E nevoie, mai mult ca oricând, de un moment de liniște. Cineva să strige tare: Liniște!

În imagine: Brotherly Love II (Dragoste frățească), 2022. Lucrare de Cătălin Bădărău. silicon, sticlă, metal, burete, pânză 90 x 110 x 12 cm. Foto credit: Codre Tudor Isac 

- Ah! Să urc iarăși către viață! Să-mi arunc ochii asupra sluțeniilor noastre!

Și otrava aceasta, sărutarea aceasta de-o mie de ori blestemată! Neputința mea, cruzimea acestei lumi! […]

                                         (Arthur Rimbaud, Un Anotimp în Infern)

Anul trecut lucram la expoziția Codruței Cernea și la catalogul ce avea să poarte un titlu care îmi insufla un oarecare curaj în fața vieții și care m-a ajutat să-mi recapăt cumva direcția – O vară invincibilă. Preț de o clipă, am crezut că vom ajunge cu bine pe celălalt liman. Ceva s-a modificat între timp și iată-ne scufundați într-o nouă vară, de o altă textură și cu o altă dinamică, o vară a nevrozelor în care vocile se amestecă în tonuri isterice, iar tensiunile cresc și dialogul devine improbabil. Dar cum naiba să fie altfel?

Am parcurs în acest an drumul de la o vară invincibilă la vara vrajbei noastre.

Suntem locuiți de furie, de contradicții, de dureri despre care nu mai știm cum să vorbim, emitem acuze și judecăți de valoare, ne lingem rănile în timp ce înfigem și noi alte cuțite, suntem intoleranți când vine vorba de toleranță și parcă abia acum am deschis ochii asupra părții întunecate a lumii. Suntem locuiți de un strigăt, cum spunea Sylvia Plath, și strigătul ăsta crește în noi pe zi ce trece, se transformă în valuri de furie și angoasă pe care nu le mai putem conține.

Doar în natură și în intimitatea casei cei mai norocoși dintre noi își pot găsi liniștea – spun cei mai norocoși pentru că nu toți au parte de un cămin liniștit sau de plimbări pe malul mării și prin inima pădurii, să fim realiști noi, cei cărora li se permite luxul evadării. Fiindcă în rest, de la străzile inundate de claxoane, alarme și voci arțăgoase, până la canalele de socializare îmbâcsite de certuri și acuze, de inepții și grosolănii, spațiul întreg a devenit o arenă de luptă, în care se dau în spectacol tot felul de balauri, iar masele urlă din tribune, se entuziasmează și latră, aruncă injurii și fac un vacarm teribil, dau sentințe și vor sânge.

Fiecare are dreptatea sa, fiecare înalță cât mai sus vocea dreptății sale și toate aceste dreptăți se amestecă într-o luptă feroce.

După doi ani și jumătate petrecuți în tensiuni de tot felul, în care toți am fost supuși unui stres continuu, după ce ni s-a dat să înțelegem cât de conectați suntem unii cu ceilalți, cât de important este cel de lângă noi, lumea pare că va atinge în curând punctul maxim de anduranță psihică și emoțională. Mai avem puțin și facem implozie. Doi ani și jumătate în care, fraților, cei mai mulți dintre noi au trecut prin multe momente grele – unii dintre noi au pierdut în ghearele pandemiei oameni dragi, alții și-au pierdut sănătatea, unii și-au văzut afacerile la care s-au spetit ani în șir puse pe butuci, iar mulți și-au pierdut speranța și s-au scufundat în hăurile întunecate ale disperării și depresiei. Și cum cavalerii nenorocirilor vin mereu în grup, pe lângă pandemie, iată războiul, uite și criza economică, inspiri/expiri frică, frică, frică, iată mass-media care se înfruptă hulpavă din creierii și liniștea noastră, în timp ce noi îi consumăm mizeriile înfometați de adrenalină, un cerc vicios în care suntem abuzați și agresați, iar noi nu ne (mai) putem sustrage abuzului. Iată-ne aici, cu fețele și glasurile schimonosite, numărându-ne iadurile, cum o făcea Rimbaud într-Un anotimp în infern: 

Ar trebui să am un iad pentru mânie, un iad al meu pentru trufie și iadul pentru dezmierdări; o întreagă simfonie de iaduri.

Ce e de făcut în mijlocul acestei simfonii de iaduri? Unde ne mai găsim liniștea?

Lângă cine mai putem merge la pas egal, fără teama că își va urla în urechile noastre dejecțiile, impostura, judecățile de valoare, lipsa de empatie, tot veninul frustrărilor și al propriilor conflicte și vinovății?

E nevoie, mai mult ca oricând, de un moment de liniște. Cineva să strige tare: Liniște! și toți să lăsăm deoparte ambițiile nobile și toată lumea să tacă pentru o secundă. Să se regăsească pe sine. Să mediteze puțin la cuvântul înțelegere. Să respire puțin, să se adune în sine. Să citească o poezie. Sau chiar un roman. Să asculte o melodie care îi bucură inima. Sau pur și simplu să nu facă nimic din toate astea. Dar să tacă preț de o clipă.

Și apoi, când acest moment de tăcere va fi luat sfârșit, să reformuleze ce are de spus trecând tot prin filtrul empatiei, al înțelegerii și al bunătății.