(Foto: Guliver/Getty Images)
„Trebuie să rămânem liberi, să nu devenim robi ai fricii!"
Pe strada Alba-Iulia din Cluj-Napoca, o femeie firavă cu un munte de curaj și conștiință scria scrisori despre situația de netrăit din România ceaușistă. Cu ușile închise și ochii înlăcrimați de speranță, părinții noștri îi ascultau cu pioșenie rândurile la Radio Europa Liberă și, pentru câteva momente privilegiate, trăiau cu impresia că nu suntem singuri în disperare, uitați la marginea URSS-ului și a lumii, că Occidentul aude din chinul în care am fost izolați împotriva voinței noastre. Profesoara Doina Cornea aduna toate durerile, necazurile și umilințele acestui popor și le arunca în cugetul Europei, cu gândul la ziua în care vom fi tămăduiți de tot răul care ne guverna existența mizeră. O femeie sinonimă libertății îndrăznea să lupte cu cel mai mare dușman al nostru, al tuturor: FRICA.
Înfruntând persecuția și învingându-și demonul fricii, Doina Cornea demonstra că suntem ceea ce avem curajul să fim. Când părinții noștri au fost acceptare și lașitate, ea a fost determinare și forță. Când majoritatea intelectualilor se ascundeau prin sertare, ea traducea Eliade. Când toți acceptam minciuna ca regulă de viață, ea ducea adevărul nostru profund mai departe.
Eu nu am crescut cu Avengers, dar am avut șansa de a respira același aer cu o supereroină reală, cu puteri nelimitate: Doina Cornea. După Revoluție, când i-am văzut în sfârșit chipul blând la televizor și i-am auzit vocea delicată, am înțeles că pe lumea asta nu suntem niciodată prea firavi sau prea mici. Forța convingerilor noastre ne face impunători sau jalnici. Am privit cum a fost ridicată în slăvi și apoi coborâtă în injurii, cum numele ei s-a transformat din rezistență și perseverență în „ce mare brânză, a trimis și ea niște scrisori în Franța". Am văzut cum rușinea struților poate deveni agresivă și cum mulți i-au urat drum-bun spre cratiță, acolo „unde îi este locul" oricărei femei decente și conștiincioase.
Doina Cornea n-a spus #metoo pentru că ea a fost unică prin modestie și simplitate, prin tăria convingerilor sale și încrederea că ne putem croi o soartă mai bună. A fost eul interior care ne-a șoptit mereu că merităm un destin fără rușine, că bunurile noastre cele mai de preț sunt cele spirituale. Ne-a inspirat să continuăm să credem în libertatea noastră. Ne-a sfătuit să ne alegem conducătorii care ne merită sacrificiul. Ne-a recomandat să rămânem acasă pentru că „o ţară, o limbă, o cultură sunt o moştenire, un dat. Care ne este dăruit nouă". Ne-a făcut "responsabili şi păzitorii acestei moşteniri", uneori chiar împotriva voinței noastre.
Doina Cornea nu ne-a mângâiat compătimitor pe cap ca un părinte cu zâmbet șiret, dar ne-a ținut mereu cu mințile treze. În numele tuturor copiilor care au crescut furându-i cuvintele după ușile bine închise, bucuroși că eroii există cu adevărat, mulțumim din suflet pentru cele mai importante lecții de curaj și libertate din viața noastră!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Chiar dacă până la momentul M - zero (M de la moarte, se înţelege) personalitatea cu pricina trăise ani buni într-o totală eclipsă. imediat se găsesc tot felul de autori/comentatori/băgători-de-seamă care scormonesc de zor după amintiri (reale sau imaginare) şi brusc îşi dau seama ce mare personalitate a luat-o pe scară-n sus spre Rai.
La actori, muzicieni, pictori şi artişti, în general, este de înţeles. După ce a murit, poţi să-l lauzi cât vrei că nu-ţi mai face concurenţă. Un artist mort nu se mai prezintă la casting, nu mai pictează, nu mai scoate albume, nu mai dă concerte. Deci poate fi lăudat.
Dar pe Doina Cornea... de ce n-o lasă oare să se răcească-n tihnă aşa cum şi-a trăit ultimii ani? Că n-am prea văzut-o nici pe TV, nici la radio n-am auzit-o şi nici publicaţiile print sau online n-au deranjat-o. Un pic de decenţă, doamnelor şi domnilor! Un pic de decenţă!
Dar nu este nimic nou. La fel s-a întâmplat şi atunci când Andrei Gheorghe a fost "pe catafalc"; după ani de zile de aproape-anonimat, a apărut "corul bocitoarelor" ca să spună cât de minunat a fost. Păi, dacă a fost atât de minunat, de ce nu a scris nimeni despre el, de ce nu a apărut la TV sau la radio? De ce "prietenii" şi "cunoscuţii" care umpleau monitoarele cu poveşti despre el, au tăcut în ultimii ani ai vieţii sale?
Vedeţi? La fel se întâmplă şi cu Donia Cornea. Despre această decenţă am scris în comentariul meu. Dacă ai tăcut până acum, taci şi de-acum încolo! Nu te apuca să scrii pentru că "dă bine"!