Stau la o masă dintr-o cafenea de lângă Piața Domenii, când în spatele meu aud:
- Aveți 18 ani?
Mă întorc curios.
Băiatul de la bar îi pusese această întrebare unei tinere care tocmai intrase să-l întrebe ceva. „Să vezi că încearcă să cumpere alcool sau țigări și nu are vârsta legală”, mi-am zis insidios.
A urmat însă cea mai plăcută surpriză pe care am avut-o la revenirea acasă după periplul columbian.
- Aveți 18 ani, da?
- Am 20.
- … acum nu am… dar lăsați-mi un număr de telefon. Mai vreau să deschid o prăjitorie și am nevoie de…
- Mulțumesc mult și nu mă uitați, zâmbește tânăra…
- Vă sun… și felicitări pentru zâmbet!
Normalitatea și căldura acestui scurt dialog mi se par demne de “o știre”: o tânără caută să se angajeze și antreprenorul o felicită pentru că zâmbește.
- De ce ați făcut asta?, îl întreb după ce tânăra pleacă.
- Păi n-ați văzut că oamenii se feresc să zâmbească? Mă uitam la fetița mea de 8 ani cum râde și cum se bucură din orice. Şi m-am întrebat atunci: când se oprește zâmbetul?
Pe mine omul acesta m-a cucerit. Îl cheamă Paul, are 37 de ani și a fost instructor de zbor. Acum are împreună cu mama lui această prăvălie la care vin oamenii din cartier la o cafea bună și o poveste. Dacă treceți prin zonă, puteți să-i aduceți o carte. Are 2 sacoșe în spatele tejghelei, cărți de dar, de la oamenii care i-au aflat “damblaua”. Pentru că atunci când cartierul lâncezește și clientela e la siestă, Paul face ce făceau oamenii de altădată: citește cărți.
PS. Paul îmi spune că în ultimele zile alți 2 tineri au venit să-și lase numărul de telefon în căutarea unui loc de muncă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.