foto: Profimedia
Zilele acestea am fost la film. Fac parte din acea categorie de bărbați cărora le place moda. Îmi plac hainele bine făcute, croielile inteligente și oamenii care înțeleg că felul în care te prezinți lumii spune ceva despre tine.
Dar filmul la care am fost nu este, de fapt, despre modă. Este despre business. Despre putere. Despre supraviețuire profesională. Despre ce se întâmplă când lumea pe care ai construit-o începe să dispară sub ochii tăi. Și tocmai de aceea cred că mulți oameni care nu s-ar gândi niciodată să cumpere un bilet la „The Devil Wears Prada 2” ar trebui să îl vadă.
Dacă ai evitat „The Devil Wears Prada 2” pentru că ai crezut că este despre modă, poate ar trebui să-l vezi. Nu e un film despre modă. E un film despre putere. Există un tip de film care se pierde în traducere nu pentru că e prost promovat, ci pentru că titlul lui face prea bine ce trebuie să facă un titlu: te sortează. „The Devil Wears Prada” sună a fashion. Sună a tocuri și Vogue și certuri despre nuanțe de cerulean. Și dacă ești bărbat trecut de 35 de ani, care ascultă podcasturi despre business și urmărești cum se restructurează industriile, probabil că ai trecut mai departe. Ar fi fost o greșeală.
Am trecut și eu mai departe, prima oară. Apoi mi-am amintit de o întâlnire de board din Moscova, acum vreo 13 -14 ani. Un CEO care nu ridica niciodată vocea tocmai pentru că nu avea nevoie. Același control, aceeași răceală, același talent de a te face să simți că ești privilegiat că ești în cameră. Am cumpărat bilet.
Sequel-ul care rulează acum în cinematografele din România nu e o continuare a acelui film. E un alt film, deghizat în același titlu. E povestea unui imperiu media care se prăbușește, a unei femei care a construit totul și acum vede cum totul se schimbă, și a fostei ei asistente, acum director la Dior cu putere reală, care controlează exact bugetele de care Miranda Priestly are nevoie pentru supraviețuire.
foto: Profimedia
Oricine a supraviețuit o restructurare, o fuziune sau o schimbare de management știe exact ce se întâmplă pe ecran.
Dacă ai văzut „Succession” și ai simțit că nu e chiar ficțiune, că dinamicile alea de putere există și în biroul tău, în ședințele tale de board, în negocierile unde nimeni nu spune direct ce vrea, atunci filmul acesta e pentru tine. Cu diferența că e mai bine jucat și are costume mai bune. Meryl Streep joacă una dintre cele mai complicate poziții din viața unui profesionist: omul care a fost cel mai bun din cameră toată viața și acum trebuie să ceară ajutor. Nu de la un egal. De la cineva pe care l-a umilit. Miranda Priestly nu s-a schimbat. Lumea s-a schimbat în jurul ei, și asta e mult mai interesant decât un personaj care se transformă după rețetă. Emily Blunt joacă invers: fosta asistentă care acum stă pe scaunul cu banii. Nu e răzbunare melodramatică. E ceva mai rece și mai familiar, e leverage. E știința că puterea nu stă la cel care strigă cel mai tare în sală, ci la cel care poate să plece. Și ea poate să plece. Kenneth Branagh intră în ecuație ca soțul Mirandei, o adăugire care pare la prima vedere decorativă și devine, pe parcursul filmului, unul dintre cei mai interesanți vectori de putere din poveste. Puterea în căsnicie ca negociere permanentă. Știți, poate, scenariul.
Presa tipărită moare. Runway moare. Și Miranda nu luptă împotriva morții, luptă împotriva momentului în care lumea nu mai are nevoie de tine, ceea ce e cu totul altceva. Oricine a lucrat vreodată într-o industrie în tranziție - media, retail, banking, telecom - știe că frica asta nu are nimic de-a face cu ținutele de pe coperta revistei. Are de-a face cu a înțelege că lumea în care ești cel mai bun s-ar putea să nu mai existe. Miranda nu se teme de moarte. Se teme de irelevanță. Și nu e o frică pe care o știm cu toții? Asta e tema reală a filmului. Nu stilul, nu moda. Ci întrebarea pe care orice profesionist ajunge să și-o pună la un moment dat: când ai construit un imperiu pe o anumită versiune a lumii, ce faci când versiunea aia expiră?
De fapt, filmul poate fi privit și ca un studiu despre negocieri. Despre momentul în care autoritatea formală nu mai este suficientă și descoperi că adevărata putere aparține celui care controlează resursele, relațiile sau opțiunile. În multe organizații moderne, exact asta se întâmplă.
Dacă ai avut vârsta potrivită să vezi și primul film din 2006, ai ajuns probabil în momentul la care n-ar mai trebui să te intereseze ce spune lumea despre filmele pe care le vezi. Vei ieși din sală vorbind despre lucruri pe care nu le discuți de obicei: cum arată puterea când se duce, ce faci când terenul s-a schimbat sub tine, cine ești când nu mai poți dicta condițiile. Probabil că vei vorbi și despre șeful tău. Sau, mai incomod, despre tine.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.