Foto: Guliver Getty Images
În viaţa fiecărui om vine o clipă când trebuie să facă o radiografie. Dacă e la plămâni şi ai fumat ca un nesimţit toată viaţa, nu te aştepta să-ţi mulţumească. Încă veselă, în perioada de pronosticuri, mă prezint la uşa departamentului de Radiologie. Recepţionerul îmi verifică programarea. Mă întreabă de bijuterii şi împinge o tăviţă, cât un pachet de unt, către mine.
Refuz, primisem prin poştă o broşură cu recomandări şi informaţii, nu aveam metale pe mine. Mă pofteşte să aştept, va veni cineva să mă colecteze. Scot telefonul, să-mi văd de treabă pe Facebook. Semnalul e slab, sunt obligată să citesc! Aleg o revistă, pusă la dispoziţie de clinică. Nici lor nu le place să fie bătuţi la cap („Mai aştept mult?”), aud vorbindu-se româneşte şi ridic privirea, la timp, ca să văd un cuplu de romi, doi şi jumătate (mama, tata şi un puşti de vreo 4 ani). Romi adevăraţi, de la mine de-acasă. Zâmbesc şi dau să salut, dar îmi aduc brusc aminte de promisiunea pe care mi-am făcut-o.
Dacă nu mă ţin de cuvânt, o să îmi dea doamna minte să scriu de o sută de ori „Nu mai vreau să cunosc emigranţi români!", aici în UK. Mare parte din românii pe care îi cunoscusem în Regat ori credeau că pot să-i ajut cu ceva, ori aveau nevoie să-i ajut cu ceva, ori mă supuneau unor lecţii severe, pentru că reuşiseră mai bine ca mine: ce marcă de maşină să-mi cumpăr, ca să nu mai par o sărăntoacă, ce supermarketuri să frecventez (taie Aldi de pe listă!), cum să nu plătesc taxe, dacă nu am învăţat în cei 7 ani de acasă, cum să fac bani, fără să-mi caut serviciu. Primele semne de prietenie se stingeau, dacă la tatonare își dădeau seama că nu am cu ce să-i ajut.
Am cunoscut şi oameni buni. Puţini. Ba chiar mi-am ameninţat şi una dintre prietene cu reticenţă afişată la loc vizibil, dacă îmi mai prezintă conaţionali. Prin natura meseriei, ea vine mult mai uşor în contact cu oamenii. A ajuns să mă secondeze în opinii, nu pentru că ne-am „englezit”, ci pentru că „românismul” forţează prea tare. Sunt şi la vârsta când cantitatea relaţiilor şi vorbele goale nu mai contează.
Deşi o forţă arhimedică, prietenoasă, mă ridică uşor de pe scaun, încerc să rezist. Rezist! Recepţionerul o priveşte pe doamnă siderat. Scoate una, două, trei tăviţe şi-i face semn să-şi dea jos bijuteriile. Doamna refuză, dacă le fură cineva! Sunt un simbol că încă mai avem industrie metalurgică la noi acasă. Cu un picior în groapă, dar încă mai colectăm fier vechi.
Se înţeleg greu prin semne. Lupta împotrivă gravitaţiei îmi dă iar dureri de spate. Mă gândesc să ajut totuşi puţin, la tradus. Când am venit în UK şi m-am recomandat din România, englezul informat a continuat:
- Țigancă?
Sunt cam brunetă.
- Nu, doar româncă.
- Hei, e mişto să fii ţigan! Eu am nişte prieteni, călători cu rulota, vin anual din Irlanda. Tipi de viaţă, interesanţi. Ei, mai înnoptează ei pe locuri neautorizate şi sunt scoşi de vigilenţa satului şi poliţie, dar sunt oameni de treabă. Tipi mişto! După mai multe tuburi de vopsea de păr irosite şi explicaţii prea complicate ca să fie traduse, înainte de a fi acuzată de rasism împotriva propriei mele persoane, am renunţat.
- Țigancă?
- Da. Da' am renunţat la rulotă, puradelul face des otită.
Cum ar veni şi ăştia sunt tot de-ai mei. Formulare de completat pentru fisc, traduceri de scrisori oficiale, intervenţii telefonice live pentru mijlocirile cu autorităţile, făcute cu milă, în favoarea dragostei de om şi nu de stat, veniţi!, Veniți de mă iubiţi!
Conştiinţa mea are râie. Mă fâțâi neputincioasă pe scaun. Apare o asistentă. Încearcă să le explice procedurile. Nu se înţeleg. Oftez. Soarta e uneori imposibilă. Când aproape că îi ajung din urmă, le e adusă o asistentă medicală care vorbeşte româneşte. Venită tot de-acasă, cu contract. Răsuflu uşurată. Între timp, sunt chemată în regatul radiaţiilor fără discriminare.
În drum spre casă am atacuri de panică. Săraca asistentă... O să trebuiască să se ocupe de declaraţiile de venit ale clanului, să-şi caute cunoştinţe la spital, care să-i asiste, să aranjeze pentru cineva cunoscut la naştere, să năşească un copil. În fond, să ajute nişte patrioţi care au emigrat ca să uşureze povara statului român, şi tot nu găsesc de lucru. Ce i-am făcut femeii? Aş fi putut s-o salvez...
Am coşmaruri câteva nopţi, un caz de râie căprească, bube pe conştiinţă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sigur, am auzit diverse povesti si in afara Romaniei. Insa acestea sunt spuse de catre romani pentru romani. Daca doresc sa aud ceva rau despre comunitatea romanesca, daca doresc sa aud cuvintele: tigan, bozgor, taran, etc ma duc la biserica romanesca.
Cand afirm ca sunt roman primul cuvant mentionat va fi numele unui sportiv roman, de obicei Nadia. Mai rar Bute sau Hagi.
Nu v-a iesti ultimul articol cu banatenii. Acesta este si mai rau. Nu deznadajduiti. Poate data viitoare. Succes.
Cu 8-10 ani în urmă intră în mașină un englez,un englez,nu un britanic,era prima vizită în România,de foarte puțin timp pe aici,și prima constatare legată de mine,mă întreabă surprins,,Nu ești țigan?".Mai departe...Omul venise de la el de acasă cu această impresie.De ce oare?!Pentru că UE a hotărît ca țiganii să fie numiți,,romi"pentru că în mentalul colectiv țigan=hoț,s-a schimbat ceva în mentalul colectiv?
Eu personal mă regăsesc în proporție de 90% în acest articol.
Trăiesc în Germania de Vest de peste 17 ani, cu mult dinainte de a mărșălui pe aici diverse clanuri și mitocimea poporului român. Nu o spun cu absolut nicio intenție, este doar o constatare.
Singurii prezenți pe atunci erau doar studenți cu bursă Erasmus sau tineri veniți direct la studii aici.
Acum nu treci strada fără să nu vezi undeva într-un colț vreun compatriot.
Altceva... Iubesc Londra, este orașul inimii mele. Merg cel puțin o dată în an pentru a revedea anumite locații. Acum 2 săptămâni am fost cu o prietenă, nu am auzit engleză pe cât am auzit română în Barking sau East Ham. Nu am văzut oamenii muncitori ci cei spărgători de semințe și golit sticle de alcool.
Nu am nicio problemă cu țiganii. Intru prin prisma serviciului zilnic în casele lor.
Fiecare își croiește singur propriul drum în viață, afirmațiile de mai sus efectiv nu mă surprind. Mi s-a spus de atâtea ori ce proastă sunt că muncesc când sistemul s-ar putea ocupa de mine...Sau ce casa mi-as putea face în România dacă. ..Ce mașină bengoasă mi-aș putea trage.... etc samd.
Mă abțin atunci când nu sunt întrebată direct ceva și încerc să nu intru în vorbă.
Mi se cer datele mele personale pe undeva, vorbesc de țara de origine cu mândrie, nu o reneg niciodată. Prefer să ascult pentru a "n" oară că nu arăt a fi romancă (și eu sunt mai închisă la culoare..), să explic în termeni vagi diferența culturală între români și minoritatea romă și îmi văd de treaba mea.
Deci...da..Este un articol ce rezonează complet cu situația mea și a altora ;-)
Eu citesc textul dv. ca un nou capitol al romanului în serial „Imaginarul colectiv în UK”.
«...neputinţa noastră de a ieşi din tiparul pe care noi înşine îl blamăm». Eu unul nu intru în această neputință, nu cred.
« Scriu despre oameni aşa cum îi văd eu şi nu aşa cum se cred ei.» Prima parte este clară, nu am priceput la ce se referă partea a doua a afirmației.
Aici ies mai întâi cei de etnie romă la înaintare și abia după aceea românii. Până să spui că ești român ești deja băgat în aceeași oală ce nu e chiar un compliment în momentul în care ți se aruncă în cap doar negativisme.
Obsesie? Nu aveți nicio idee, mon cher.
Ce sa(mai)... stii si tu...
Repet: asemenea obsesii sunt ale noastre, nu mă interesează. În UK, din cauza valului de imigranți, există o atitudine xenofobă, cei mai expuși acolo sunt polonezii, nu românii, deoarece sunt și cei mai numeroși est-europeni veniți în UK.