Doi bătrâni, în Piață, în ultimele zile ale epocii Dragnea: „Noi nu mai apucăm prea multe zile, suntem bătrâni și bolnavi, dar vrem ca fiica noastră să se întoarcă acasă...”

(Foto: Inquam Photos / George Călin)

Oricât de invincibil părea la un moment dat, zilele lui Liviu Dragnea sunt acum numărate. Numărătoarea poate fi lungă, dar a început deja. În spatele unui zâmbet încă suficient de colorat stă spaima camuflată a unui om care știe că nu mai are scăpare.

Psihologia muribundului politic este însă periculoasă. Jocul lui Liviu Dragnea nu este jocul unui politician care vrea să atingă apogeul carierei politice, pentru el așa ceva nu mai există, ci este al unui ins care vrea să își salveze cu orice preț libertatea. Politica dlui Dragnea este o politică de (supra)viețuire. De acum, întrebarea e nu dacă Liviu Dragnea are viitor politic, dacă are sau nu scăpare, ci câte victime colaterale va face în implacabila lui cădere.

Când ți-ai pus toate ambasadele occidentale în cap, când departamentul de stat al SUA trimite un avertisment cu rază lungă de acțiune, când societatea civilă e trează și pregatită de o luptă de uzură, când OLAF îți controlează buzunarele, când toate resorturile politice oneste sunt de multă vreme dinamitate, când oamenii din propriul partid te iau peste picior („Și pe Ceaușescu l-au sfătuit să facă un miting” - deputat PSD), este limpede că sfârșitul se prefigurează la orizont.

Puseurile simptomatice ale agoniei sunt povestea cu statul paralel și pierderea treptată a coerenței interne în propriul partid. PSD în forma actuală nu mai are, cu înaintemergătorul Dragnea, niciun viitor, însă nemaiavând viitor devine și mai periculos, fiind gata să demoleze totul în jur. În comparație cu Liviu Dragnea, până și Victor Ponta, cu reflexele lui neocomuniste, pare un ins aproape inocent.

PSD-ul este un partid gregar incompatibil cu orizontul valoric al unui stat de drept și totuși are încă suficienți simpatizanți și susținători pentru care onestitatea politică este o noțiune vidă.

Lecția celor doi bătrâni de la protest

Ieșind să protestez, am văzut mulți oameni de vârste diferite, cei tineri își apără viitorul, iar cei aflați la jumătatea vârstei, ori cei mai batrâni, au o miză uriașă, viitorul propriilor copii.

Într-una din serile de protest, lângă mine erau doi oameni bătrâni, ținându-se de mână. Nu scandau nimic, erau tăcuți, dar prezenți cu totul, având conștiința că apără ceva. M-am apropiat de ei și le-am spus:

- Cinste dumneavoastră pentru faptul că sunteți aici, deși este frig și plouă mărunt.

Iar ei, cu voce stinsă, mi-au răspuns:

- Nu pentru noi am ieșit, noi nu mai apucăm prea multe zile, suntem bătrâni și bolnavi, dar vrem ca fiica noastră să se întoarcă acasă, după terminarea studiilor. Ea și voi, cei tineri, să mai aveți un viitor în România.

M-au impresionat bătrânii.

Țara asta, sfâșiată cum e, are o salvare, sirenele ei se aud de departe și pe măsură ce trec zilele, sunetul de cvartă perfectă devine tot mai strident, anunțând sfârșitul celor cocoțați la putere și renașterea noastră, pentru a câta oară, a celor aparent fără putere! Poate că avem nevoie de perfuzii, dar suntem vii, suntem încă vii și nu ne-am pierdut speranța!