( Foto: Mediafax)
„E trecut de miezul nopţii şi ar trebui să dorm…Dar mă uit şi mă tot uit la fotografia asta. Am fost şi eu acolo – student, cu păr lung, jeanşi şi adidaşi albi. Zbieram şi eu «Jos comunismul!» Ştiam ce spun şi, mai ales, simţisem cum e cu comunismul… Frig în casă, apă călâie o oră pe zi, două ziare («Scânteia» şi «România Liberă» ) cu nea Nicu şi tovăraşa, pâine rece, flacăra minusculă la aragaz – ca să încălzeşti o crăticioară cu mâncare, îţi lua o jumătate de oră.
Coposu, Raţiu, Doina Cornea, Diaconescu, Ţepelea…
Pulberea s-a ales. Dar ce e amuțitor e că s-a ales praful de amintirea lor. De numele lor. De chinurile pe care oamenii ăştia le-au îndurat prin puşcării. De tot ce îşi imaginau ei atunci, în ’90. ”Corneliu Coposu, îţi spune ceva?”/ ”Da, e un bulevard” – nu m-ar mira deloc acest dialog, azi…
Au trecut 23 de ani de-atunci. Unde am fost eu, în anii ăştia, de-a ajuns România aşa cum e acum?”
Am scris rândurile astea acum șase ani. Simt la fel și acum.
Doina Cornea a murit vineri.
A luptat, a riscat cu viața, a crezut degeaba.
Dumnezeu s-o ierte.
Și ea, la rândul ei, pe noi.
Articol preluat de pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.