Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Dilema părinților ultraprotectori: ce și cât le arătăm copiilor noștri

Fetiță cu ochi mari

Foto: Guliver/Getty Images

Observ în jurul meu o protecție exagerată a copiilor din partea părinților. Nu li se dă voie să intre în contact cu diverse lucruri, să învețe despre ceva anume considerat rușinos, să stea prin murdărie, să exploreze cu mâinile mediul înconjurător și lista poate continua. Mă sperie însă altceva: copiii sunt protejați de componentele negative ale vieții.

Îmi aduc aminte cum mă plimbam pe holul spitalului ținând în mână „Oscar și tanti Roz” a lui Eric-Emmanuel Schmitt. Fără să divulg detalii semnificative, în carte e vorba despre un puștan bolnav de cancer. Mai multe colege mămici au fost atrase de coperta albastră a cărții și de titlu, cerându-mi să le împrumut cartea. Mi-au adus-o înapoi repede: „nu am putut să citesc așa ceva. Eu am copil mic acasă, nu vreau să aud despre cancere și alte chestii triste!” Am rămas pe undeva surprins. Extinzând barajul, m-am gândit la întoarcerea asta de spate și la cum consider eu că ar fi bine. Eu aș fi citit povestea (lucru făcut) și aș fi explicat-o frumos copiilor mei (nu am încă), să învețe și ei că viața nu e frumusețe continuă, ci incluse și boală, luptă, tristețe, haos. Că sănătatea nu-i un bun garantat. Cred că așa ei ar putea învăța de mici ce înseamnă prețuirea unor elemente, recunoștința, facerea de bine pentru alți oameni aflați în greutăți.

Cred că exemplul poate fi elongat. Mi-aș duce copiii să vadă o familie plină de neajunsuri materiale. I-aș duce într-un spital cu alți copii în suferință. Le-aș arăta asociații sau companii care fac bine. Astfel, orice copil înțelege de mic registrele mai grele ale vieții și nu crește în aroganță, egoism, autosuficiență. Nu se face mai mare știind că totul e neted și frumos, orice i se cuvine, sănătatea lui e garantată. Sensibilizarea asta la suferință poate fi o propulsie veritabilă.

Articol publicat pe site-ul autorului, Leapșa de sănătate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Vasi Radulescu Exemplul poate fi "elongat"? Pretuirea unor "elemente"? va rog sa deschideti dictionarul, folositi, in modul cel mai ridicol,. cuvinte improprii sensului. Sensibilitatea la suferinte creaza o "propulsie"?
    • Like 0
  • Nu stiu daca sunt perfect de acord cu dumneavoastra; mai jos, doamna Olteanu puncteaza corect faptul ca nici un copil nu este perfect identic cu altul, chiar daca provin din aceeasi familie sau din acelasi mediu.

    De aceea nu cred ca toti copii pot sintetiza drame impersonale in acelasi mod, si nu cred ca introducerea voita a unei traume in viata unui copil este ceva de dorit.

    De asemenea, nu cred ca atunci cand un copil intalneste o trauma (o boala, un deces, un accident) acestea nu trebuie sa fie cosmetizate pana la punctul de a fi sterse. Aveam 15 ani, si sora mea (de facto imi e verisoara, dar am crescut impreuna si nici una, nici cealata nu facem in mod real distinctia...) 13 cand ne-am ingropat stra-bunica. Noi doua - nu ca nu ar fi fost adulti in jur, doar erau... Incapabili sa gestioneze momentul, sau rude indepartate.

    Bunica mea era isterica, mama nu a putut trece peste conflictul de o viata cu bunica, tata a aparut cand toate detaliile oribile ale obiceiului ingropaciunii pe la olteni se consumasera deja. Spalatul mortului, imbalsamarea, imbracatul, cosciugul, toate aceste lucruri ar fi trebuit sa ne traumatizeze pe viata. Fostul meu logodnic nu a vazut niciodata un cadavru. Nici macar pe al propriului sau tata.

    Eu si E. ne-am intalnit cu moartea devreme. Nu pentru ca parintii nostri au considerat ca e necesar, ci pentru ca asa s-a intamplat. Mama lui E. a murit cand ea avea 6 ani, si eu 8. Nimeni nu a considerat ca trebuie sa fim 'ferite' de aceasta experienta, dar nici nu ne-a dus nimeni de mana sa vedem sicriul. Am fost lasate sa luam din experienta respectiva exact cat consideram noi ca putem sa absorbim. Eu, ceva mai mult, E., evident mai putin - era mai mica, si era totusi mama ei.

    Nimeni nu a facut nimic de dragul nostru. Viata, si moartea, ritualul, au mers inainte cu sau fara noi - nici protejate, nici expuse, intr-o stare de normalitate a durerii intregii familii. Cred ca ce am retinut amandoua a fost faptul ca oamenii se nasc si mor, ca e un ciclu de neoprit, si... c'est tout. Ca moartea, durerea, singurateatea, vionovatia, sunt o parte a vietii pe care o vam intalni cu totii mai devreme sau mai tarziu, ca nu or sa bata la usa de trei ori, si ca usa aceea se va deschide, fie ca vrem, fie ca nu.

    Nu stiu daca este o idee buna sa deschidem aceasta usa inainte ca acest lucru sa fie imperios necesar. Cred insa ca este bine sa ne gandim la felul in care vom explica faptul ca usa s-a deschis.

    Eu nu mi-as duce copilul la inmormantari numai ca sa-l obisnuiesc cu experienta. Nu l-as duce nici intr-un spital de oncologie, ca sa il obisnuiesc cu ideea.

    Pentru ca viata, in sine, nu este numai tristete, insa un copil mai mititel nu va sti sa diferentieze; nu are suficienta experienta sau maturitate.

    A-i spune si a-i arata unui copil de 3-4 ani ca moartea e o parte din viata e o cruzime. Va afla. A ii arata unui copil ca el e sanatos, dar altii nu sunt poate genera valuri pe care nu vom sti cum sa le linistim mai tarziu.

    Cu alte cuvinte, nu va aruncati copii in lume. Fiti pregatiti pentru momentul in care lumea va veni peste ei.
    • Like 4
  • Alex check icon
    De lucruri triste poți să fugi, dar nu te poți ascunde. Cu toții ne „păcălim” copiii ca să le fie mai ușoară „aterizarea” din copilărie spre maturitate. Există timpul când îi spui copilului (sau se prinde singur) că nu barza l-a adus pe lume și nu Santa i-a pus cadoul de sub brad. Dar îi mai spunem că bunicul s-a dus de fapt în ceruri unde este super fericit. Că găina și vaca e fericită să ne dea ouă și lapte. Și copilul orb al vecinilor este așa pentru că Dumnezeu are un scop aparte cu el... probabil la fel și cu copiii bolnavi de cancer... sau chinuiți de alte boli... Deci poveștile continuă... și nu suntem niciodată gata să acceptăm nici ca adulți anumite lucruri, darmite să le spunem copiilor...
    Dacă totuși o facem și anumite lucruri nu avem ce face și trebuie să le spunem, totuși nu consider că există o anume vârstă la care un copil poate sau nu poate fi expus la realitate și în ce măsură, deoarece fiecare copil are un grad diferit de percepție, de sensibilitate și de maturizare interioară, care se modifică rapid la vârstele fragede într-o direcție sau alta pentru a se adapta mediului în care trăiește. Este o graniță fină între impactul emoțional dorit (de pregătire pentru viață sau de creștere a empatiei) și cel nedorit (de creștere a anxietății, depresie sau să pună la îndoială tradițiile strămoșilor sau religia). Tocmai aici are rolul principal un părinte și anume să identifice dacă și în ce măsură e momentul să explice copilului său lucrurile așa cum sunt ele în realitate (cea subiectivă evident așa cum o percepe părintele), cu bune și cu rele și cât de departe se poate merge cu explicațiile.
    • Like 0
  • O buna analogie cu subiectul acestui articol ar fi cariera unui boxer profesionist de mare talent: daca din primele meciuri l-ai bagat cu un campion in exercitiu, risti sa ii termini cariera prematur; daca ii dai numai adversari de paie, atunci el nu o sa acumuleze niciodata experienta necesara pentru a deveni campion.
    • Like 4
  • (am citit vreo 10 carti din opera lui Éric-Emmanuel Schmitt acum 8 ani, nu o consider de lasat la dispozitia unui copil sub 12 ani, nici in belgia la scoala nu se studiaza pana la 12 ani!)
    Sunteti parinte? Atunci stiti ca fiecare copil are ritmul si puterea lui de dezvoltare emotionala si imunitara, si ca expunerea se face treptat.
    Avea copila 2 luni si ceva zile cand i s-a declasat dermatita alergica pe corp. Am alergat inapoi la pediatru (cu 2 zile inainte la control si vaccin nu avea copila nimic) - toata viata ni s-a schimbat si ce mi se aprea firesc inainte a devenit gresit si schimbat. La fel se abordeaza problema emotionala. Copila mea e robusta, dar cand am fost la spital sa ajut o familie a venit o singura data si apoi a zis nu - m-a intrebat zilnic daca bebe se face bine, daca are sanse sa moara, daca mama e in regula post transplant, dar nu a mai venit cu mine si nici nu am fortzat-o.
    Alt caz: avem copil in jur, mai sensibil, care, ajuns cu scoala la un eveniment post al2lea razboi mondial si a fost atat de impresionata ca a povestit continuu, intrebat, avut cosmaruri cateva nopti, nedormit bine, imbolnavit. Poftim, ai cateva argumente de ce unii parinti isi feresc copiii de anumite expuneri: pt a nu fortza ce nu e inca momentul.
    Mai sunt si argumentele proprii: de ex. eu nu sunt de acord cu tv si internet la discretie si telefon - va primi telefon la 12 ani.
    • Like 2
  • mike mike check icon
    Va invit sa vedeti piesa de teatru cu Marius Manole. Imi amintesc ca a fost ultima piesa de teatru pe care am vazut-o inainte sa plec definitiv din Romania. Oricum, tin sa va spun ca in scolile din vest copiii sunt dusi din cand in cand la anumite orfelinate pentru a oferi cadouri copiilor bolanvi. De asemenea, unii copii bolnavi de diverse afectiuni vin in scoli pentru cateva ore, pentru a lucra cu ceilalti. Cred ca si la scoala ar trebui facuta o educatie in acest sens.
    • Like 0
  • Eu am copil, mic ce-i drept, dar nu doresc sa-l cresc ignorant de lumea reala. Copilaria da trebuie sa fie cea mai frumoasa perioada a vietii, dar in acelasi este si perioada propice de a descoperi lumea asa cum este, de a invata ca orice vine cu un pret, nimic nu este gratis si ca nimeni nu-ti va rezolva toate probelemele.
    @Wall-T da copilul mi-a schimbat perspectiva mult mai mult decat credeam, dar in acelasi timp mi-a intarit dorinta de a-l creste fara a-l menaja si a-l proteja de orice absolut orice. De ce? Pentru ca eu am fost crescut intr-un astfel de mediu, in care mama facea totul pt mine, aveam o problema mi-o rezolva, ma menaja mereu, si cand am plecat de acasa, la 20 de ani in alt oras, am avut un soc sa descopar ca viata nu e tocmai roz si usoara cum am fost crescut sa cred, si mi-as fi dorit sa fi fost pregatit inca de mic pentru viata. Nu zic nu, m-am descurcat, m-am adaptat ca asa e normal dar nu fara cazaturi.
    • Like 1
  • Sunt surprins că ați fost surprins de refuzul citirii cărții respective.
    Eu am observat că mulți oameni evită să vadă filme bune, dar triste sau violente, preferând în schimb o comedie / romantică. Explicația lor este logică: „și așa viața e plină de chestii triste, prefer să-mi petrec timpul liber cu ceva ce-mi face plăcere, nu cu alte chestii triste”.
    • Like 1
  • Wall-T check icon
    Va sugerez sa va faceti intai copiii si dupa aceea sa ne povestiti ce ati facut sau nu cu ei. O sa fiti surprins de cum va schimba perspectiva.
    M-am saturat si de cei care dau sfaturi despre ce ar face ei daca ar avea copii...
    • Like 3
    • @
      Wall-T check icon
      Mda. Poate am reactionat exagerat si nici nu mi-am explicat suficient "supararea". Subscriu fara rezerve si ideii dezvoltate de autor si modului de prezentare, cu exceptia referintei la cum ar proceda daca ar avea copii. Consider fara valoare abordarile de tipul " ce as face eu daca..." Este doar o vanzare a blanii ursului din padure.
      Iar in contextul concret al subiectul dezvoltat, nu aduce nici un fel de greutate argumentatiei.
      Asa ca, da, domnule Gogu, daca ati avea 8 copii, iar eu as cauta surse de inspiratie sau ajutor in educarea celor 4 copii pe care eu chiar ii am, as citi cu atentie opiniile Dvs., ca rod al unei experiente complexe de viata din care ar fi posibil sa invat si eu lucruri bune. Dar, as fi foarte interesat de ce ati facut cu ei, si deloc de ce ati face daca... Cu totii am face multe daca.
      • Like 3
    • @ Wall-T
      felicitari pt cei 4 copii.
      imi puteti spune daca aveti aceeasi abordare cu toti copiii? de expunere la praf sau la incidenta cancerului.
      • Like 0
    • @ Wall-T
      Autorul isi exprima o opinie, pe care dumneavoastra puteti sau nu sa o luati in considerare.

      Este acelasi lucru ca a spune - Daca as avea bicicleta, nu as merge cu ea pe mijlocul strazii, si primi un raspuns de tipul - Cand o sa ai bicicleta, poti sa ai o parere despre biciclete, pana atunci, nu!

      Sau, de ce nu, daca nu ai uter, nu iti poti da cu parerea despre fibromul uterin. Daca nu ai avut cancer, nu poti scrie despre cancer.

      Poate opinia domnului le este folositoare celor si care nu au copii; poate le da o tema de reflectie, asupra unui subiect in care experienta nu i-a convertit inca in experti.

      • Like 2


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult
sound-bars icon