Foto: Guliver Getty Images
Există familii multiple în care copiii nu trăiesc o perioadă minunată a vieții lor, ci sunt plasați în echivalente de carceră.
Sunt controlați la tot pasul, sunt presați să facă una și alta, li se creează programe infernale, au puse lese invizibile care nu-i lasă să aibă libertatea pe care o merită. Să nu ia virusuri sau bacterii, să nu se lovească, să nu stea lângă semeni din alte clase sociale, să urmeze un drum bine pavat, cu o direcție atent calculată sunt numai câteva dintre principiile așa-zis sănătoase ale unor părinți.
Părinții aceștia au impresia că vor avea copii de excepție. În realitate, ei cresc niște plante ofilite, niște personalități știrbite, niște oameni mici cărora visurile le rămân tot timpul mici.
Copiii au nevoie să fugă. Au nevoie să întâlnească pericole pentru a învăța să se apere. Au nevoie să-și facă bube în genunchi și-n coate. Au nevoie să dea piept cu bacterii pentru a primi seturi competente de anticorpi, apărare imună pe măsură. Au nevoie de interacțiune cu ceilalți copii și cu natura. Au nevoie să viseze. Au nevoie să încerce și să greșească.
În fiecare copil există potențiale multiple. Unul va fi găsit, sămânța va fi apoi plantată și udată cu grijă, iar planta va aduce roade în timp. Va avea și paraziți, se va și usca, o va bate vântul, o va astupa zăpada. Copilul va învăța în evoluția lui în viață cum să se comporte. O va face singur și prin lecții frumoase de la cei mari, nu traumatizante, nu mereu punitive, nu reci și apăsătoare, nu limitative.
Iar dacă va greși la un examen sau în alt capitol al vieții, niciun părinte nu va intra cu ghetele butucănoase în sufletul lui, rupându-l. Nu e nicio tragedie. Lucrurile se vor aranja, cumva.
Trebuie să creștem oameni mici și frumoși care vor ajunge oameni mari și frumoși, într-o lume deschisă, a încercărilor, a pericolelor mărunte sau uriașe, a respectului pentru ceilalți, a iubirii. Trebuie să-i lăsăm un pic mai liberi.
Închisorile în care mulți părinți își țin copiii controlându-le viața cu șublerul și biciul vor naște nefericire, inadaptare, boală. N-ar trebuie să existe niciuna.
Articol publicat pe site-ul autorului, Leapșa de sănătate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nebunia începe extrem de devreme, mai exact atunci când copilul intră în clasa pregătitoare. Deoarece a dispărut locul de joacă și socializare „în fața spatele/blocului”, copilul e ținut 8 ore la școală (4 ore la cursuri + 4 ore la after school), plus eventual una-două ore la activități extrașcolare. În felul acesta, după 5 ani de școală primară, nu are cum să mai iasă un om normal din el (vorba dvs., domnule doctor, el crește în continuare ca o FLOARE OFILITĂ PREMATUR!!!)
Ceva ar trebui schimbat în mod radical! Nu mă pot abține să nu-i ceva comentez aici lui "Jonn Jonzz": compară omule manualele din comunism cu manualele de acum, și vei vedea clar diferența între normal și anormal!
Cei care au cunoscut olimpici în carne şi oase au observat lucruri interesante. În timp ce copiii care nu suportă matematica - eu am fost unul dintre ei - muncesc zeci de ore pentru un 6 sau chiar un 10 olimpicii petrec mai puţine ore în faţa caietului şi - mai ales - LUCRUL LE PRODUCE PLĂCERE. La fel cum un pictor poate lucra ore întregi fără să simtă oboseala un olimpic la matematică poate lucra ore întregi simţind cea mai mare plăcere şi relaxare. E un fenomen pe care psihologii l-au denumit INTELIGENŢĂ MATEMATICĂ. Omul de rând l-a denumit simplu: TALENT. Psihologia înregistrează cam 7 tipuri de inteligenţă: matematică, vizuală, muzicală etc. Cunosc copii care atunci când se relaxează umplu foi întregi cu înmulţiri de 12 cifre. Alţii rezolvă ecuaţii simple sau complicate. O fac la fel cum un pictor umple zilnic caiete de schiţe. Nu întâmplător, în Renaştere, matematica nu era considerată ştiinţă, ci... artă.
Sigur, poţi accesa matematica şi la nivel basic, însă ideea că oricine lucrează din greu pentru a ajunge mare matematician la o supercompanie s-a dovedit păguboasă. Important e ce tip de inteligenţă avem fiecare şi cum putem să o punem la treabă. E nevoie ca educaţia românească să se întoarcă la MEDIE, după ce ani de zile a fost obsedată de performanţă.
Categoric, performanţa nu e un lucru negativ. A avea olimpici - cu cât mai mulţi cu atât mai bine - e un lucru bun, dar a merge pe principiul că idealul educaţiei este de a stoarce performanţa cu orice preţ aruncând la gunoi restul e absurdă şi păguboasă. Avem nevoie să ne maturizăm, să privm realist, să formăm o clasă MEDIE solidă. Este şi mesajul reformei dorită de Franţa, care pune accent pe o clasă MEDIE puternică. Indiferent cum va arăta sistemul de mâine, fie modern şi suplu după cum îl propovăduieşte revoluţia anilor 60, fie îmbogăţit de valori cum îl vede Franţa, un lucru e sigur: avem nevoie de MEDIE.
Dacă prin muncă poţi atinge rezultate atunci ce te opreşte ca prin muncă asiduă să câştigi premiul de arte plastice al Bienalei de la Veneţia? Ce te opreşte să devii un sculptor celebru?
A, talentul! Sau, ca să ne exprimăm ştiinţific, inteligenţa de tip vizual. Ori cea de tip matematic.
Olimpicii sunt TALENTE. Olimpicii sunt EXCEPŢII, fie că e vorba de matematică, artă plastică, literatură etc. Pablo Picasso a fost cotat ca cel mai muncitor dintre pictorii moderni. A realizat câteva mii de opere, lucru pe care nu l-au reuşit nici mişcări cu zeci de oameni. A făcut-o printr-un efort inuman, dar n-ar fi reuşit fără ingredientul principal: TALENTUL.
Aşa cum există inteligenţă vizuală şi pictori, tot la fel există şi inteligenţă matematică şi matematicieni de excepţie. Mitul că muncind pe brânci poţi ajunge în cine ştie ce supercompanie, mitul că ascultând regulile, urmând învăţământul vei reuşi obligatoriu e totuşi un mit. Şi chiar dacă te-ai angajat într-o supercompanie, te-ai intrebat vreodată dacă fondatorul acelei companii a făcut ca tine? De multe ori afli că a fost un rebel, că a fost dat afară din şcoală sau că a părăsit şcoala (cazul lui Edison, care a primit un "certificat de prostie"), că n-a avut nicio legătură cu olimpiadele sau alte tipuri de clasificări. Că a fost de 4 pe linie, că a rămas corigent. ŞI TOTUŞI TU MUNCEŞTI PENTRU EL ŞI NU EL PENTRU TINE. Unde e logica?
Nu, simpla muncă nu rezolvă totul. A şlefui un diamant presupune o muncă titanică, dar presupune să ai un diamant. Nu poţi munci zeci de ani şlefuind un cartof şi sperând că-l vei transforma în diamant. Aici lucrurile nu sunt prea democratice. Dacă nu te naşti cu un anumit tip de inteligenţă - matematică, muzicală, vizuală etc. - nu poţi ajunge decât acolo unde eşti croit să ajungi. Nu e o problemă să fii un bun mediocru. Însuşi H.R. Patapievici vorbea la un moment dat de MEDIE, de ideea de a fi un om educat, împlinit dar fără o carieră fulminantă. A fi un bun mediocru nu înseamnă un eşec, ci un câştig. Mulţi oameni eşuează sub mediocritate încercând să devină genii. Asta nu înseamnă să nu încerci marea cu degetul, câtă vreme nu devine o obsesie. Învăţământul românesc suferă de obsesia geniilor, ori interviul dat ca exemplu vrea să clădească OMUL MEDIU, nu vârful.
" De multe ori afli că a fost un rebel," - in cat la suta din cazuri se intampla asta? Steve Jobs era exceptia sau regula?
Eu vorbesc in principal de olimpiade la stiintele exacte. In arte nu stiu cum sta treaba, nu ma pronunt.
Sigur că munca şlefuieşte acest tip de inteligenţă, dar cine nu o are nu o poate dobândi. N-am spus că sunteţi un geniu, însă posedaţi acest tip de inteligenţă, chiar şi într-un grad mai mic.
Alţii au inteligenţa vizuală. E drept, e mai rară, dar există. O au artiştii plastici. Nu vă dădea talentul afară din casă, dar l-aţi avut. Orice psiholog vă poate spune acest lucru. Acest tip de inteligenţă e detectabil, chiar măsurabil.
Povesta seamănă cu medicina; diabetul este în cele mai multe cazuri ereditar, însă pentru a-l declanşa trebuie să "munceşti" la el. El este însă MOŞTENIT şi medicul te întreabă dacă ai mai avut cazuri în familie. Dacă aceste tipuri de inteligenţă sunt moştenite sau nu e încă în discuţie, dar de multe ori auzi pe câte un părinte de olimpic spuând şi eu eram bun la matematică, pe mine mă moşteneşte!
Da, exista ceva innascut (denumit ANS in articol) care este corelat cu acea inteligenta logico-matematica. Totusi acel ANS se gaseste inclusiv la animale intr-o oarecare masura, mi-e greu sa cred ca sunt oameni care se nasc cu niciun fel de inteligenta matematica. Cat timp exista totusi ceva, atunci exista si sansa de a antrena si dezvolta acel tip de inteligenta, daca se doreste desigur.
Cert este că atunci când o inteligenţă începe să se dezvolte ea produce vizibil PLĂCERE şi RELAXARE, o împlinire a celui care o practică. Un pictor va picta de plăcere, nu pentru că este obligat. Efortul pe care îl va face îi va servi pasiunii.
Niciun olimpic nu este luat la olimpiadă cu arcanul. Niciunul nu va spune că urăşte matematica, dar îi plac medaliile. E clar că un olimpic va avea pasiune/plăcere pentru aria în care va activa. Acest tip de plăcere sau de uşurinţă e vizibil şi nu poate fi forţat. Când cuiva nu-i place matematica înseamnă că nu-i place. Eu am mers pe real, pe literatură, filozofie, religie, istorie etc. Am respectat matematica. Cunosc istoria matematicii, cunosc multe întămplări despre matematicieni, la intruniri literare port tricou cu Einstein, "A beatiful mind" este filmul preferat, dar nu-mi plac ştiinţele exacte şi da, am rămas corigent la matematică. Nu pentru că nu munceam. Din contră, adormeam cu capul pe caiet nopţile ca să iau note de trecere.
Dar nu-mi plac ştiinţele exacte. Nu am inteligenţa necesară. Sau am inteligenţa matematică a unei maimuţe. Nu-i problemă, am alte tipuri de inteligenţă. Nu mi-e străină munca, dar pe ce consider că-mi place şi mi se potriveşte.
Placere sau relaxare... si aici e discutabil. Am cunoscut de exemplu olimpici pentru care olimpiadele erau pur si simplu un mod de a-si atinge un scop. Intr-unul din cazuri un olimpic la fizica era inca din liceu convins ca nu va face fizica mai departe, ci programare (si chiar asta a facut pe urma). Se intampla insa ca in acel liceu sa fie o profesoara care facea pregatire foarte serioasa pentru concursuri de fizica si de aceea a mers si el pe fizica. Nu ura fizica, in nici un caz, dar nici nu avea o mare dragoste pentru materia respectiva. Rezultatele de la olimpiade l-au ajutat sa-si faca un dosar bun pentru aplicatii la universitati din strainatate si asa si-a inceput cariera... in informatica.
Placere... nu stiu ce sa zic. Eu acum fac cercetare in fizica si sunt momente in care numai placere si relaxare nu simt, unele probleme sunt destul de nasoale si ma scot din sarite. Dar nici nu as renunta vreodata. E un pic ciudat, i-as spune pasiune, dar nu neaparat placere, cel putin nu tot timpul.
Eu însă am urât matematica. Am făcut pregătire pentru corijenţă cu un unchi care era recunoscut ca pedagog cu mulţi olimpici la activ. Îmi vorbea de matematică de-mi dădeau lacrimile, mă înflăcăra atât de mult încât îmi juram că voi înţelege matematica. Când dădeam cu ochii de caietul cu pătrăţele totul se năruia cât ai zice peşte.
O vreme am crezut că incapacitatea mea de a pătrunde tainele matematicii se datorează prostiei. Am crezut că sunt tâmpit. Mult mai târziu am aflat că există tipuri diferite de inteligenţă, că ele sunt date în grade diferite şi că acţionează diferit etc.
Fiecare om alege ce-i place, ce îl împlineşte, ce consideră că i se potriveşte. Poate că îi place la nebunie, poate că-i place mai puţin, poate că-i este mai uşor să facă un anumit lucru, dar nu toţi suntem traşi la ştanţă, nu toţi putem face şi fizică, şi matematică, şi literatură şi filozofie etc. Unii au aptitudini pentru real, alţii pentru uman.
Ce am vrut să spun e CĂ SE VEDE când ceva nu ţi se potriveşte. Asta era ideea.
Am ramas ingrozit si imi era mila de ea, insa eram fericit in acelasi timp ca nu merg la rahaturile de olimpiade si nu trec prin cosmarul ei. Cu sau fara olimpiada, poti ajunge intr-o pozitie foarte buna oriunde in lume.
Ureche muzicala am, de muncit am muncit pe branci (50 de ore pe sapatamana cand mai mergi si la scoala nu e putin) doi-trei ani, dar n-aveam acel...je ne sais quoi. Tehnic interpretam bine, dar eram atat de atenta la executie incat pana si profa ma lauda cu 'Bravo, robotel!'
Era cu totul si cu totul altfel la canto, unde munceam muuult mai putin (si in general in timp ce invatam la pian), dar acolo aveam 'suflet', simteam muzica, era altceva. La pian nu simteam nimic, numaram tot timpul in gand, nu 'auzeam' practic ce cant, imi numaram greselile, nu reluam niciodata numai bucata gresita, o luam mereu de la capat, ma enervam - profa imi zicea gata pentru azi, chill, eu, nu si nu, ea pleca, eu ramaneam la scoala sa exersez (sa nu va inchipuiti ca aveam pian acasa, lol), si nimic. Tot robotel eram.
Acum am imbatranit, am pian acasa, cant din cand in cand de placere, dar diferenta intre mine si o persoana talentata e audibila. Sotul meu a cantat la trombon (haios, nu?) pana in anul doi de facultate, era sa iasa music major, si-mi spune tot 'Bravo, robotel!'. Diferenta intre mine si o prietena comuna care chiar are talent la pian e foarte clara.
Dar macar ea n-are voce :P Sic :P
Gandul meu era - sunt pe acolo, baietii, si fetele astea au talent si le place, eu n-am, si nu-mi place, incerc sa ma tin in pas cu ei.
Pentru mine info a fost un chin tot liceul, pentru ca nu aveam talent, mintea mea era pe alte cai, si durea ca mie imi lua cinci ore sa rezolv o problema pe care ei o rezolvau in 30 de minute, mult mai eficient si mult mai scurt, in termeni de cod, decat mine.
De rezolvat, rezolvam. De muncit, munceam, dar imi lipsea ceva ce aveau ei, ceva ce eu nu aveam.
Oricat de mult ai munci, nu vei putea sa fii in NBA daca ai 1m63cm. Oricat ai slefui un cartof, dupa cum bine s-a spus in acest thread, tot cartof ramnane.
"De rezolvat, rezolvam. De muncit, munceam, dar imi lipsea ceva ce aveau ei, ceva ce eu nu aveam." - ok, munceati. Munceati cat ei? Incepuseti cam cand incepusera si ei?
Va spun si intreb lucrurile astea pentru ca am avut o perioada cand gandeam exact ca dvs. Pana am aflat ce era de fapt "je ne sais quoi"-ul in majoritatea cazurilor: pregatirea inceputa foarte, foarte devreme, cu un profesor care se intampla eventual sa le fie si parinte.
E de asemenea adevarat ca cei patru de la rasarit au intrat intr-a noua stiind deja Pascal si C++, deci erau deja cu cateva capete mai sus.
Eu sunt insa un 'avatar' al copilului ipotetic despre care se vorbeste in articol - eu n-am vrut la mate-info, m-am inscris plangand. Si dovada a fost faptul ca am fost si eu olimpica, dar tot la 'umanioare' - filozofie si engleza. Nu mi-a folosit la nimic, ca tot in Poli am ajuns, tarata de guler :)
Nu munceam cat ei (nu imi placea, si ei aveau si extra-training, si organizat de scoala, si de la lotul olimpic), insa si intre cei patru se vedea o diferenta - fata muncea mult mai mult decat baietii (nu vreau sa confirm nici un stereotip, dar asa a fost) insa era mai slaba decat ei. Probabil pentru ca muncea la toate, ei doar la info, si li sa treceau cu vederea multe...
Tin minte ca unul dintre ei era atat de bata la mate, incat fara medalia de la olimpiada n-ar fi luat admiterea. Nici n-ar fi ajuns la admitere - pe vremea aceea era BAC-ul acela special al olimpicilor, care era super-simplu, pentru ca il dadeau si sportivii de performanta. Si si acolo a luat in 5 si ceva chinuit la mate.
Oricum treaba cu matematica i-a maturat pe doi dintre baietii nostri, si pe inca unul de la liceul rival in facultate - n-au trecut de anul doi, pentru ca nu stiau nici matematica de liceu. Cand au dat de analiza in anul I a fost macel.
Inteleg foarte bine ce spuneti, parerea mea este insa ca atunci cand e de 'crunch' pe un singur element, chiar daca doi oameni muncesc acelasi numar de ore, cel mai talentat va iesi deasupra, pentru ca va asimila mai usor.
Da, ceva diferente vor exista, insa vor fi minime, mai ales dupa un anumit timp. Si asimilatul asta nu e chiar constant. De la un anumit nivel de dificultate in sus anumite lucruri vor fi mai greu de asimilat pentru oricine (exclud de aici cazurile de genii adevarate, cu memorie eidetica, oameni care calculeaza pi in minte pana la a nu stiu cata zecimala etc.), lucrurile se vor nivela. Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca de la un punct in colo s-ar putea sa nu mai fie lucruri noi de asimilat.
Mi se pare imposibil ca sistemul lui Macron să restabilească trecutul ştergând cu buretele o întreagă perioadă din istorie. Dacă sistemul va reuşi - şi Franţa merită o asemenea experienţă - rezultatul va arăta cu totul atfel, pentru că va include cu siguranţă şi achiziţii din revoluţia educaţiei. Achiziţii care sunt greu de aruncat la gunoi.
Să nu uităm că din avangardă a făcut parte şi Constantin Brâncuşi, împotriva căruia s-au intreprins campanii de presă odioase. Sculptura "putredă" a dl. Brâncuşi, o caricatură a artei, trei forme înfipte într-o bilă, nimic din Doriforul lui Policlet, nimic din graţia lui Tiţian. Brâncuşi, Picasso, Duchamp (bunul prieten al sculptorului româ), consideraţi "pleava artei".
Lucrurile nu se pot arunca la gunoi cu atâta uşurinţă.
2. Patapievici vorbeşte şi de o MEDIE. O spune clar: învăţământul nu este doar despre vârfuri. Vârfurile se pot descurca oarecum singure, dar media nu.
3. Ideea reformei lu Macron nu e pragmatică, ci spirituală. E vorba de revalorizarea învăţământului, de omul complet, renascentist, educat, politicos etc. Nu performanţa industrială e miza acestei reforme.
Oricum, a crede că trecutul poate fi reînviat ca o fantomă e ca şi cum ai spune că de mâine toaţi bărbaţii ar trebui să poarte costum cu pălărie iar femeile toalete cu voaletă. Nu putem recrea lumea anilor 1900. Nu putem crea un sistem care să şteargă cu buretele achiziţiile trecutului. Alea care sunt. Să nu uităm că anii 70 au adus numeroase tehnici care au potenţat creativitatea (brainstorming, mindmapping, thinking hats, lotus blossom etc.), diferite de profesorul rigid de la catedră. Acestei revoluţii din anii 70 îi datorăm smartphone-ul, computerul, tableta, internetul etc. Aceste tehnici sunt instrumente pedagogice de ultimă generaţie. Ele nu pot detrona metodele clasice (demonstraţia, conversaţia euristică), dar s-a demonstrat că produc progres. Nu putem privi educaţia doar prin latura valorilor spirituale, după cum nici nu le putem nega complet.
Învăţământul a fost refractar acestui nou multă vreme, şi acesta este şi motivul pentru care marii lideri ca Jobs sau alţii ca el şi-au luat viaţa în propriile mâini.
Din fericire pedagogia a aşezat astăzi în acelaşi capitol şi instrumentele care l-au format pe Steve Jobs, alături de instrumentele clasice. Mai puţin la noi, dar în mai toate sistemele moderne din alte ţări elevii sunt îndemnaţi să îndrăznească, să-şi exploreze creativitatea şi să-şi depăşească limitele prin metode ce ţin de revoluţia anilor 70.
Supercompaniile la care vreţi să lucreze generaţia olimpicilor visată de dvs. SUNT PRODUSUL DIRECT al acestei revoluţii. Liderii lor au respins deseori educaţia clasică. Au fost rebeli. Şi au reuşit.
Pedagogia clasică se mută cu încetul în domeniul creativităţii. Profesorul devine un lider, nu un magistru atotştiutor. E o realitate.
Peagogia oferă trei scheme principale organizate sub forma unui triunghi. Se dau trei elemente: materia, profesorul şi elevul. Când profesorul este aşezat în vârf sistemul se numeşte MAGISTROCENTRIST (centrat pe profesor, pe mentor, pe maestru). Când materia este aşezată la vârf sistemul se numeşte TEHNOCENTRIST. Când copilul este aşezat la vârf sistemul se numeşte PEDOCENTRIST.
Educaţia modernă este PEDOCENTRISTĂ, adică axată PE ELEV. Pedocentrismul este moştenirea anilor 70, a generaţiei lidership-ului, a creativităţii.
Nu înţeleg de unde vine povestea asta cu statul laic. Nu mai trăim în comunism. Nu putem impune nici ateismul, nici religia. Ora de religie este OPŢIONALĂ. Semnezi ca să participi, nu eşti luat cu arcanul.
" În plus nu văd o corelaţie între religie şi bunăstare." - o asemenea corelatie exista, si din anumite puncte de vedere America e o exceptie: https://newrepublic.com/article/117131/religiosity-social-dysfunction-linked-pew-study
Citez un fragment de la acel link:
"Staying with the U.S., this correlation between a high rate of poverty and high degree of religiosity is supported by a 2009 Pew Forum “Importance of Religion” study that determined the degree of religious fervor in all 50 states."
Ora de religie asa cum am facut-o eu era ora de indoctrinare. Religia ortodoxa nu ne era prezentata in mod obiectiv, ci se practica la ora. Nu ni se spunea "copilasi, asta e crestinismul, asta e budismul, asta cred unii, asta cred altii", ci "bine copilasi, acum ne ridicam, ne inchinam si spunem Tatal Nostru". Nu ni s-a dat ocazia sa judecam daca ce scrie in cartile sfinte are sens sau nu, nu a fost vreodata adusa in discutie stiinta, ni s-au bagat pe gat niste idei incepand cu primele clase de scoala primara si terminand prin clasa a 10-a de liceu daca nu ma insel. Cat despre parinti, presupun ca depinde de la caz la caz. Mama mea de exemplu stia doar foarte putin despre crestinism (crescuta fiind in comunism si neavand din familie o influenta religioasa foarte puternica), nu a fost vreodata vorba sa i se ceara consimtamantul. Ora de religie era in program punct.
Astazi ora de religie e optionala, ceea ce e foarte bine. Ce spuneam e ca nu mi-as dori sa se revina la ora de religie obligatorie pentru ca nu mi s-ar parea corect.
Nu sunt adeptul sistemului clasic, dar sunt adeptul total al unui sistem CURAT. Se vrea sistem clasic? Păi atunci să fie clasic. Se vrea sistem modern? Păi atunci să fie modern.
Sistemul nostru nu e nici una, nici alta. Luăm cazul educaţiei plastice, care funcţionează în prezent cu... două programe!!! Programa nouă reduce clasicul la vreo 40%, dar linia de demarcaţie e vizibilă şi creează confuzie.
A încerca să împaci lucrurile mi se pare mult mai nociv decât a te hotrărî la un sistem sau altul. Din păcate asta se face în sistemul nostru.
Ma rog, sa zicem ca rezultatele astea nu ar conta prea mult, asta insa mi se pare mai ingrijorator: http://akarlin.com/2013/07/scandinavians-cant-do-fractions/
Later edit: am gresit la numaratoare, finlandezii au sub 100 de medalii, 54 erau mentiuni. Aveti rezultatele aici: https://www.imo-official.org/results_country.aspx
Cum am mai spus, nu e musai nevoie de meditatori. In plus de asta, a face pregatire pentru materia de olimpiada (diferita de cea normala care se preda la clasa) nu mi se pare o fenta, cum nici a face balet nu mi se pare o fenta. E altceva, e o activitate diferita fata de ce se face la scoala.
A fost o OBLIGAŢIE, altfel nu mai ajungea în acel liceu.
Dacă nimereşti la un liceu axat pe matematică atunci pregătirea pentru olimpiadă şi facultate nu mai necesită meditaţii. În plus nu toţi elevii sunt olimpici. Există un număr imens de elevi care reuşesc anual pe sector dar nu merg mai departe. Sunt mulţi din şcolile generale. Şi ei sunt talentaţi la matematică. Şi ei sunt NECESARI societăţii.
Câţi dintre ei pierd şansa de a intra la un liceu axat pe matematică datorită acestui sistem absurd care a introdus nebunia mediei generale? Foarte mulţi.
În sistemul vechi notele nu erau o problemă. Acolo competenţa era câştigată pe merit, nu intrând la un liceu de matematică cu 10 pe linie (şi ştim că sunt şcoli în care plouă cu 10), cu notă mare la română şi tras de păr la matematică. Seamănă fix cu unele sisteme în care intri la matematică cu credite adunate la sport sau la muzică.
Asta dacă tot vorbim de competiţie şi competenţă.
In orice caz, la liceele foarte bune axate pe matematica cerintele si la celelalte materii sunt destul de ridicate. Asa ca o calificare la sector dar nu si la etapa pe judet/municipiu si note mediocre in rest inseamna foarte probabil ca acel elev nu este oricum suficient de bun incat sa aiba o viata usoara la un liceu de top, indiferent de modul de admitere.
Evident ca sunt si acei elevi necesari societatii, dar nu este necesar ca ei sa ajunga la un liceu de top, mai ales daca nu pot.
Sunt si elevi care vin la astfel de licee cu note nemeritate? Da, mai ales ca subiectele de examen au devenit tot mai usoare. Dar acei elevi se cern repede. Fie abia se descurca, fie se muta repede la alt liceu pentru ca nu fac fata.
Nimeni nu spune că va avea o viaţă uşoară, spun doar că trebuie să i se dea şansa să-şi urmeze pasiunea. Va lupta pentru o notă de trecere acolo unde doreşte dar va avea satisfacţia să facă matematică.
@J.J; Dar acei elevi se cern repede.
Nu, culmea e că acei elevi nu se vor cerne. 5 este notă de trecere, şi poţi trece la un liceu de top cu 5 pe linie. Asta înseamnă că poţi avea un matematician de nota... 5. Poate că se vor cerne la facultate, dar aceşti elevi ţin locul altora cu adevărat talentaţi la matematică. E un sistem care produce pierderi. Foarte multe.
În caz că nu ştiaţi, 5 a rămas notă de trecere.
Cat despre cei care intra cu medii mari si o duc apoi din 5 in 6...da, pot exista si astfel de cazuri si asta e o problema, sunt de acord cu dvs. Cel care inainte ajungea doar la sector si avea media generala nu tocmai excelenta probabil ca in continuare nu ar avea o medie generala excelenta in liceu dar ar face mai usor performanta la matematica. Nu stiu cat de raspandite sunt in prezent astfel de cazuri, ar fi interesant de aflat pentru ca problema porneste totusi de la evaluarile din scolile generale.
Pentru comparatie incerc sa ma gandesc la moduri in care sistemul cu examene de admitere ar putea da gres, dar mi-e greu sa vad astfel de brese. Ar fi totusi o problema: un elev care da examene de admitere in liceu va putea sa dea un numar limitat de astfel de examene (sa zicem 3-5). Daca nu reuseste, este automat trimis la o scoala profesionala, nu la un alt liceu la care ar fi putut poate sa intre dar nu s-a gandit sa dea examen. Ori asta, ori pierde un an. In sistemul actual, daca ai vrut sa intri la un liceu de top si nu ai reusit, intri totusi intr-un liceu din esalonul 2, nu ajungi direct la profesionala.
Care, repet, e setată pe MEDIU. Aici lucrurile se complică. Ceea ce e mediu pentru un talent în matematică e dificil pentru un copil obişnuit. Deci lucrurile sunt discutabile, pentru că va exista un efort considerabil din partea unui copil obişnuit şi un efort mai mic din partea unui copil talentat.
@J.J: "Pasiunea se poate urma si la un liceu la care se intra cu 8,50."
Nu ştiu exact topul liceelor, dar înclin că tot mai mulţi părinţi vă dau dreptate, ţintind undeva pe la mijlocul unui top al liceelor. Nu ştiu cu ce notă se intră la mijlocul clasamentului. Cred că totuşi că e un 9.20.
Motivele pentru care elevii talentaţi la matematică vor un liceu axat pe matematică sunt:
- anturaj care te stimulează (elevi pasionaţi de matematică)
- lipsa suportului financiar (în caz că nu ştiaţi suntem în criză, multe familii nu-şi mai permit meditatori)
- opţionale puse la dispoziţie de şcoală (cerc de robotică de ex.)
Din nou, fiind sărăcie, mulţi nu mai au bani. Altfel intrau la un liceu particular şi terminau povestea.
@J.J; "nu ar avea o medie generala excelenta in liceu dar ar face mai usor performanta la matematica."
Păi asta era şi ideea în vechiul sistem şi asta se discută în prezent. Dacă vă uitaţi la curba de importanţă a mediei generale veţi vedea că e în continuă scădere: de la 25 a ajuns la 20. Şi posibil să mai scadă. Pare puţin, dar când vorbim de sutimi lucrurile se schimbă. Oricum, opinia publică - în special cei care au făcut şcoală în anii 80 - împing multe media generală.
Cu profesionala nu cunosc cum stau lucrurile. Ştiu că se face o repartiţie după liste. Mi-e greu să cred că cineva n-apucă măcar o profesională.
Să zicem că un profesor merge fix pe dificultatea evaluării naţionale - adică pe mediu - şi atunci 10 e meritat şi e dat cu asimilarea de cunoştinţe. Ce ne facem cu cazurile în care un altul predă cu mult peste mediu, uneori la nivel de facultate, şi elevul nu poate lua decât un 6 sau 7?
A preda la nivelul vârstei este adevărata artă a pedagogiei. Evaluările sunt setate la nivelul vârstei, dar este şi predarea? Nu cumva rezultatele dezastruoase de la evaluare pot veni pentru că s-a sărit atât de mult peste nivelul mediu încât nu s-a mai înţeles nimic?
Sistemul reglează evaluarea, dar lasă liberâ predarea. Evaluarea e pe mediu. Dar predarea?
2) Daca preda mult si prost si evalueaza aiurea (le cere prea mult elevilor) atunci ar trebui anuntata intai directiunea si apoi, daca e nevoie, inspectoratul scolar.
"Ce sa zic, poate au si ei dreptate in anumite privinte (partea cu limbajul as putea sa o cred), nu stiu."
Staţi liniştit, nimeni nu ştie. D-aia avem şi sistemul pe care-l avem, pentru că nu există standarde clare.
Cat despre standarde... as vrea sa spun ca ma surprinde, dar nu are cum. Am avut...cati? 25 de ministri in 28 de ani? Parca asa era, un numar halucinant. Daca se schimba conducerea atat de des si fiecare ministru vrea reforme si le incepe si nu le termina, schimbarile sunt facute prost, dupa ureche ... la ce sa ne asteptam? Probabil ca se schimba standardele odata cu ministrul. Sistemul ar putea sa functioneze daca ar fi lasat. E ca si cand am avea o masina pe care o pornim si o oprim din 5 in 5 minute. Normal ca incepe sa nu mai functioneze.
Oricum, olimpicii nu-s o scuza pentru analfabetii cu diploma. Si mai mult analfabetii absolventi de invatamant obligatoriiu e in crestere, in timp ce rezultatele olimpicilor in scadere. Nici gimnastica romaneasca nu mai e ce-a fost, si nici matematica....
Meditatii la engleza am facut numai pana la 10 ani, la filozofie, niciodata.
Noi eram mate-info, eu eram o ciudatenie cu umanioarele mele, deci nici profesoarele mele din liceu nu erau de top la materiile respective, nici ai mei nu erau foarte impresionati de faptul ca nu eram olimpica la ce ar fi 'trebuit' sa fiu. Nu pot sa zic ca nu am fost ajutata, dar am fost ajutata la scoala, dupa posibilitati.
In anul meu au fost patru olimpici internationali la info, si nici ei nu faceau pregatire acasa, faceau chestii in plus la scoala, si aveau week-end-uri si tabere, dar tot de scoala erau organizate, si nu plateau elevii sau parintii.
Nu eram ca 'fabrica' de olimpici de la Mihai Viteazul, unde se stia ca pentru un loc la lotul de mate plateai 500 de mii pe ora (nu era deloc putin in anii '90).
As spune ca e mai degraba un 50-50%. Sunt multe licee bune, si in provincie, unde profesorii muncesc mult cu elevii,si nu contra cost...
Dintr-un liceul din ala bun de provincie am ieșit și eu acum mulți ani și sistemul era "mixt". Se învața si in scoala și duduia și industria meditațiilor. Poate atunci proporția era 50-50 însă acum nu-s convins ca s-a păstrat.
Ceva îmi spune ca un sistem de învățământ în care dai admitere la clasa 0 iar doctorat poți lua și analfabet o sa producă foarte mulți zombies și foarte puține vârfuri autentice.
Ideea este oricum aceeasi: daca copilul nu poate peste 6, de ce sa fortam lucrurile ca sa ajunga la un liceu de 8?
Educaţia segmentată a fost introdusă de un pedagog de marcă: Jan Comenius (1592-1670). Acesta a fost primul care a împărţit învăţământul în materii şi vârste. A fost o revoluţie care a atras după sine revoluţia industrială. Datorită lui Comenius omul s-a specializat, dar a pierdut acel big picture pe care îl aveau renascentiştii.
Epoca în care trăim - cel de al treilea val teoretizat de Toffler - este unul POSTindustrial. Educaţia modernă este de fapt o educaţie de tip renascentist. Ce impact va avea ea într-o lume industrializată? Dar mai putem vorbi de lume industrializată când avem conceptul de post-industrial? Şi este necesară resuscitarea omului renascentist sau ne putem descurca cu omul mecanic inventat de Comenius? În realitate lucurile sunt paradoxale, pentru că sistemul lui Comenius este de fapt nou şi cel transdisciplinar este vechi.
Sistemul tinde spre unul combinat: o cultură generală renascentistă şi un palier îngust, specializat în maniera lui Comenius. Aici putem vorbi de core curriculum şi opţionale. Deocamdată este un sistem care se va impune peste tot. Ce ne va rezerva viitorul vom vedea.
Revenind la 2008: acele exceptii existau, cunosc eu persoane. Existau si inainte de 2008. Eu de la bun inceput nu am facut nicio presupunere legat de ce vor parintii, asa ca nu aveam cum sa ma insel. Asta era de fapt si ideea: fara date concrete nu avem cum sa tragem concluzii pentru multimea intreaga.
"Când experienţa devine directă înseamnă că se întâmplă ceva." - nu neaparat, poate ati intalnit o exceptie care exista si inainte si care ramane in continuare o exceptie, fara date nu aveti cum sa stiti, de aia se face statistica.
Referitor la reglementarea UE, posibil să nu se întâmple, însă problema ţine mult de piaţa muncii. Ideea e că un copil talentat la matematică nu mai este dispus să-şi piardă visul datorită istoriei sau geografiei.
NU se întâmpla acest lucru nici pe vechiul sistem, când un 6 la o materie nu-ţi decidea intrarea la un liceu de profil. Plus că liceele aveau examenele lor, mult mai dificile, dar măcar ţintite pe ce trebuia.
Doriţi vechiul sistem? Vă susţin, dar cu condiţia SĂ FIE chiar vechiul sistem, nu un crocofan. MEDIA GENERALĂ SĂ NU CONTEZE LA ADMITERE. Să se dea ADMITERE ŞI NU EXAMINARE NAŢIONALĂ.
Iată vechiul sistem. Ăsta e, nu altul.
Cat despre examene, am scris mai jos despre ele. In definitiv nu am o problema cu examenele de admitere la liceu, doar ca exista niste motive pentru care s-a renuntat la ele. Daca se pot rezolva acele probleme altfel decat se face azi, OK.
Mişcarea Franţei are legătură cu SPIRITUALITATEA, nu cu practicul. Vrea întregirea umanului. Vrea materii care nu vor avea legătură cu latura practică, dar care pot îmbogăţi spiritual. Pot crea simţ estetic, moralitate, arta discursului etc. Cu totul altceva. E o problemă de spiritualitate, nu una care ţine de banalitatea practicului.
Însă nu prin eliminarea coloanei vertebrale a spiritualităţii, şi anume LIBERTATEA DE A ALEGE. Aleg să fiu de 6 la o materie şi la alta de 10. Reforma Franţei nu vizează goana după note. Da, posibil ca Franţa să aibă sistemul pe care îl aveam noi în anii 60-80. Noi nu-l avem nici măcar pe ăla.
Cat despre nota, se spune explicit ca va conta, ca i se restabileste importanta:
" Și acum de ce ne place că Macron restabilește demnitatea notei, nu?
- E o formă de a restabili autoritatea profesorului ca tip moral și educativ. Da, nota este foarte importantă și este un indicator și pentru elev."
Later edit: In plus, la ce motive v-ati referiti? Aici discutam despre statistici (sau lipsa lor) legate de preferintele parintilor in ceea ce priveste liceele si despre tipurile de admitere.
Demnitatea notei nu e tot una cu obligativitatea ei. Elevii francezi nu vor vâna note ca să apuce un liceu care să le corespundă aspiraţiilor. Nu se va întâmpla aşa ceva. Nu vor avea medii generale care să conteze pentru licee, cum se întâmplă la noi RECENT, căci înainte de 90 NU exista acest sistem aberant.
E vorba şi de demnitatea notei, şi de autoritatea profesorului, şi de limba latină, şi de limba greacă, şi de religie, şi de educaţie estetică, şi de filosofie, de logică etc. E vorba de o paletă largă, completă.
Dar nu vor exista măsuri de forţare. Elevul francez NU va vâna note ca să capete o educaţie mai bună. Va alege în continuare să rămână de 6 dacă va dori acest lucru şi de 10 acolo unde consideră că e important pentru el.
De unde stiti ce se va intampla in Franta?
În acest sens am vorbit de OBLIGATIVITATEA NOTEI.
Studiul acelor limbi, studiul istoriei, al filozofiei şi al artei era legat de EDUCAŢIA UMANISTĂ. Urmăriţi cu atenţie interviul.
Nu ştiu ce se va întâmpla în Franţa, dar nu mi se pare important. Întoarcerea la vechile valori nu are legătură cu obligativitatea notei.
Vechiul sistem din comunist - care era de sorginte franceză - nu impunea nota ca o condiţie de acces la un anumit tip de liceu. Cu 6 la tot şi 10 la matematică aveai toate şansele să reuşeşti la un liceu de matematică intensiv.
Acum nu mai ai.
"Întoarcerea la vechile valori nu are legătură cu obligativitatea notei." - de unde stiti asta? Poate pentru ei inseamna si ceva in directia asta.
Dacă un elev e bun la matematică atunci restul notelor n-ar trebui să conteze. Dacă e de 6 la educaţie plastică atunci să aibă libertatea să fie de 6, nu să tragă până-i sar ochii să ia 10 pe linie ca să fie sigur de reuşita la un liceu unde se face matematică la nivel de performanţă.
Da, adaptabilitate. Asta făceam şi eu, luptam pentru un 6 sau 7 la ce nu mă interesa.
Sistemul actual CONDIŢIONEAZĂ însă.
Luaţi următoarea situaţie: avem doi elevi, unul de la o şcoală în care notele de 10 se iau uşor, altul de la o şcoală care ridică mult ştacheta, şi care are media generală de 8.
Ambii intră în concurenţă la sutimi într-un examen care e setat totuşi ca nivel MEDIU. Ce îi diferenţiază? Media.
Liceul va primi un elev slab la matematică, pentru că acel 10 de la evaluare are de fapt valoarea unui 7 (din nou, evaluarea e pe nivel MEDIU, e specificat şi în lege), iar media generală nu semnifică performanţa, pentru că o şcoală poate merge pe o predare MEDIE. E greu de spus că un copil de 10 este de fapt chiar de 10. Nu înseamnă că la acea şcoală nu se predă, înseamnă că se predă pe dificultate MEDIE.
Singura soluţie e ADMITEREA, e examenul dificil care se dădea înainte. Examenul dat de liceul respectiv. Fără medie generală, examen curat. Confruntare curată.
În aceste condiţii evaluarea nu este greşită, pentru că se evaluează la standardul ales. Un 10 pe mediu nu este acelaşi cu un 10 pe performanţă.
Atenţie însă: nu se mai dă ADMITERE, se dă EVALUARE. Evaluarea e pe MEDIU. Conform legii. E evaluare, nu e examen. Nu faceţi confuzie. În anii 80 se dădea ADMITERE. Dificilă.
D-aia sunt evaluările uşoare şi d-aia atârnă ca o ghiulea media generală. De aici şi vânătoarea de note, care nu exista în trecut.
O predare şi o evaluare unitără SE ÎNTÂMPLĂ ÎN SISTEMELE DIN AFARĂ.
La noi se predă pe nivele diferite şi în consecinţă se evaluează diferit.
Normele metodologice vorbesc de NIVEL MEDIU şi NIVEL ADECVAT VÂRSTEI, ori o discuţie anterioară cu dvs. a demonstrat cât de relativă poate fi această noţiune. Ea se reglează - o spune pedagogia - atunci când vorbim de nivelul TEHNOCENSTRIST şi cel PEDOCENTRIST. Punând accent pe copil, s-a constatat că pedocentrismul oferă o evaluare mult mai corectă şi o asimilare mai bună a informaţiei, în timp ce în sistemul tehnocentrist lucrurile tind să scape de sub control.
Mai mult, sistemul românesc este pe hârtie pedocentrist, dar în realitate e tehnocentrist. Este tehnocentrist şi ca mentalitate. De aici nivelele diferite de predare, care duc automat spre nivele incorecte şi nedrepte de evaluare.
Diferenţe sunt în modalităţile de predare, în conţinuturi, în programe, dar vă asigur că acei profesori fac sute de fişe şi au pe cap psihologi şi psihopedagogi care evaluează şi răzevaluează elevul. Credeţi-mă, confundaţi rău lucrurile!
În Germania un profesor face peste 300 de acte lunar cu asezonarea materiei după necesităţile elevului, curbă de efort etc. E chiar pe bune. Acolo contează elevul, nu materia.
Nu confundaţi un adult cu un copil. Psihologia educaţiei este segmentul pedagogiei care se ocupă cu stagiile vârstei.
Si invers - ai un copil talentat la muzica; am avut o prietena in gimnaziu care era o specie de extraterestru, pentru ca voia sa dea la Dinu Lipatti, sectia vioara. Prin ce chinuri a trecut copila aceea...
Nu ca nu putea matematica, dar putea de un 7-8 (era 1996, inainte de capacitate si de porcaria cu media generala). Devenisem prietene pentru ca eram amandoua plinutze si bullied pentru asta, si mamele noastre hotarasera sa ne lase sa iesim pe role seara.
Mama Anei mai avea un scop - sa invete Ana mate de la mine (eu ma invarteam pe la 9.80 la mate), si nu ma deranja sa ne facem temele impreuna, si sa ii mai explic cate ceva...pana intr-o dupa amiaza cand a inceput sa planga din senin, si mi-a zis: Esti singura prietena pe care o am, si te transforma mama in meditator si pe tine. Mai am deja doi. Si unul la romana. Si vioara in fiecare zi. Si teorie muzicala. Nu mai am timp sa respir, nu ma lasa sa ma relaxez nici macar cu tine.... Stie tot timpul unde sunt, mama ta o suna daca iesim pe role la sase fara zece, nu la sase fix, o descoase daca am progresat, dupa parerea ta, si a ei (mama a fost inginera). Oriunde ma duc, ma urmareste si ma vede...
Pai, am zis eu (I art serious maths cat, stiam ca nu am nici o sansa la Lipatti, si nici nu imi doream), stii ca iti vrea numai binele. Ca la Lipatti sunt 15 locuri la vioara si 20 pe loc. Daca ratezi proba practica, tre' sa iei macar un 9 ca sa ajungi la un liceu OK.
Da, a izbucnit Ana, ceea ce arata cata incredere are in mine, ca asta zice si ea, daca nu trec de vioara, pe care am ales-o eu, singura si nesilita de nimeni, ma ia gaia... Dar cu toate chestiile care nu ma intereseaza, sansele mele de a trece proba practica scad. Eu as vrea sa exersez, ea ma baga la inca trei ore de mate. Nu stiu de ce nu pot sa mai stau un an pe bara, fara meditatii la mate si la romana, si sa incerc din nou anul urmator. Ca am 14 ani, nu a intrat viata in sac. Mai intra lumea la Lipatti si la 17 ani, hai mai, Maria, mai... Vin pe la tine ca sa mai iau si eu o gura de aer, si uite...
OK, zic eu. Facem cum vrei tu - nu te mai bat la cap cu matematica. Vii pe la mine, facem repede temele, dar dupa aia ne distram, jucam un X si O, flori fete si baieti, ne coafam, nu stiu, ne machiem, ne prostim. Si ii spun mamei sa nu mai fie securistul de serviciu, OK?
OK, a zis ea, stergandu-si lacrimile. Vrei sa te invat la vioara? Ca ai ureche muzicala, tu canti (ne cunoscusem la un Jeunesses Musicales, eu faceam canto, si incercam fara succes la pian), cred ca pot sa te invat ceva-ceva?
Mai, am raspuns eu, ureche muzicala am, si am si voce, dar dexteritate, vax albina. M-ai auzit cantand la pian, sunt scandura.
Nu esti atat de groaznica, m-a linistit ea, dar, intr-adevar, te gandesti prea mult cand iti misti degetele. Nu o sa te trezesti cu dexteritate la un instrument nou in sase luni, oricum. Dar daca o mint pe mama ca aduc vioara ca sa te invat pe tine pot sa exersez fara sa ma judece toata casa.
Deal, zic eu, dar aici la mine te va judeca tot blocul... Sa vezi ce percutie la calorifere o sa iasa. Bineee...
Bineeee! a zis ea, bucuroasa.
Treaba cu percutia la calorifer s-a dovedit reala, dar numai cand incercam eu sa cant la vioara, si Ana murea de ras. Mama a inteles cand i-am explicat ce si cum, si nu ne-a mai parat.
Ii placea sa o asculte pe Ana exersand. (Desi daca incercam eu, ma arata cu degetul si murea de ras si ea...).
A intrat la Lipatti din prima, cu 7.85 ca medie la examenele scrise de mate si romana. Ultima oara cand am auzit de ea, terminase conservatorul a doua pe lista, si cred ca acum e prima vioara a Orchestrei Filarmonice din Bruxelles.
Eu am intrat la mate-info la un liceu faimos de profil, cu 9.84 medie generala. Culmea, matematica m-a tras in jos.
Nici un copil nu le poate face pe toate; eu nu am invatat nici macar un solfegiu la vioara (cred ca fugeau toate matzele din cartier cand puneam eu mana pe instrument), Ana nu a trecut de 8 la mate.
Dar e bine asa. Fiecare se pricepe la ce se pricepe.