Este Donald Trump împăratul Caligula al zilelor noastre?

foto: Profimedia

Nu mai este un secret pentru nimeni că preşedintele american, Donald Trump, se poartă în aceste zile ca un satrap sau ca un vătaf pe moşie: răpeşte preşedinţi, invadează teritoriul altor state, le ameninţă pe altele că vine cu armata peste ele, calcă în picioare ordinea internaţională, bate cu pumnul în masă ca să impună pacea, îi face cu ou şi cu oţet pe propriii aliaţi, îşi pune slugile credincioase să-i şi înjure, se transformă—cu alte cuvinte—sub ochii noştri într-un Vladimir Putin al lumii occidentale. Sau poate chiar mai rău: într-un fel de Caligula al zilelor noastre.

Imperialismul american nu diferă cu nimic de imperialismul roman

Când îl auzi pe unul că ameninţă Groenlanda şi spune că are nevoie s-o anexeze pentru securitatea lui, nu ai niciun dubiu, (re)citindu-i pe Tacitus, Suetonius sau Cassius Dio, că ai de-a face cu un dement. Când îl auzi pe unul că tună şi fulgeră la adresa „elitelor”, a politicienilor, a Europei şi stă toată ziua cu „poporul” în gură sau îşi face un titlu de glorie din propria vulgaritate, nu ai nicio ezitare, gândindu-te la unul, Gaius Marius (c. 157–86 î. Hr.), un general roman populist, ales şi el, ca şi Trump, de mai multe ori în funcţia supremă a republicii romane pentru că trăncănea împotriva nobilimii, adică a „sistemului”, să afirmi că te afli în faţa unui ignar de cea mai joasă speţă. Iar când îl auzi tot pe acela că se bate cu pumnul în piept că va face pace între duşmani de moarte, e imposibil să nu te gândeşti la sinistrul Augustus (63 î. Hr.–14 d. Hr.), primul împărat al Romei, care se grozăvea şi el, într-o autobiografie mediocră (Res gestae), spre sfârşitul vieţii că a făcut pace în imperiu, „pacea” fiind, în cazul lui, un eufemism: de fapt, îi manipulase cum voise el pe toţi şi îi bătuse măr. Nu este deci nimic cu adevărat nou sub soare. Ideea că poţi justifica o agresiune sau o anexare de teritoriu prin nevoia de a-ţi consolida propria securitate, care altfel ţi-ar fi, chipurile, periclitată de duşmani reali sau închipuiţi nu i-a venit, cu siguranţă, prima oară lui Donald Trump.

Romanii erau maeştri în a-şi justifica expansiunea imperiului lor tocmai prin aşa-numita nevoie de a se proteja mai bine. Cel mai clar exemplu este acela al faimosului dictator Caesar (100–44 î. Hr.), care pretindea că a invadat Gallia tocmai pentru a preveni destabilizarea ei de către triburi germanice şi pentru a împiedica viitoare primejdii la adresa Romei. În realitate, acestea erau simple pretexte, cucerirea Galliei şi genocidul care a urmat acolo intrând în logica ambiţiilor personale şi a imperialismului roman. Este evident că o eventuală anexare a Groenlandei de către SUA nu are absolut nimic de-a face cu aşa-zise pericole ruseşti sau chineze, pe care Trump le-ar putea foarte bine rezolva prin suplimentarea trupelor şi bazelor NATO de acolo. Ambiţia lui este, ca şi a lui Caesar, una personală: aceea de a adăuga Statelor Unite cel mai mare teritoriu din afara continentului american şi de a rămâne astfel în istorie (pentru că, altfel, mari isprăvi istorice nu a prea înfăptuit într-un mandat şi jumătate). Asemănările cu Roma antică merg însă mult mai departe de simplul orgoliu stupid. Cucerirea Carthaginei (146 î. Hr.) şi a Britanniei (43 d. Hr.) de către romani s-au desfăşurat şi ele în aceeaşi logică pe care o aplică acum şi Trump: identificarea unui element de instabilitate sau vulnerabilitate în teritoriile vizate, reformularea lui ca risc de securitate, escaladare temporară şi, în final, anexare teritorială în vederea exploatării resurselor. Dar spre deosebire de romani, care aveau totuşi grijă, din raţiuni propagandistice, să păstreze măcar aparenţele şi să-şi justifice cuceririle într-un fel sau altul, administraţia Trump nu se mai sinchiseşte de asemenea scrupule, ci ne spune verde-n faţă, prin vocea lui Stephen Miller, adjunctul şefului de cadre de la Casa Albă, că America e o superputere şi se va comporta ca atare. Dreptul internaţional, alianţele istorice, problemele etice îi ambetează absolut pe aceşti oameni, care nu cunosc decât „legea” dimensiunilor falice, formulată grobian în termeni de „Hai să ni le măsurăm să vedem care o are mai mare”, şi, în plus, sunt atât de fanatizaţi ideologic încât nu se mai poate discuta cu ei raţional. Este însă vremea lor, a idioţilor.

Oderint dum metuant (Să mă urască, numai să se teamă)!

Dar Caesar, pe care l-am pomenit mai sus, nu este comparabil, dincolo de tendinţa dictatorială şi de priza la mase, în nicio altă privinţă cu Donald Trump. Caesar era un om rafinat şi dispreţuia, în plan personal, vulgaritatea: a scris, pe lângă Comentariile despre războiul galic şi războiul civil, care reprezintă însuşi modelul latinei clasice, şi un tratat de lingvistică despre principiul analogiei în limbă şi era capabil să întreţină discuţii filosofice de cea mai înaltă factură cu intelectualii vremii, inclusiv cu un redutabil adversar ideologic cum era Cicero, în timp ce Trump este la ani-lumină de acest tip de instrucţie intelectuală. Pe el l-aş putea compara mai degrabă cu Caligula (12–41 d. Hr.), un împărat de o rară vulgaritate şi—aşa cum este reprezentat de sursele antice (care pot fi părtinitoare, fireşte)—un dezaxat, un om cu grave probleme psihice. Ca şi Trump, acesta detesta profund procedurile senatoriale, le considera inutile şi îşi bătea joc pe faţă de activitatea senatorilor. De altfel, ne aducem aminte că nici Trump nu s-a obosit să informeze Congresul cu privire la ce vrea să facă în Venezuela, i-a considerat pe membrii acestuia inutili. Magistraturile, adică funcţiile publice, pe care romanii le păstrau de pe vremea republicii măcar că acum se aflau într-o monarhie absolută, îl deranjau, cum şi pe Trump îl deranjează, aşa că le-a transformat în obiect de deriziune. Pe senatori îi punea adesea să alerge în urma carului său imperial ori să-i aplaude discursurile, ştiind că aceştia vor face orice de frică. Oderint dum metuant! (Să mă urască, numai să se teamă!), un citat preluat de la un mai vechi tragedian roman, Accius, a devenit sloganul său favorit, exact în nota în care şi Donald Trump se raportează la oponenţii săi. Spre deosebire de predecesorii lui, se bătea pe burtă cu poporul, îi organiza jocuri extravagante şi, în general, făcea tot posibilul să-i fie pe plac în timp ce-i ataca pe senatori şi pe cei din administraţie. Mai rău, ca şi preşedintele american, se pare că s-ar fi dedat la destrăbălări şi perversiuni sexuale gravisime, indecenţa fiind un simbol al domniei sale. În politica externă s-a remarcat prin chemarea la Roma a regelui Ptolemeu al Mauretaniei, un stat-client al Romei din Africa de Nord, şi execuţia sumară a acestuia, urmată de anexarea completă a Mauretaniei, episod ale cărui similarităţi cu recentele evenimente din Venezuela sunt, mutatis mutandis, mai mult decât evidente.

Cum se raportează România la acest Caligula al zilelor noastre?

Ca şi foştii senatori romani, politicienii români se scapă pe ei de frică în faţa spectacolului grotesc de forţă brută pe care-l oferă Trump în aceste zile. Nu-i iau în discuţie pe cei de la AUR, care, de „suveranişti” ce sunt, se grăbesc, din instinct gregar, să-i pupe papucul împăratului. De altfel, la aşa împărat, aşa supuşi. Dar nici ceilalţi nu sunt cu mult mai breji pentru că nu pot ieşi din logica admiraţiei şi chiar a fascinaţiei faţă de America şi îi tot dau, stupid şi lipsit de imaginaţie, cu „parteneriatul strategic”, nepricepând că, în noua ordine mondială, acel parteneriat nu mai face doi bani. Şi poate că nici nu ar trebui să fim prea aspri cu ei: la urma urmei, aşa am fost şi noi crescuţi; generaţia noastră, a părinţilor şi a bunicilor noştri nu a tânjit—să fim sinceri!—după Europa, ci după America. Premierul Ilie Bolojan e bâtă la politică externă, el încă mai crede că un guvern se poate conduce ca primăria de la Oradea. De-aia a reuşit să dea o chiftea penibilă acum câteva zile, calificând acţiunea lui Trump în Venezuela drept „operaţiune specială”. Ministra de Externe, Oana Ţoiu, un monument de incompetenţă, mai avea puţin şi-i mulţumea cu lacrimi în ochi lui Trump. Preşedintele Nicuşor Dan, care încă visează să-i acorde şi lui Trump o întâlnire de 5 minute, închipuindu-şi naiv că-l va convinge să nu ne abandoneze în faţa tăvălugului rusesc, e între ciocan şi nicovală: probabil că ar vrea să fie mai ferm de partea Europei, dar nu poate pentru că el încă trage nădejde la o întâlnire la Casa Albă (probabil să-i dea şi lui Trump o şapcă MAGA). Eu recunosc că nu e uşor, după decenii de slugărit America, să ne trezim că nu mai avem pe cine slugări şi că „parteneriatul strategic” de care ne legăm cu disperare s-a cam dus dracului. Politcienii noştri nu au reflexe europene, oricât am dori noi să le aibă, pentru că nici cei mai mulţi dintre noi nu le avem: noi am văzut UE cel mult ca pe o vacă de muls, un loc unde putem şi noi să ne ducem să muncim şi să facem bani sau să călătorim fără să mai cerem viză şi cam atât. Ca să ai reflexe europeme trebuie să gândeşti european, trebuie să ai valori europene, trebuie să ieşi din mentalitatea de rudă săracă de la ţară, dar mai avem mult până acolo. Deocamdată, facem pe noi de frică în pantaloni: ajutăm Ucraina, dar nu am vrea să se ştie ca să nu se supere Trump şi Putin pe noi, susţinem cu jumătate de gură politica UE că nu vrem să-l jignim pe Trump, am vrea să vorbim mai apăsat europeneşte, dar ne e teamă să nu se jignească extremiştii. Ca în atâtea alte momente critice ale istoriei noastre, recurgem, din nou, din lipsă de imaginaţie, de educaţie politică şi de inteligenţă, la catastrofala politică a fundului în două luntri.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp