Viziunea îngustă dâmbovițeană nu înțelege ce înseamnă necesitatea autostrăzilor care să unească provinciile istorice

A apărut în ultimul an o nouă temă publică ce a agitat până la isterie opinia colectivă de la est de Carpați și nu numai. Mai exact, se clamează necesitatea imediată și absolută a autostrăzii din Moldova, regiune neglijată de guvernanții de după 1989.

Nu trebuie uitat faptul că acești guvernanți care au deținut puterea în ultimii 30 de ani au provenit de la FSN, PDSR, PSD și pe alocuri de la ... Partidul Moldovenilor. Moldova voievodală a fost cu predilecție fieful electoral al partidului neocomunist condus de I. Iliescu și urmașii săi. Acest aspect îl putem constata dintr-o simplă privire a hărții electorale a României de după 1989, hartă „înroșită” de consecvența votului pentru FSN și urmașul său, PSD. „Baronii” locali ai Moldovei (Marian Enache, Victor Surdu, Marian Oprișan, Ionel Arsene, Dumitru Buzatu etc.) sunt produșii acestei cvasiunanimități a votului propesedist. Dar, așa cum era de așteptat, PSD, prin votul masiv obținut în Moldova, nu a convertit această consecventă fidelitate a cetățenilor din Moldova în recompense de investiții în autostrăzi, dezvoltare, modernizare. Unii jurnaliști din zilele noastre, vizibil țuțeri de partide noi, având o maximă suficiență de sine și în ... sine, consideră că lipsa autostrăzilor, confruntată cu fidelitatea față de PSD ca potențial recompensator al votului „roșu”, nu ar trebui să ducă la „blamarea moldovenilor pentru votul majoritar pro-PSD din ultimii 30 de ani”, pentru că acest aspect nu este decât „o judecată simplistă și nedreaptă”.

Această opinie jurnalistico-sentențioasă este la rândul ei tot atât de „simplistă și nedreaptă”, dacă ne gândim că primari și lideri locali nepesediști din alte zone ale țării au produs dezvoltări, modernizări precum cei din „liga vestului”, în afara unor precedente sau situări cultural-istorice.

Ei au intrat pe cont propriu în competiții pentru fonduri europene, deloc agreați de centrul de putere pesedist al guvernului de la București. Aceștia au determinat un dinamism și o energie specifice unei opțiuni politice și de partid, proeuropene, modernizatoare. În opoziție cu un partid paternalist și retrograd precum PSD-ul, care a anesteziat inițiative și determinări pentru modernizări și dezvoltări în această zonă din estul României, opțiunile electorale antipesediste au stimulat – în lipsa „tătucului” protector – proiecte, competiții și realizări de standard european. Prin urmare, opinia că nu „trebuie blamați” pentru fidelitățile și iubirea pentru PSD duce la o lipsă flagrantă de o judecată dreaptă, de o critică onestă, intrând în cele din urmă în aplatizările toxice, sau în consolările viclene că „toți sunt la fel”, că nu există bine și rău, că fatalitatea ne domină pe toți. O judecată profund securistă și antidemocratică. În proximitatea unei asemenea „înțelepte” opinii jurnalistice, îmi permit să fac un mic exercițiu de memorie asupra trecutului nostru colectiv, recent sau postdecembrist. În primul rând, trebuie menționat modul în care propaganda neocomunist-iliesciană a știut să-și fertilizeze „solul” electoral al Moldovei, profitând în mod condamnabil de standardul de dezvoltare mai scăzut al acestei regiuni. PSD-ul și FSN-ul și-au asumat un rol de protector al celor care erau în fragilitate economică și socială, dacă ne gândim la doctrina neocomunistă a lui I. Iliescu centrată pe principiul „săraci și cinstiți”, deși toți liderii pesediști sunt bogați și „aristocrați” prin standardul de viață.

În al doilea rând, trebuie menționat un act politic care a virusat precum o epidemie roșie corpul electoral pro-fesenist și pro-pesedist din Moldova, și anume, Proclamația de la Podul Înalt, instrumentată de un lider iliescian, Marian Enache, actualmente un „onorabil” judecător la Curtea Constituțională, dar cu sensibilități „euroasiatice” bine tăinuite. Proclamația vasluiană de la Podul Înalt a fost o abjectă manipulare fesenistă și comunistă a unui eveniment istoric și a unui loc simbolic al Moldovei glorioase, în folosul interesului electoral de partid neocomunist. Această Proclamație de la Podul Înalt, de la Vaslui, a fost elaborată ca o reacție la Proclamația de la Timișoara, din 12 martie 1990, care cerea interzicerea accesului în funcții publice al foștilor activiști comuniști și al foștilor securiști. 

Actul propagandei neocomuniste, Proclamația de la Vaslui, a deturnat sensul mesajului de la Timișoara, a stigmatizat Timișoara și Banatul, care ar dori „dezmembrarea” țării, ar produce o rupere a teritoriului național în favoarea unor interese străine. Actul de la Vaslui a produs o adevărată isterie colectivă est-carpatică, concretizată în mod năucitor în acțiuni de agresare a șoferilor și tirurilor din Timiș care aprovizionau Moldova cu produse alimentare ale Comtim-ului (un mare combinat de industrializare a cărnii din județul din vestul țării). Atacurile petrecute în localitățile moldovene erau inițiate de „vajnici” apărători ai integrității țării, „inspirați” de amintirea glorioasei bătălii antiotomane de la Podul Înalt din timpul lui Ștefan cel Mare. Este un exemplu tipic de manipulare bolșevică, reactualizată cu succes de I. Iliescu, M. Enache și alții. Această manipulare este cu atât mai diabolică, cu cât ne gândim că înainte cu trei luni, în decembrie 1989, Timișoara a declanșat revoluția anticomunistă și a contribuit decisiv la ieșirea României din foame, frig și frică.

Acest mic exercițiu de memorie imprescriptibil ne ajută să ne confruntăm cu onestitate cu propriului nostru trecut, cu derapajele colective și chinurile facerii regimului democratic din România. Este o necesară autoanaliză colectivă care ne răspunde la multe dintre întrebările prezentului. Acele momente și cucerirea electorală a Moldovei de către pesedismul tentacular au baricadat această parte a țării în izolare și închiderea orizonturilor. Un exemplu similar sau chiar fratern îl constatăm și în cazul UDMR (un pesedism în ediție etnică) care a neglijat și izolat fieful său electoral din Țara Secuilor. Acest partid etnic nu a promovat nici un proiect de dezvoltare a acestei zone, de la infrastructură la industrializare. A menținut, din motive electorialiste și printr-o retorică etnocentrică, această zonă în stare de izolare, iar prin discursul autonomist o împinge în trecutul medieval și premodern al Transilvaniei. Baricadare, izolare și lipsa proiectelor de dezvoltare emancipatoare formează marca demagogiei acestui partid fals proeuropean.

Constatăm astăzi, însă un reviriment al spiritului public și civic din Moldova circumscris autostrăzii și care e pe cale să devină un fenomen public cultural și social deosebit de acut, și anume, cel al Moldovei autostradale. În fruntea acestui fenomen de mare stridență se află membrii din elita intelectuală moldoveană de ieri și de azi care, însă în mod surprinzător, nu s-au manifestat convingător și vocal până acum împotriva marginalizării și manipulării pesediste a Moldovei. Au apărut de foarte puțin timp organizații sau asociații autostradale, centrate în mod exclusiv pe urgența drumului cu 4 benzi, care pare să convertească în mod disperat un proiect constructiv de infrastructură într-un fenomen cultural-civic de mare acuitate. Aceste organizații conduse de intelectuali ai regiunii, care sper că au contabilizat eșecul partidului moldovenilor, intelectuali care provin din zona băsismului, precum D. Dobrincu, pot însemna o reală opoziție la politicianismul partidelor cu promisiuni neonorate, dar mai ales pot produce o profundă și temeinică autoanaliză a atitudinii publice și individuale a corpului elitar care a subscris imperturbabil la captivitatea partidelor-stat. Această insurecție a intelectualilor moldoveni, deși una amânată din cauza somnului adânc din brațele pesediste, dar și de hipnoza băsistă, poate reprezenta o orientare radicală spre proiectele modernizatoare europene. Asemenea manipulării pesediste, corpul intelectual autostradal nu trebuie să uite faptul că fidelitățile băsiste, derulate timp de 10 ani (cele două mandate ale lui T. Băsescu), nu l-au determinat pe navigatorul-căpitan și pe drumarul-șef aflat la cârma țării (și cu o onorabilă primă doamnă și soție originară din zona Moldovei) să declanșeză lucrările de construcție a autostrăzilor. Președintele de odinioară nu a avut aceeași trezire autostradală precum fidelii intelectuali de odinioară, lideri autostradali de acum.

Dacă însă procedăm la o analiză a strategiei politice de construcție de autostrăzi, cu „domiciliul” în capitală, constatăm că Bucureștiul se află într-o nesmintită stare de autosuficiență. Viziunea îngustă dâmbovițeană nu înțelege ce înseamnă necesitatea autostrăzilor care să unească provinciile istorice. Capitala, din acest punct de vedere, trăiește limitativ și suficient în circumscrierile de vecinătate și nu în orizonturile deschise proeuropene. Mai pe înțeles, s-a construit o autostradă care ne duce vara la „baltă” și trebuie construită una care să ne ducă iarna „sus la munte”, la pârtie. Atât și nimic mai mult. Această realitate îmi este confirmată de câte ori telejurnalele tuturor televiziunilor fac știre națională din aglomerația turiștilor de pe DN 1. Nu cred că este o știre de interes național, cât mai ales expresia masochismului turistic din weekend al poporației bucureștene.

Autostrada din Moldova nu ar trebui, în mod similar, să devină doar o Moldovă a autostrăzii. Ea trebuie să fie o realizare concretă de infrastructuri și nu doar o știre. Mă gândesc la „senzaționalul” metru de autostradă construit de suceveanul Mandachi, o butaforie teribilistă și ridicolă. Această făcătură a alimentat copios știrile din media și a fost privită de telespectatori cu o curiozitate a plescăitului din gură și a satisfacției domestice de tipul lui jupân Dumitrache din piesa lui Caragiale „O noapte furtunoasă”. Percepția de spectacol jurnalistic a temei autostrăzii ne poate trimite la piesele de teatru și la vodevilurile din Moldova secolului al XIX-lea, unde sunt reprezentate tensiunile dintre retrograd și modern, dintre spiritul conservator și cel inovator. Aceste tensiuni au fost transcrise în registrul comico-dramatic în piesa de teatru a lui V. Alecsandri, „Coana Chirița”, (în care tradiția se confruntă cu modernitatea), dar mai ales în piesa „Drumul de fier” a aceluiași Vasile Alecsandri, care are o temă proximă construcției autostrăzii, și anume, construirea căilor ferate din Moldova secolului XIX-lea privită cu ostilitate de cercurile conservatoare bântuite de interese meschine.

Astăzi, construcția autostrăzii din Moldova, atât de discutată în spațiul public, nu rămâne doar o investiție de infrastructură rutieră, ci se transferă într-un complex și crucial proiect cultural, economic și de mentalitate colectivă, iar Moldova autostrăzii devine relevantă din acest punct de vedere ca o situare convergentă și conexă cu lumea europeană a prosperității și modernizării. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp