Eram fericiți că eram toți

Foto: Profimedia Images

Eram mică de tot la Mălini, dar îmi amintesc cum erau serile din Postul Crăciunului. Frații mai mari făceau treburile cu tata prin grajd. Dădeau fân jos din pod, îl puneau în ieslele animalelor, râneau și dădeau gunoiul afară, aduceau apă de la fântâna adâncă și adăpau vitele, dădeau mâncare la porci, mânau oile peste noapte din ocol într-o colibă, închideau găinile și gâștele, tăiau cu tata lemne cu bestia și suflau în degetele înghețate să le încălzească. Dacă viscolea, făceau cărări toată ograda și de-abia apoi veneau în casă, unde îi aștepta pe vatră o oală mare cu borș cu fasole fierbinte și o plită încinsă plină de scrijele. 

Mâncam toți. O soră mai mare spăla vasele. Mama se ducea înapoi la stative, la țesut, de unde se ridicase să pună masa. Începea a bate cu vătala. Suveica cânta alunecând printre fire de urzeală. Schimba ițele, călcând cu piciorul pe niște pedale, și iar zbura suveica și iar izbea vătala. Copiii mai mărunți se băteau, care să facă „țegi” cu sucala. Toți adoram să facem asta. Mama ne împăca punându-ne să facem pe rând. Tot pe rând depănam câte un scul de lână pe vârtelniță. 

Din tot ceea ce făcea mama legat de țesut, cel mai minunat mi se părea urzitul de la început. Punea mama două chenare din lemn dreptunghiulare încrucișate, le lega de mijlocul tavanului și începea a le roti și înșira fire de sus în jos și de jos în sus. Și număra continuu și eu nu înțelegeam ce face. Cu surorile mai mari dădea prin spată firele de urzeală coborâte de pe urzitor. Știa mama să țeasă de toate: și cuverturi, și covor ales, și catrințe, și fote, și ștergare, și țoale de cordele. 

...

Băieții mai mari erau la gura sobei cu tata. Stăteau ghem și tata îi învăța să strige la capră pentru obiceiurile cu mascați din noaptea de Anul Nou. Bătea ritmic cu toba în podele și îi punea pe băieți să repete strigăturile. 

Când se sătura de strigături, se culca pe patul de lângă sobă. Nu avea nicio șansă să adoarmă. Toți tăbăram pe el, uitând de stativele mamei o lăsam singură și îl rugam să ne spună povești. 

Afară sufla vântul izbind de ferestre zăpada. La icoane pâlpâia candela. În sobă cânta focul. În casă era cald. Mama țesea singură și tata ne întreba ce poveste să ne spună. Și țipa fiecare ce poveste vrea. Le auzisem pe toate, dar niciodată nu ne săturam de ele, mai ales că tata nu spunea de două ori o poveste la fel. În esență era aceeași acțiune, dar de fiecare dată o îmbrăca cu altă haine de cuvinte. 

Unul cerea cu vrăji, altul cu vocea Zânei Pădurii, altul cu haiduci, altul cu lupta cu ursul, altul cu iepurele prins de Petruc Lucanu, altul cu Neculai-Dracul...

Și începea tata povestea cu Neculai-Dracul - una din preferatele noastre. 

...

...Neculai era fratele lui tătăica, îmi era unchi. Când era mic l-a bătut tată-su și a fugit de acasă. Nu l-a căutat nimeni. Au crezut că e la vreo stână. A venit toamna. Neculai nu a venit acasă, când a fost răscolul oilor. Cineva a găsit în pădure niște oase mărunte și niște zdrențe de haine. După bundiță părea că ar fi hainele lui Neculai. L-a bocit mamă-sa, l-a îngropat și i-a căutat de suflet. Au trecut câțiva ani. La o horă în sat a venit un fecior străin, de peste munți, de la Neamț. Era îmbrăcat în port popular ca la Neamț. În picioare avea cizme negre. Era frumos. Lua fetele la joc și râdea. Ungurenilor - frații lui Neculai, copilului mort în pădure - le-a fost ciudă pe acel străin și au vrut să îl bată. Când s-au apropiat de el, acesta a râs, dezvelindu-și dinții de sub mustața neagră. Ungurenii au înghețat. Cunoșteau acel râs. Cunoșteau și acea mustață. O aveau toți bărbații din familia lor. Tânărul străin venit la horă în Mălini după atâția ani era fratele lor. S-au îmbrățișat și au plecat acasă la mama, care îl credea mort și îi căutase de suflet atâția ani. 

Nu a trecut mult timp de la această întoarcere acasă din morți și a început războiul. Toți frații - șase - au lăsat ciobănia și au plecat la război. Neculai a căzut prizonier la ruși dincolo de Stalingrad. A fost prins cu un grup de nemți. Noaptea s-au furișat din hruba, în care erau închiși, și s-au dus spre o apă, unde știau că este o barcă. S-au urcat în ea și au încercat să treacă apa pe celălalt mal, unde erau nemții. Dacă reușeau, erau salvați. Rușii i-au văzut și au tras rafale de mitraliere în ei până nu a mai rămas nicio ființă în picioare și până li s-au terminat gloanțele. Au tras barca la mal. Plină de stârvuri. Le-au răsturnat pe mal. Sub stârvuri era și un om viu, neatins de gloanțe, dar plin de sângele celorlalți. Mișca și se scutura de morții căzuți peste el. Era Neculai. S-au gândit rușii ce să facă cu el?! Nemții bombardaseră o catedrală din oraș. Din ea a rămas numai ruine și un clopot mare. L-au băgat pe Neculai sub clopot ca pedeapsă ca a vrut să evadeze. Câteva zile l-au auzit urlând. Apoi chițăind ca un animăluț mărunt, apoi tăcere. Apoi au uitat de el. Zilele au devenit săptămâni. Rușii trebuiau să se retragă. Cineva și-a amintit de românul închis sub clopot. Un comandant le-a cerut soldaților să se ducă să îi arunce stârvul. Când au ridicat clopotul, stârvul era viu. Scheletic, cu pielea albă-lăptoasă, cu genunchii sudați în unghi ascuțit de la nemișcare, cu ochii orbiți de lumina soarelui a început a se mișca bezmetic ca o insectă uriașă. A trăit lingând roua care se forma pe interiorul clopotului în fiecare dimineață. Dacă a trăit, urma Siberia. L-au legat alături de alți prizonieri și la drum...

Mama lui acasă, în Mălini, iar a aflat că Neculai al ei a murit și iar i-a făcut toate cele rânduite pentru mort. I le făcea pentru a doua oară. De un alt fiu al ei, Ion, știa că e prizonier, dar trăiește, dar de Neculai i-a adus cineva veste că a fost împușcat, când a încercat să evadeze cu un întreg grup de nemți. 

Au trecut zece ani și într-o zi satul a vuit de o veste: Neculai cel mort s-a întors acasă din Siberia. 

Nu mai era om normal. Nu avea frică de nimic și nu avea nicio lege. Era așa, spuneau bătrânii pentru că mama lui i-a făcut de două ori înmormântarea și el era viu. I se zicea Neculai-Nebunul. 

Când achizitorul Vultur s-a urcat în pod să îi ia păpușoiul la achiziții pentru stat, s-a urcat după el și l-a făcut să zboare din pod. 

Era odată în pădure. Cepuia un brad. Șeful de ocol s-a dus să îi dea o lecție. Și-a luat arma și șareta și s-a dus să se întâlnească cu nebunul, care nu avea nicio lege. L-a văzut aplecat spre brad cu bărdița în mână și cu spatele la el. A țipat: 

- Bă, țărane, ce cauți în pădurea mea!?

Neculai nu s-a întors. Își continua munca de parcă nici nu l-a auzit. Șeful l-a somat, a țintit și a tras. Glonțul i-a fluierat pe lângă ureche. S-a ridicat și s-a întors spre șef, cu cel mai mare calm, de parcă îi zburase pe lângă cap o rândunică, nu un glonț. Nu l-a speriat glonțul, dar l-au durut vorbele. Șoptea ceva despre Siberia și „pădurea ta”. Avea ochi de fiară. A început a păși rar spre șef. Acesta a tras iar și glonțul a plecat haihui printre crengi din mână tremurată. Neculai rânjea pășind încet și sigur spre el. I-a șoptit: 

- Dacă tragi iar, ai grijă să mă omori, până nu ajung eu la tine!

Șeful a tras iar. Glonțul tot haihui dintr-o mână nesigură. Nebunul venea spre el cu bărdița în mână. A început a fugi. S-a aruncat în șaretă și a dat bice sălbatice cailor înainte de a se așeza. A privit în urmă. Sângele i-a înghețat în vene. Îl urmărea un nebun cu ochi roșii, călare pe cal, rotind o bărdiță prin aer. Striga: 

- Stai să ne lămurim a cui e pădurea! Dacă e a ta, eu pentru ce am stat zece ani în Siberia!?

Șeful a ajuns la ocol. A sărit din șaretă. Nu mai avea timp să ajungă în birou. Pe porțile mari intra călare pe cal nebunul cu bărdița în mână, rotind-o prin aer. S-a ascuns repede sub fânul din ieslea cailor. Neculai a intrat în birou. Îl căuta răsturnând totul în cale, pe șeful, care îi strigase: Bă, țărane, ce cauți în pădurea mea!?

Nu l-a găsit. A venit miliția. L-au legat și l-au dus la pușcărie. După pățania aceasta nimeni nu i-a mai spus Neculai-Nebunul, ci Neculai-Dracul. 

...

Era bătrân uncheșul Neculai. Mergea la biserică și se gândea mult la viața de apoi, la iertare și la Dumnezeu. 

Venea cu mine de la lemne - povestea tata. Era iarnă grea. El într-un sanciu, eu în altul. Coboram la vale cu ele încărcate. Viscolea și era ger. Întuneric beznă. Primul sanciu era a lui bădica Neculai. Al doilea al meu. Am ajuns la canton. Nu era nici țipenie de om. Bădica trage de hățuri și oprește calul. Opresc și eu, dar nu înțeleg de ce a oprit acolo. Dacă nu era nimeni, trebuia să dăm bice cailor și să trecem ca vântul. Bădica s-a dat jos din căruță. S-a dus până lângă becul aprins de la canton. A scos din suman o foaie și un ciot de creion. A mâzgălit ceva pe foaie la lumina becului. A pus foaia în buzunar și s-a întors la sanciu. Înainte de a urca și a porni la drum, am întrebat curios:

- Ce ai scris, bădică!?

- Un păcat, să nu îl uit până mă spovedesc. În ultima vreme le notez pe toate câte mi le amintesc...

- Și aici ți-ai găsit!? La canton!? 

- Mie nu mi-e frică și nu fug de niciun loc de pe pământ. Doar de Dumnezeu mă tem... 

Nu am mai zis nimic și am plecat la drum.

...

Tot la bătrânețe mergea uncheșu cu panacidă la biserică. Pomenea preotul morții din pomelnic. Se termina slujba. Lua uncheșu colacul dus la biserică. Scotea cuțitul din chimirul lat și începea a tăia felii groase și a le da copiilor necăjiți și flămânzi și spunea râzând că popii îi este destul pomelnicul. 

...

Ascultam cu toții cu ochii măriți de interes cum povestea tata despre unchiul lui ca despre un personaj din Harap-Alb. Chiar era ca un personaj din povești, doar că eu și frații mei știam că el a existat. Stătea lângă biserică, cum urci la deal de la casa noastră. L-am prins în primii ani de viață. Mi-l amintesc și acum. Avea plete albe, cămeșă lungă, cu pui negri și chimir lat, mustăți lungi, privire aprigă, bocanci negri, suman alb în spate iarna. Călca îndesat și cu mâinile la spate pe uliță. Din când în când își desprindea o mână de la spate și își răsucea cu ea mustața. 

... 

Era târziu în noapte. Tatei i se închideau ochii. Candela pâlpâia. Mama țesea la stative. Afară urla vântul. Ferestrele erau brodate de zăpadă. În casă cânta focul în sobă. Și vreunul din noi se ruga de tata: 

- Mai spune o poveste!

- Gata, cu minciunile! La culcare că e târziu și mâine vă treziți devreme! țipa mama și toți ne întristam și plecam bosumflați la culcare. 

Și tata bombănea supărat că i-a făcut poveștile minciuni... Era jignirea supremă. 

- Auzi la ea, minciuni!? Ce știe ea... 

...

Pentru noi poveștile tatei ne-au fost hrană...  

Soarta a făcut să nu le mai aud în fiecare seară, copil fiind, și tot universul meu s-a prăbușit. Orice mâncam, eram flămândă, că nu de mâncare îmi era mie foame. Oricât de cald era în cameră, unde locuiam, mi se părea frig, că nu de frig îmi era mie frig, ci de dor. Oricâtă lumină era mi se părea întuneric, fără candela pâlpâitoare de acasă. Adormeam într-un pat rece de gheața însingurării și a dorului și îmi juram că, atunci când voi fi mare, voi scrie toate poveștile tatei și le voi pune într-o carte ca să nu se piardă și ca să îmi demonstrez că nu le-am uitat, că am ținut minte fiecare cuvânt.  Le-am scris... 

Oare azi copiii mai ascultă povești!? Oare îi mai pot fermeca poveștile bătrânilor!? Sau nu mai este loc de poveste într-o lume superinformatizată!? 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp