După Magi, irozii…

Dacă sfârșitul de an calendaristic este marcat de venirea Magilor la Betleem, închinarea lor dinaintea Copilului Ceresc, începutul anului este sub semnul Irozilor. E lecția cea mai grea a credinței, atunci când o trăiești. 

Orice trăiești în taina credinței poate fi interpretat de Irozi drept atac la persoana și statura lor prețioasă, de cele mai multe ori inventată. Irod, numit cel mare pentru merite identificate de istorici, nu și de contemporani, pornește atacul la copiii din regiunea Betleemului din disperare. Își ucisese propriii copii ca să nu-i pericliteze tronul. Disperarea omului bolnav de putere, bolnav de funcție. Ironia este că atunci când Irod condamnă pe prunci la moarte, Iisus împreună cu Maica Sa și cu Iosif trecuseră de două ori pragul Ierusalimului, pe sub nasul lui. O dată la opt zile după nașterea sa, când a fost circumcis și a doua oară, la patruzeci de zile când a fost adus la templu și înfățișat oficial dinaintea lui Dumnezeu. Templul era la nici șase sute de metri de sala lui de tron…Un templu pe care-l restaurase, dar nu se simțea primit în el. Din cauza necredinței sale și împilării propriului popor, zic istoricii, din cauză că-l deranja Dumnezeul despre care tot auzea și care-i limita puterea.

Irod este un intermediar al unei relații fragile între Roma, atotstăpânitoare și poporul său, hrănit din așteptarea mesianică. Pe de o parte politeismul roman, neiertător dacă ar afla că a apărut un rege nou acolo unde numise pe Irod de rege. Pe de altă parte, propriul popor, monoteist, care aștepta cu înfrigurare venirea lui Mesia. Irod preferă să lovească în credința poporului său. Boală grea la irozi, până astăzi.

Celălalt Irod este legat de moartea Sfântului Ioan și nu este străin de momentele Patimii Mântuitorului. Irod Antipa se arată fiul tatălui său întru toate. Și frate cu Arhelau, care la vremea Paștelui anului 4 d.Hr avea să-și masacreze poporul. Să dea bine la Roma. Cezarul însă nu admite excesele și exilează pe Arhelau în Galia.

Irod Antipa fusese școlit la Roma, execută ordinele Romei cu exces de zel. Se teme de Ioan Botezătorul, îl spionează și-l ucide. În numele unei false demnități: jurământul la beție. Ioan predică sfârșitul lumii cunoscute. Identifică pe Mesia. Antipa, care are o lungă istorie de depravare, dezmăț și lux nelimitat, asumă un conflict cu Ioan a cărui singură crimă declarată public este așteptarea și vestirea Mielului lui Dumnezeu, venit tocmai ca să ridice păcatele lumii. Pentru că-i reproșează lui Antipa păcatul însurării cu soția fratelui său, Ioan este arestat și capul său oferit pe tipsie prețuire unui dans.

Nu am auzit mai multe prostii despre învățătura Bisericii și despre noi, ca oameni ai credinței, ca în anul ce a trecut. Pentru cei care cunosc istoria Bisericii nu e o noutate. Doar colportorii unor atari inculturi cred că sunt noi acuzele. Noi știm că nu există erezii noi ci doar ereziarhi plini de noutatea metodei, plini de curajul împoșcării cu mizerii, într-o lume în care libertatea de a vorbi se confundă cu libertatea de a prosti oameni

Cei doi Irozi au un numitor comun. Cea mai interesantă dintre formele de ateism, după Miguel de Unamuno, ateismul în care nu-l negi pe Dumnezeu, dar El te încurcă și atunci faci tot ce poți să-l elimini din ecuația vieții persoanale. În numele acestui ateism ucid. Ei seamănă cu Iuda, apostolul ratat, mai atent la pungă decât la Hristos.

Idolatrii vremii în care trăim și-au făcut un vițel de aur din averea Bisericii. Joacă în jurul lui, întorc spatele tablelor legii și hulesc. O analistă, care citează din articolele sale ca dintr-un clasic, ne prezintă tara anului 2015 ca fiind refuzul unei guvernări mondiale, bazate pe legi impuse de sus în jos, socotind universalismul drept un produs de conjunctură și liberalism moral. Un grup de oameni liberi cugetători fac infuzie de religiozitate și transformă un Vodă în idol, doar pentru că a luat Bisericii. Un vodă îngropat, la un moment dat, totuși, în locașul bisericii Sfinții Trei Ierarhi, semn că biserica nu i-a reproșat niciodată civismul. 

Cum nici acum Biserica nu poate fi împotriva civismului, ci a cinismului prin care este acesta manipulat. De cele mai multe ori împotriva democrației autentice care nu poate fi doar apanajul media sau al străzii. Nu am auzit mai multe prostii despre învățătura Bisericii și despre noi, ca oameni ai credinței, ca în anul ce a trecut. Pentru cei care cunosc istoria Bisericii nu e o noutate. Doar colportorii unor atari inculturi cred că sunt noi acuzele. Noi știm că nu există erezii noi, ci doar ereziarhi plini de noutatea metodei, plini de curajul împroșcării cu mizerii, într-o lume în care libertatea de a vorbi se confundă cu libertatea de a prosti oameni. Știu că vremea darurilor și a liniștii a trecut. În surdină, câteva petarde au stins liniștea. Va fi un an cu Magi sau cu irozi deplini cel care va veni? Nu știu. Ce știu este că Iisus Hristos este minunatul însoțitor al vieților noastre. Chiar și a celor care, ei știu din ce motive, simt nevoia de a-l vinde pe treizeci de arginți. Sau mai puțin.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp