Foto - Profimedia
Mintea umană este o unealtă extraordinară: pe lȃngă faptul că a dus societatea umană la nivelul de dezvoltare actual ne şi ajută, pe fiecare dintre noi, nu doar să ne orientăm cu succes în toate domeniile vieţii dar şi să ne explorăm şi valorificăm propriul potenţial.
Totuşi, tocmai datorită complexităţii minţii, aceasta nu este ferită de erori. Dacă se referă la partea de gȃndire (cogniţie), aceste erori poartă numele de distorsiuni cognitive. Acestea au fost definite de Aaron Beck în 1960, şi sunt baza pe care s-a dezvoltat terapia cognitiv-comportamentală. O distorsiune cognitivă este definită drept un tipar de gȃndire iraţional sau exagerat a cărui perpetuare duce la suferinţă psihologică. Distorsiunile cognitive apar tocmai datorită complexităţii, nu doar a psihicului uman ci şi a realităţii înconjurătoare. Pentru a se putea descurca cu miile de amănunte ale cotidianului, mintea umană a învăţat să facă generalizări, să automatizeze anumite procese şi să ia decizii bazate pe informaţii relativ schematice. Din păcate uneori aceste procese sunt afectate de eroare şi aşa apar distorsiunile cognitive.
Cum numărul distorsiunilor cognitive este destul de ridicat, în locul unei prezentări generale prefer să le dedic mai multe postări în care să prezint în detaliu cȃte o astfel de eroare.
Poate una din cele mai des întȃlnite poartă numele de “cititul gȃndurilor” (mind reading), respectiv presupunerea că ştim cum gȃndesc cei din jurul nostru, presupunere bazată pe date insuficiente.
Să ne înţelegem: noi avem capacitatea (mai mult sau mai puţin dezvoltată) de a citi limbajul corporal sau mimica unor persoane. Acestea sunt vizibile, iar interpretarea indiciilor este de multe ori utilă, pentru că putem identifica de exemplu surpriza, bucuria, jena, tristeţea, furia etc.
Eroarea apare cȃnd extindem această “cunoaştere a celor din jur” la gȃndurile lor. Nimeni nu poate citi gȃnduri: nici noi pe ale celorlalţi şi nici ceilalţi pe ale noastre. Şi totuşi, uneori ne imaginăm că ştim ce se petrece în mintea celui de alături, fie o persoană apropiată fie pur şi simplu un trecător oarecare. Deci dacă “ştim” (şi mintea noastră ne oferă iluzia siguranţei a ceea ce ştim), nu mai are sens să testăm realitatea, să vedem dacă este aşa: pur şi simplu simţim şi acţionăm pe baza certitudinii noastre interioare.
Exemple se pot da nenumărate, eu o să enumăr cȃteva aici, şi o să invit cititorul să identifice altele.
Un copil a făcut o “boacănă” sau a luat o notă mai proastă la şcoală. El “ştie” că părinţii se vor supăra şi îi vor aplica o pedeapsă aspră, aşa că nu spune nimic, se ascunde, sau chiar fuge de acasă. Chiar dacă situaţia în cauză nu reprezenta o tragedie decȃt pentru copil, nu şi pentru părinţi.
O persoană anxioasă are de mers la o petrecere cu necunoscuţi. Ea “ştie” că îndată ce va intra într-o încăpere ceilalţi o vor privi dispreţuitor, îi vor critica aspectul fizic, vor considera ca nu are subiecte interesante de conversaţie şi vor sfȃrşi prin a rȃde de ea. Aşa că renunţă să mai meargă la petrecere, fără să realizeze că în realitate oamenii sunt preocupaţi mai degrabă de ei înşişi şi de problemele lor personale sau de persoanele apropiate şi că oricum aprecierea negativă e de obicei doar în mintea persoanei anxioase, pentru că ceilalţi nu văd aceste defecte.
Cineva consideră că oamenii sunt în general răi, deci odată ce a găsit o maşină parcată astfel încȃt îi blochează accesul la propria curte “ştie” că aceea este maşina lăsată cu răutate de vecin într-un loc în care o va deranja. Drept care nu se osteneşte să vadă bileţelul pus în parbriz, cu scuzele şoferului, care a avut o defecţiune şi care plecat să găsească un depanator. Sau nu vede numărul de telefon lăsat de şoferul care nu a găsit loc de parcare dar va veni imediat să mute maşina în caz că incomodează.
Cineva are un prieten vechi, care nu l-a mai sunat aşa de des cum obişnuia. În consecinţă “ştie” că asta se datorează faptului că prietenul în cauză nu mai este interesat de relaţie, că a ţinut legătura doar cȃt a avut un beneficiu personal din prietenie, sau trage concluzia că el însuşi este suficient de neinteresant încȃt să fie abandonat de prieteni. Aşa că trage concluzii negative ori despre sine ori despre celălalt, dar nu se oboseşte să sune pentru a afla că prietenul a trecut printr-o perioadă foarte obositoare la job, sau printr-o situaţie familială stresantă, sau printr-un eveniment personal (bun sau rău) care – pentru o perioadă de timp – i-a ocupat fiecare moment al zilei.
Cred că aceste exemple sunt suficiente pentru a ilustra cȃt de păgubos este cititul gȃndurilor. Aşa că lucrul cel mai bun de făcut este să nu confundăm ce gȃndim noi cu realitatea obiectivă.
Un exerciţiu bun pentru identificarea “cititului gȃndurilor” este ca, atunci cȃnd ajungem la o concluzie negativă sau anxiogenă pe baza unor informaţii limitate, să încercăm să găsim minim trei concluzii alternative – cu alte cuvinte pe lȃngă cea negativă să căutăm şi o concluzie neutră şi una pozitivă.
De exemplu, să presupunem că aşteptăm un telefon de la o persoană apropiată. Cum telefonul întȃrzie, “cititul gȃndurilor” ne poate duce la ideea că nu ne sună pentru că ne desconsideră, nu mai suntem interesanţi, a găsit ceva mai bun de făcut etc. Concluzia neutră ar putea fi: i s-a descărcat bateria de la telefon şi nu are încărcătorul cu el/ea. Concluzia pozitivă poate fi “nu sună pentru că este într-un magazin, cumpăra ceva pentru mine, sau e în bucătărie, găteşte felul acela de mȃncare care mie îmi place atȃt de mult”. Dacă se pot găsi astfel de explicaţii, cu siguranţă nu avem de unde să ştim exact ce face sau gȃndeşte celălalt.
În final soluţia pentru a elimina durerea stȃrnită de această distorsiune este testarea realităţii. Cel mai simplu lucru de făcut este să întrebăm persoana în cauză ce gȃndeşte sau de ce s-a comportat într-un anumit fel. Dacă nu putem, e bine să ne lăsăm nişte timp pentru a urmări desfăşurarea evenimentelor: oare chiar s-au şi înȃmplat în practică acele urmări pe care le-am anticipat noi pe baza faptului că am “ştiut” ce gȃndeşte cineva?
Un alt loc în care “cititul gȃndurilor” îşi face de cap în cel mai nefericit mod posibil, sunt relaţiile de cuplu. Pe de-o parte sunt cazurile în care un partener îşi imaginează că “ştie” ce este în spatele unei stări emoţionale sau unui comportament al celuilalt: “a venit acasă cu o grimasă pe faţă, e clar că e scȃrbit de mine” (deşi poate era vorba de o zi obositoare sau de o problemă la job), “s-a apucat să se uite la telefon, deci sigur mă înşeală” (deşi poate că aştepta veşti despre unul din părinţi, care avusese o problemă medicală), “nu a făcut cumpărături, deci e dezinteresat de familie” (deşi poate persoana în cauză nu avea idee despre ce ar fi trebuit să cumpere). Cred că e uşor de observat că cititul gȃndurilor duce la o concluzie negativă, şi odată ce aceasta e “luată de bună” ceea ce urmează este o stare de tensiune, de discuţii în contradictoriu, de reproşuri, lucru care în nici un fel nu foloseşte cuplului.
Şi mai rău este atunci cȃnd prezumţia de “citit al gȃndurilor” este extinsă şi la partener. “Eu îmi doresc ca el/ea să facă asta pentru mine, şi eu “ştiu” că el “ştie”, deci dacă nu o face înseamnă că nu mă preţuieşte îndeajuns”. Automat, ceea ce îşi doreşte unul din cei doi şi nu este “ghicit” de celălalt devine motiv de frustrare. Iar a cere explicit lucrul sau comportamentul dorit este considerat aproape o umilinţă, pentru că celălalt “ar fi trebuit să ştie”. Dar nu, nu poate şti. Şi cum nu poate şti, nici nu poate pune ceva în practică, deşi poate şi-ar dori să îi facă plăcere partenerului: de fapt probabil că încearcă să o şi facă, dar în modul său personal, doar că aceste încercări uşor sunt trecute cu vederea cȃnd există o aşteptare care nu e îndeplinită, şi cȃnd prezumția e că asta se datorează dezinteresului sau chiar dorinţei de a răni.
Pȃnă la urmă singura soluţie în cuplu este comunicarea. Vedem unele semne exterioare: că e vorba de stări emoţionale vizibile în limbajul non verbal sau de comportamente, ceea ce putem face este să verbalizăm: “te văd îngȃndurat(ă), ce s-a întȃmplat?”, “ai ajuns mult mai tȃrziu decȃt mă așteptam, a fost vreo problemă?”, “nu ai răspuns la mesajul meu, ai avut vreun motiv?”, şi aşa mai departe. Cȃt despre dorinţele noastre, ceea ce este de făcut este să le exprimăm clar: “mi-aş dori ca în week-end să ieşim în oraş”, “mi-aş dori ca în următoarea vacanţă să mergem acolo”, “mi-ar face plăcere ca din cȃnd în cȃnd să facem asta”. Şi cȃnd e vorba de ceva ce ne deranjează cheia e tot comunicarea: “mă simt neglijat(ă) atunci cȃnd nu ne petrecem mai mult timp împreună”, “nu mă simt bine cȃnd aceste sarcini îmi revin numai mie”, “mi-aş dori să discutăm împreună aceste decizii”. Da, se poate ca uneori – după ce am verbalizat – să descoperim că există o doză de rea-voinţă, şi atunci da, este de acţionat pe baza acestei observaţii bazate pe realitate (pentru că asta este, nu trăim într-o lume ideală). Dar … de cele mai multe ori testarea realităţii va evidenţia cȃt de multă suferinţă s-ar fi putut evita dacă nu ne-am fi lăsat cuprinşi de capcana “cititului gȃndurilor” şi am fi investigat – fără idei preconcepute – realitatea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.