Durerea unui dialog cu un copil de 10 ani: „- În ce clasă ești?” „- Într-a cincea” „- Și ce înseamnă că trăim în România?” „- Înseamnă că nu putem face nimic”

Ieri am mers să-mi iau copilul de la școală. În ultimul timp, mă bucur de acest privilegiu neașteptat. Până aici, nimic neobișnuit, doar o mamă așteptând să apară o mutră știrbă și hlizită pe poarta școlii.

În jur, copiii mai mari coborâseră deja. Gălăgioși, bucuroși de spuma de zăpadă din curte. Îi privesc și zâmbesc. Le ascult frânturi de conversație, despre profa și diriga, despre ultimul joc marfă, despre tipa aia din B...

- Trăim în România și asta spune tot!, îl aud pe un copil lângă mine turnând fără suflare axioma neputinței noastre postrevoluționare. 

Euforia dispare pe loc și simt furia care îmi urcă din stomac în creier. Simt frustrare, nerv și durere. Mă întorc și întreb:

- Nu te supăra, în ce clasă ești?

- Într-a cincea!, spune băiatul răspicat, înfruntându-mi privirea.

- Și ce înseamnă trăim în România?”, întreb.

- Înseamnă că nu putem face nimic!

Recunosc, m-am blocat. „Nu putem face nimic!” a reverberat din pereții școlii în zidurile pe care singuri ni le-am ridicat. Noi, cei mulți și tăcuți, care am tolerat ani după ani impostura, nesimțirea, lipsa responsabilității și a integrității. „Nu putem face nimic!” - m-am uitat în ochii lui mânioși și m-a invadat o rușine teribilă pentru că generația mea nu a reușit să schimbe nimic. Din comoditate, din indiferență, din lipsa unei conștiințe a ceea ce înseamnă democrație cu adevărat. Ani de zile, implicarea mea civică s-a rezumat la simplul gest de a vota iluzia schimbării. După ani de zile, am descoperit, în ger și piață, că să fii cetățean al unei țări înseamnă mult mai mult, oricât de enervant ar suna acest adevăr.

Nu dezbat acum cum ajunge un puști de 10 ani la concluzia că nu putem face nimic în România. Sau ce situație sau atitudine a provocat această reacție. Sau ce a auzit acasă, de la adulții din jurul lui.

Ceea ce mi se pare grav și trist este că ne perpetuăm neputința ca niște Sisifi mioritici care împing de-a lungul istoriei lor bolovanul imens al fatalității. Ne-a fost dată România asta „nenorocită” și le transmitem cumva copiilor frustrările și prejudecățile pe care le avem despre noi, ca nație. Îi îmbolnăvim cu fatidicele „treabă românească”, „așa-i în România!”, în timp ce-i pregătim pentru export cu liniștea că o facem spre binele lor.

Dacă sâmbătă ne-am aduna toți cei care vrem ca binele lor să însemne România, sunt sigură că Bucureștiul ar fi dintr-o dată prea mic pentru atâtea voințe exprimate. Sâmbătă, merg la protest și pentru copilul din clasa a cincea din curtea școlii – vreau să-i arăt că România lui este mai mult decât resemnare, renunțare, lipsă de aripi și de șanse. Îmi duc rușinea la kilometrul zero, unde s-a murit pentru ca eu, astăzi, să pot scrie în libertate întâmplarea dintr-o zi oarecare la școală.