Diploma ta spune, din păcate, prea multe despre tine

Sudanul – ţara unde am stat, în 2010, ca observator militar în cadrul misiunii UNMIS – aduce cu o sucursală a iadului pe pământ, iar condiţiile de trai la limita subzistenţei în România semnifică acolo un stil de viaţă aproape decent, pe care mulţi sudanezi nu şi-l vor permite vreodată.

Din acest motiv, să mergi la şcoală pare cel mai inutil lucru din lume, căci fiecare aspect al vieţii de zi cu zi sudaneze sfidează noţiunea firescului din ţările zis civilizate.

Prima oară când am văzut copii adunaţi lângă un copac, la temperaturi de peste 43 grade Celsius, am fost şocat. În filme tot întâlneşti asemenea secvenţe, dar realitatea e mult mai aspră. Un profesor le explica literele pe o tablă donată de un ONG. Copiii – ca în oricare altă parte din acea regiune a lumii – erau desculţi, murdari şi îmbrăcaţi cu haine rupte şi nespălate. Insuficient hrăniţi, cu picioarele subţiri, burţile umflate şi muştele roind în jurul capului lor, întruchipau imaginea generică din caricaturile ce opun pe occidentalul umflat şi bogat copilului din tările lumii a treia, slăbănog şi chinuit de foame. Profesorul – el însuşi îmbrăcat cu pantaloni prea scurţi şi uzaţi şi o cămaşă albă decolorată – le arăta cu un băţ literele de pe tabla agăţată de trunchiul copacului, iar copiii le repetau cu voce tare.

Mi s-a întipărit în memorie această imagine şi mă înfior de câte ori mi-o amintesc.

În alte localităţi, unde existau şcoli din cărămidă – de fapt, ele sunt foarte rare, şcoala tipică sudaneză fiind o colibă din stuf sau din lut şi stuf, ca majoritatea locuinţelor sudaneze –, acestea ar fi intrat la categoria clădiri dezafectate în România. Fără geamuri, cu pereţii goi şi scorojiţi, cu bănci şi scaune rupte, fără minime condiţii de igienă, înăbuşitoare din pricina căldurii insuportabile, clasele aveau un aspect dezolant şi erau focare de infecţie pentru copiii care învăţau în ele.

Tristeţea şi lipsa de speranţă pe care le inspirau acele locuri sunt greu de prins în cuvinte.

Cu toate astea, copiii veneau la şcoală. Deşi nu aveau rechizite şi nu aveau manuale. Nici caiete şi nici creioane. Deşi nu aveau de niciunele.

Deşi nu avea niciun sens. Fiindcă nimic nu avea sens în Sudan.

Află mai mult:

Diploma ta nu valorează (mai) nimic

Dragi liceeni și studenți, dacă vreți un job, luați-vă unul și experimentați cât mai mult

Am făcut această introducere, la care voi reveni spre final, pentru a vorbi puţin de pofta de şcoală a românilor.

Isaiah Berlin spunea despre Churchill că îşi „idealiza” compatrioţii „cu atâta fervoare, încât oamenii şi-au însuşit în cele din urmă idealul lui şi au început să se vadă singuri aşa cum i-a văzut el”.

Frumos şi înălţător, dar eu găsesc idealismul de orice fel nociv şi socot că orice gândire ce tinde să îngroaşe şi exagereze trăsături naţionale este periculoasă. Sau, cine ştie, poate e bine când te idealizează Churchill, dar când eşti perceput astfel prin lentilele lui Dan Puric şi Pavel Coruţ, o minimă detaşare e mult mai recomandabilă.

Adevărul e că, pentru mine, românul obişnuit nu e nici pe departe cetăţeanul decent, integru, cu bun simţ, educat şi modest – adjective cu care, de altfel, tuturor ne place să ne gratulăm în particular. Cu atât mai puţin îl văd ca fiind ospitalier şi filosof, cum îl prezintă baladele. Şi nici pe departe drept posesorul inteligenţei ăleia sclipitoare cu care ne place să ne fălim când scoatem la interval faimoşii noştri olimpici.

Mi-am dat seama de toate astea când am remarcat satisfacţia imbecilă ce-l cuprinde când îşi validează ignoranţa cu diplome. Confundând lucrul simbolizat cu simbolul, el găseşte o reală împlinire personală în celebrarea grotescă a unei calificări formale într-un domeniu pe care nu îl va practica vreodată şi de care nu e defel interesat.

De ce ţine românul să aibă studii? Că nu vrea să fie în dezacord cu universul în care trăieşte. Şi cum e universul acesta? Doldora de absolvenţi cu studii superioare. De aici şi imboldul de a-şi upgrada „mansarda”, imbold ce porneşte de la presupunerea sau convingerea – falsă, oricum – potrivit căreia o diplomă oarecare, obţinută la o universitate oarecare, într-un domeniu oarecare, nu ar fi deloc incompatibilă, în planul imaginii, cu înlăturarea ignoranţei! Astfel, românul, în loc a se ruşina de propria nulitate, o oficializează pompos cu o bucată de hârtie.

Cum îmi spunea un coleg în facultate: „După ce o absolvim, vom fi intelectuali, nu-i aşa?”

Dacă vrei tu, de ce nu? Poţi fi intelectual, astronaut, descoperitorul bosonului lui Higgs, Fanfan la Tulipe, oricine te simţi bine. Singura chestie e să fii convingător, ceea ce, la drept vorbind, într-o societate ca a noastră, unde falsul e unul din ingredientele filosofiei de la care s-a pornit construirea identităţii româneşti postdecembriste, nu e prea greu.

Obsesia diplomelor universitare e în cel mai comic mod vizibilă la adulţii atinşi de criza vârstei mijlocii. De regulă, simptomele acestei crize sunt vizibile în plan sexual, dar unii, mai speciali, defulează şi la nivel intelectual când, brusc, realizează că au nişte ani şi n-au absolvit o facultate. Cum, spumegă ei, într-o notă ce atinge ultimele hotare ale exasperării, eu stau ca fraieru’ cu doişpe clase? Da’ ce, eu-s mai de la coada vacii?

De absolvit, nu va fi o problemă, vor absolvi toţi, deoarece nişte oameni inventivi s-au îngrijit să înfiinţeze universităţi pentru toate categoriile de mioritici. Oricât de îngrămădit ai fi, tot se va găsi o facultate care să îţi dea o diplomă în ceva. Singura cerinţă: să fii bun de plată! Dacă eşti priceput la asta, diploma de economist, psiholog, jurist sau inginer îţi e asigurată!

Cum spuneam şi în altă parte, foarte interesant e că românul ajunge foarte ofticat pe sistemul naţional de educaţie, îndată ce o Mater Alma Studiorum de mâna a zecea, în creuzetul căreia şi-a topit cinci neuroni în trei ani, îi oferă diploma mult dorită. El, care a terminat o facultate tocmai fiindcă învăţămîntul şontîcăie grav, va fi între cei dintîi care se va revolta împotriva uşurinţei cu care se obţine o diplomă în ziua de azi şi împotriva dezinteresului care domneşte în rândul dascălilor.

Cu toate că nu e cu putinţă să separi acest tablou de tabloul mult mai vast al realităţii sociale contemporane, el e de ajuns pentru a statua principiile fundamentale ce stau la baza consolidării competenţei profesionale în societatea românească, principii ce iau de bună premisa că un simplu atestat te mântuieşte de orice demonstraţie a competenţei profesionale.

Şi, întrucât tipul acesta de raţionament îi molipseşte pe toţi cei ce vor să creadă în el, tendinţa de acumulare a diplomelor se accentuează într-un raport invers proporţional cu nivelul şi valoarea cunoştinţelor dobândite.

Din fericire, oricât s-ar strădui să eludeze adevărul despre ei, realitatea se va strecura la suprafaţă – pentru cine are ochi să vadă – indiferent de diploma şi cursurile pe care şi le trec în CV !

Din nefericire, sunt aşa mulţi cei ce iau de bună sminteala înnăscută a românului că diplomele şi atestatele îl scutesc de ignoranţă că, oriunde te-ai duce, vei fi în minoritate. Iar între ei, de parcă s-ar fi vorbit, închid ochii şi se poartă ca membrii unei societăţi de admiraţie mutuală, prefăcându-se că studiile personale ar însemna mai mult decât zero barat şi că opiniile lor în aşa-zisul domeniu în care şi-au obţinut competenţa prin respectiva diplomă ar fi mai relevante ca părerile unui babuin despre muzica clasică.

Părerea mea e că un elev cu părinţi responsabili, care vor să îi asigure o educaţie solidă, nu va ajunge niciodată, în ciuda lacunelor sistemului de învăţământ, semidoctul spilcuit cu care societatea actuală se mândreşte şi pe care încearcă să ni-l impună ca unitate etalon de realizare în viaţă.

De asemenea, întrucât inexistenta lor pregătire profesională e departe de a-i preocupa, mulţi posesori de hârtii ştampilate sunt convinşi că e ceva de capul lor, ba îţi şi arată, pornind în deducţiile pe care le fac de la date false, sau nesocotind regulile deducţiei înseşi, că sunt la fel de breji ca absolvenţii aşa-ziselor facultăţi de top. Ei omit însă factorul cu adevărat important din ecuaţie: anume, nu demonstrează că ei ar şti ceva, ci că alţii pe care îi cunosc sunt la fel de varză ca ei. Un raţionament la fel de închegat ca cel în care-şi justifică lipsa de interes pentru materii când îţi explică burzuluiţi că, oricum, ceea ce se studiază în facultate nu le va folosi la nimic mai încolo, iar ei, ştiind asta, d-aia nici nu şi-au bătut capul să înveţe ceva.

Oricum ai da-o, această intelighenţie autoaleasă, prăjindu-se mulţumită la razele propriei suficienţe, are mereu dreptate. Ei nu au intuiţia unei realităţi intelectuale aflate dincolo de pătrunderea lor obişnuită, iar cei care îşi dau cu adevărat interesul să înveţe sunt, pentru aceştia, la fel de ridicoli ca personajele din tragediile clasice ce apărau cu preţul vieţii nişte virtuţi de care nu se sinchisea nimeni. În mintea lor, a obţine diploma fentând şcoala e o dovadă de inteligenţă, dovadă întărită de faptul că, pentru destui, modelul de reuşită în viaţă nu e unul din ciudaţii din a căror substanţă cenuşie postează într-o veselie citate pe Facebook, ci unul care, prin şmechereală, a reuşit în timp scurt să dea lovitura şi să se ajungă.

Asta e părerea lor.

Părerea mea e că un elev cu părinţi responsabili, care vor să îi asigure o educaţie solidă, nu va ajunge niciodată, în ciuda lacunelor sistemului de învăţământ, semidoctul spilcuit cu care societatea actuală se mândreşte şi pe care încearcă să ni-l impună ca unitate etalon de realizare în viaţă.

Va fi poate luat în râs, după modelul tocilarului perpetuu, că nu ştie să fie cool, dar seriozitatea şi voinţa de a se pregăti corespunzător, în timp, vor face diferenţa în lupta cu filfizonul patriei care, prin valorile superficiale ce-i ordonează existenţa, erodează azi bazele sociale şi instituţionale ale lumii în care trăim.

Întorcându-mă la copiii din Sudan, viitorul lor – o spun cu strângere de inimă – este condamnat. Nu există viitor acolo. Nu aşa cum îl concepem noi. Miracole se pot întâmpla în poveşti, dar în mare parte din societatea africană a zilelor noastre, ele sunt imposibile. Când vor deveni adulţi, regimul de trai din acea ţară îşi va spune cuvântul şi, întrucât spaţiul de manevră pe care îl au la dispoziţie pentru a-şi îmbunătăţi viaţa este redus, opţiunile lor vor fi, de asemenea, limitate.

Dar România nu e Sudan. Nu în privinţa şanselor pe care le avem fiecare. Educaţia, la care copiii de acolo au acces într-o formă rudimentară, la noi ar putea face diferenţa. Învăţământul românesc e departe de a fi perfect, dar există şi poate fi îmbunătăţit.

Însă nimic nu se va schimba dacă nu vom reuşi să ne descotorosim de acutul complex de inferioritate pe care îl exhibăm nonşalant prin deformarea trăsăturilor naţionale şi etalarea unor vârfuri ce nu sunt concludente pentru esenţa românească. Nimic nu se va schimba dacă ne vom fura căciula în continuare. Nimic nu se va schimba dacă, departe de a ne interesa, pe fiecare în parte, să excelăm în ceva anume, vom epuiza timpul nostru, banii părinţilor, răbdarea societăţii şi încrederea celor din jur prin maimuţărirea unor modele prost croite pe aptitudinile noastre şi achiziţionarea a tot felul de hârtii, în speranţa că respectabilitatea promisă de ele i-ar face pe posesorii lor mai puţin maimuţoi.

În fine, nimic nu se va schimba dacă, atunci când ne vom uita în oglindă, ne va plăcea în continuare falsul pe care îl vom vedea.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp