfel încȃt să puteţi să duceţi o încărcare foarte mare şi, cȃnd lucrurile păreau să se aşeze, să apară ceva care să dea totul peste cap? Vi s-a întȃmplat să vă apucaţi să gătiţi şi în mijlocul procesului să descoperiţi că vă lipseşte un ingredient? Vi s-a întȃmplat să porniţi la drum cu un program foarte încărcat şi să aveţi surpriza că un avion sau un tren a întȃrziat?

Toată lumea trece prin situaţii de acest tip sau similare, iar acestea creează frustrare, respectiv sentimentul de supărare, iritare sau chiar furie în faţa unor evenimente pe care nu le putem controla şi care acţionează asupra noastră.

Întrebarea este cum reacţionăm noi în astfel de situaţii?

Există persoane care privesc lucrurile filozofic şi abordează problemele proactiv, în sensul adaptării la noua situaţie. Nu e plăcut dar nu e nici sfȃrşitul lumii, se caută soluţii alternative, se prioritizează, se cere ajutor … în funcţie de situaţie.

Pe de altă parte unii oameni “explodează” cȃnd sunt confruntaţi cu frustrarea: fie abandonează, fie se înfurie şi spun că nu este corect să li se întȃmple lor asta, fie chiar ajung să renunţe la tot drumul parcurs pȃnă la confruntarea cu dificultatea. Acestea sunt persoanele cu toleranţă redusă la frustrare.

Alte semne ale unei toleranţe reduse la frustrare sunt procrastinarea (pentru evitarea confruntării cu sarcinile anticipate ca fiind dificile sau plictisitoare), încercările impulsive de a rezolva o situaţie “în acest moment” în loc de a suporta incertitudinea unei rezolvări viitoare care ţine de cursul normal al lucrurilor, exagerarea rezultatelor negative ale situaţiei frustrante, intrarea într-o stare de agitaţie, afirmaţii de tipul “nu pot suporta asta!”, “de ce mereu eu am ghinion?”, “de ce mi se întȃmplă asta întotdeauna?”, etc.

De fapt persoanele cu rezistență redusă la frustrare îşi doresc gratificaţie imediată şi consideră că lumea în general ar trebui să fie astfel organizată încȃt ele să nu fie confruntate cu dificultăti. Această cerere se referă şi la situaţii concrete, dar şi la oameni, şi de multe ori există o tendinţă puternică de a găsi vinovaţi în exterior, inclusiv pentru lucruri care ţin de incapacitatea proprie sau de factori obiectivi.

Să ne înţelegem, lipsa toleranţei la frustrare nu înseamnă că multe din persoanele respective nu ar avea un număr mare de calităţi: inteligenţă, dorinţă de a munci, cunoştinţe, abilităţi. Ceea ce este specific acestora este că, în momentul confruntării cu o dificultate, reacţia lor este exagerată, se încadrează pe zona emoţional negativă şi le provoacă nu doar suferinţă psihică, ci poate şi conduce la abandon sau la reacţii exagerate de iritare şi furie care le pot aduce neînţelegeri cu cei din jur.

La nivel interior, lipsa toleranţei la frustrare se asociază cu anxietatea crescută, cu emoţii negative şi cu tendinţa de a scăpa de presiune recurgȃnd la gesturi compensatoare de moment, multe dintre ele necugetate (de la conflicte cu cei din jur pȃnă la consum de alcool sau droguri). În plus, se pare că persoanele cu rezistenţă redusă la frustrare tind să aibă o stimă de sine redusă, care scade şi mai mult în acest context.

Este însă lipsa toleranţei la frustrare o povară pe care cineva are să o poarte toată viaţa?

Nicidecum. Toleranta la frustrare se poate creşte prin exerciţiu şi prin lucru cu sinele.

Prima etapă este identificare gȃndurilor care produc emoţiile negative – de obicei acestea sunt de tip catastrofic (nu o să reuşesc niciodată, mi s-au stricat toate planurile, rezultatele vor fi îngrozitoare) sau din categoria “eu nu pot suporta”, “nu e corect sa mi se întȃmple asta”, “e intolerabil”.

Aceste gȃnduri sunt de reformulat în mod mai realist: “am întȃmpinat o dificultate, nu-mi place, dar o să mă descurc şi cu asta”, “uneori nu toate lucrurile merg conform cu planul, asta mă supără, dar mă pot adapta”, “am mai trecut prin situaţii similare şi pȃnă la urmă s-au rezolvat într-un fel”, “dacă mă înfurii mai degrabă îmi fac rău mie decȃt să remediez situaţia”. Dacă există prea multă furie ea poate fi disipată mai degrabă prin activitate fizică (sport, treburi casnice) decȃt lăsată să îşi facă de cap necontrolat.

O altă etapă este acceptarea faptului că uneori lucrurile se desfăşoară mai greu, sau durează mai mult, sau implică mai mult efort decȃt s-a anticipat iniţial, şi că uneori apar si factori imprevizibili care dau lucrurile peste cap. Dar astfel de obstacole nu sunt insurmontabile, şi stă în puterea oricărei persoane să se adapteze cȃt de bine se poate la împrejurări.

De multe ori dificultăţile pot fi mai uşor rezolvate prin a cere ajutorul unor persoane care s-au confruntat cu situaţii similare, sau cunosc domeniul, sau pot poate oferi un alt unghi de vedere pentru a canaliza gȃndirea spre o rezolvare pozitivă. A nu cere ajutor datorită iritării sau a convingerii că “asta nu trebuia să mi se întȃmple” este o mare greseală. Uneori acest ajutor poate fi cerut pentru susţinere emoţională, dacă se amplifică anxietatea sau apare o stare de nelinişte greu de potolit. Alteori cei ce ne pot ajuta au informaţii utile, sau cunosc proceduri care ne pot sprijini în a ne ocupa de situaţia concretă.

Şi nu în ultimul rȃnd, umorul este un instrument excelent pentru a fi folosit în locul izbucnirilor de furie în caz de situaţii frustrante. A vedea şi partea amuzantă a unei dificultăţi reduce tensiunea psihică şi canalizează emoţiile dinspre anxietate spre acţiuni constructive, orientate spre rezolvarea problemelor întȃmpinate.

Articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp